ICCJ. Decizia nr. 1278/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1278/2010
Dosar nr. 40625/3/2007
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007 la Tribunalul Bucureşti şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtele D.O.C., G.A. şi P.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea primei pârâte de a lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, şi obligarea celorlalte două pârâte de a lăsa în deplină proprietate apartamentul nr. 2 situat în acelaşi imobil la etajul 1, dobândite de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivare s-a arătat că imobilul a aparţinut autorilor G.G. şi G.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat sub nr. 32366 din 27 iunie 1945 şi a autorizaţiei de construire nr. l5/F din 16 august 1945 eliberată de fosta Primărie a Municipiului Bucureşti - Sector 1 Galben. A mai arătat că urmare a condamnării penale a autorului său G.G. şi a confiscării averii acestuia, imobilul a fost rechiziţionat şi atribuit numitei S.E., iar, ulterior, prin Decizia nr. 843/1961 emisă în baza Decretului nr. 111/1951 imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, fapt constatat în mod definitiv prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză. Reclamanta a susţinut calitatea de unică succesoare a autorului său decedat G.G., în baza testamentului nr. 2237 din 21 martie 1986 şi a certificatului de moştenitor nr. 923 din 9 septembrie 1992 emis de Notariatul de Stat SAI, a solicitat instanţei ca urmare comparării titlurilor de proprietate ale părţilor cu privire la apartamentele ce compun imobilul să acorde preferinţă titlului său, care provine de la adevăratul proprietar în raport de cel al pârâtelor, care provine de la statul neproprietar, titlul acestuia din urmă în baza căruia a înstrăinat pârâtelor cele două apartamente nefiind un titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 1766 din 10 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii procesuale active cu înscrisurile depuse, cu certificatul de moştenitor, rezultând că imobilul revendicat a aparţinut autorului său G.G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat şi a autorizaţiei de construcţie nr. 15/F din 16 august 1945.
Preluarea abuzivă a imobilului de către stat, s-a constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 418 din 6 iunie 2007 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 407 din 24 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată o altă acţiune în revendicare formulată de reclamantă pentru acelaşi imobil. Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatată cu caracter irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2609 din 9 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 2, care a respins acţiunea reclamantei prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestor contracte. Instanţa, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate în cauză, respectiv cel al reclamantei ca fiind titlul provenind de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel al pârâtelor ca fiind cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii pe care le-a socotit oportune, a apreciat că este preferabil titlul statului, pe temeiul legii speciale, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil şi ca măsură menită să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate deja câştigat, a cărui valabilitate a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat apel susţinând în esenţă că în mod nelegal prima instanţă a acordat preferinţă titlului intimatelor-pârâte. Titlul său este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu statul neproprietar. De esenţa acţiunii în revendicare este compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind preferabil. Deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivarea instanţei se bazează pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă având incidenţă sub aspectul restituirii în natură a imobilului.
Prin Decizia nr. 427 A din 2 iulie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că reclamanta a fixat cadrul procesual prin indicarea temeiului juridic al acţiunii ca fiind art. 480 şi art. 481 C. civ., iar conform principiului disponibilităţii judecătorul nu putea modifica acest cadru procesual. In apel reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu poate fi primit, conform principiului amintit. S-a mai reţinut că în mod corect prima instanţă a dat preferinţă titlului intimatelor ţinând seama de Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi urmărind siguranţa circuitului civil. Acceptând punctul de vedere al reclamantei, reţine instanţa, Legea nr. 112/1995 nu şi-ar mai găsi niciodată aplicabilitatea.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti cuprinde considerente care nu au legătură cu susţinerile reclamantei de la instanţa de fond şi de apel, se bazează pe motive străine de natura pricinii întrucât se arată că prin apelul formulat reclamanta s-a contrazis, referindu-se când la dispoziţiile art. 480-481 C. civ., când la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Or, argumentele