ICCJ. Decizia nr. 1281/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1281/2010
Dosar nr. 7827/105/2008
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7827/105/2008 reclamantul D.G. s-a adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor Statul Român prin Preşedinţia României, Guvernul Român, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Arad, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora să-i plătească în subsidiar suma de 550.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând o minimă reparaţie echitabilă pentru încălcarea şi îngrădirea dreptului său de a efectua cumpărături şi de a primi pachete pe o perioadă de două luni, respectiv lunile aprilie şi mai 2008, fără a exista o hotărâre definitivă în acest sens.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 februarie 2009, instanţa a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în condiţiile în care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru aplicarea unei sancţiuni pretins nelegale de către instituţii ale statului.
La data de 13 martie 2009, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în condiţiile în care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri civile ca urmare a încălcării şi îngrădirii anumitor drepturi pe care la avea în perioada când se afla în detenţie la Penitenciarul Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 697 din 20 martie 2009, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor; excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Guvernul României şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Guvernul României şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
A respins acţiunea formulată de reclamantul D.G., aşa cum a fost precizată ulterior, faţă de pârâţii Ministerul Justiţiei, Guvernul României şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală activă.
S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant, aşa cum a fost precizată ulterior, împotriva pârâţilor Statul Român prin Preşedinţia României, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti – D.G.F.P. Prahova şi Penitenciarul Arad.
Împotriva hotărârii respective, la data de 12 mai 2009, a declarat apel reclamantul D.G., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, calea de atac fiind respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 131 din 23 iunie 2009.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât prin aplicarea sancţiunii, constând în suspendarea pe o perioadă de două luni a dreptului de a primi pachete de la familie şi de a cumpăra bunuri din incinta Penitenciarului Arad, acestuia nu i s-a produs nici un prejudiciu material pentru a fi îndreptăţit să pretindă sume de bani cu titlu de despăgubiri, conform art. 998-999 C. civ. şi art. 504 C. proc. pen., chiar dacă ulterior Hotărârea nr. 577/2008 a Comisiei de Disciplină din cadrul penitenciarului a fost anulată prin sentinţa penală nr. 577 din 6 martie 2008 a Judecătoriei Arad.
S-a mai reţinut că prima instanţă a făcut o corectă trimitere la dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă nu sunt aplicabile aceste prevederi, întrucât reclamantul a primit hrană, alimente şi cele necesare traiului decent, fiind supus unui regulament aplicabil în locurile de detenţie, nerezultând din nicio probă administrată în cauză că acesta a fost înfometat, izolat sau supus unui regim sever care să-i pună în pericol sănătatea, demnitatea şi viaţa
Împotriva deciziei respective, la data de 21 iulie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.G., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe care să fie schimbată în tot, admiţându-i-se acţiunea civilă în pretenţii, aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, a susţinut că instanţa de apel deşi constată că, sancţiunea aplicată prin Hotărârea nr. 577 din 6 martie 23008 a Comisiei de Disciplină din cadrul Penitenciarului Arad, constând în interzicerea dreptului de a primi pachete de la familie şi de a cumpăra alimente de la chioşcul penitenciarului, i-a fost anulată prin hotărâre judecătorească a reţinut în mod nelegal că nu a fost prejudiciat, invocând în acest sens prevederile C.E.D.O., însă ignorând cu premeditare prevederile clare şi concrete ale Legii nr. 275/2006, art. 49 şi art. 55 şi art. 56 din HG nr. 1849/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestei legi.
S-a invocat în acest sens faptul că a fost prejudiciat prin obstrucţionarea exercitării drepturilor sale legale prevăzute de legile în vigoare, în mod abuziv, fără a exista o hotărâre judecătorească în această privinţă, iar sancţiunea a fost anulată prin hotărâre judecătorească, însă aceasta fusese deja pusă în aplicare, fiindu-i pusă în pericol sănătatea, prin interzicerea alimentelor, chiar dacă erau suplimentare, chiar viaţa, întrucât alimentele distribuite de către unitate erau insuficiente şi nesatisfăcătoare, fiind şi prejudiciat moral, fiind discriminat faţă de ceilalţi deţinuţi care aveau acest drept, fiind sancţionat fără motiv.
S-a mai arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, reţinând în mod eronat că nu a fost prejudiciat material, neavând dreptul la o reparaţie echitabilă pentru abuzul grosolan săvârşit de funcţionarii publici împotriva sa, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că sancţiunea i-a fost aplicată în timp ce se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.
La data de 18 ianuarie 2010, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.
Recursul declarat de reclamantul D.G., este nefondat şi se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, în primul rând, se va constata faptul că motivele de recurs formulate nu au fost încadrate în drept, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., însă dezvoltarea acestora de către recurent face posibilă încadrarea cererii în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantul a susţinut aplicarea greşită în privinţa sa a dispoziţiilor Legii nr. 275/2006, art. 49 şi a art. 55-56 din HG nr. 1849/2006 privind Regulamentul de aplicare a acestei legi privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 275/2006, invocate de recurent, stipulează faptul că: persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi bunuri, însă acest drept poate fi suprimat pe o perioadă determinată conform dispoziţiilor art. 71 lit. d) din aceeaşi lege, care prevăd suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni – prin aplicarea acestei sancţiuni disciplinare persoanelor deţinute ce se fac vinovate de săvârşirea unor abateri disciplinare.
Aplicarea sancţiunii disciplinare se stabileşte de către Comisia de Disciplină din Cadrul Penitenciarului, care emite o hotărâre în acest sens şi care poate fi atacată cu plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, iar împotriva încheierii pronunţate de acesta, persoana condamnată şi sancţionată disciplinar poate formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de trei zile de la comunicarea încheierii.
Prevederile art. 74 alin. (6) din aceeaşi lege stipulează însă, faptul că, plângerea formulată conform alin. (1) şi contestaţia introdusă potrivit alin. (5) nu suspendă executarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia celei prevăzute în art. 71 alin. (1) lit. f) (izolarea pe maximum 10 zile).
Se observă din aceste dispoziţii legale că în cadrul procedurii de anulare a sancţiunilor disciplinare aplicate persoanelor aflate în detenţie, utilizarea căilor de atac împotriva hotărârilor Comisiei de Disciplină din cadrul penitenciarelor, nu are drept efect suspendarea executării sancţiunii, hotărârea respectivă fiind executorie.
Ca urmare, sunt nefondate susţinerile recurentului, potrivit cărora, a fost obstrucţionat în exercitarea drepturilor sale legale, în baza unei sancţiuni disciplinare ce nu era definitivă şi care a fost ulterior anulată de către o instanţă judecătorească.
În acelaşi timp, prin aplicarea sancţiunii disciplinare respective, recurentului nu i s-a creat automat un prejudiciu de ordin material sau moral atâta vreme cât i s-a interzis dreptul de a cumpăra bunuri şi de a primi pachete alimentare, cu excepţia celor necesare igienei personale întrucât, prin luarea măsurii respective, reclamantul nu a suferit nicio pagubă concretă, constând în restrângerea libertăţii în sine, iar bunurile respective exced strictului necesar unei vieţi normale şi civilizate derulată în regim de detenţie.
Reclamantul D.G. se află în executarea unei pedepse preventive de libertate pentru săvârşirea unei infracţiuni grave de omor, regim de detenţie care trebuie respectat atât în privinţa drepturilor persoanelor condamnate cât mai ales în privinţa obligaţiilor acestora, a conduitei şi comportamentului de care trebuie să dea dovadă persoanele internate, astfel încât aplicarea unei sancţiuni disciplinare, chiar ulterior anulată de către instanţa judecătorească, nu poate conduce automat la concluzia că cel sancţionat a fost prejudiciat şi că sunt întrunite elementele răspunderii civile reglementate de art. 998-999 C. proc. civ. şi a celei reglementate de art. 504 C. proc. pen.
Prejudiciul invocat de reclamant trebuia şi dovedit, ceea ce în cauză nu s-a realizat, aşa cum corect au reţinut cele două instanţe.
De asemenea, nu se poate susţine că i-a fost afectată sănătatea, viaţa şi demnitatea, prin interzicerea unor drepturi alimentare suplimentare, prin faptul că hrana distribuită de unitate era insuficientă şi nesatisfăcătoare şi prin faptul că a fost sancţionat fără motiv.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că este neîntemeiat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 131 din 23 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 456/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 455/2010. Civil → |
|---|
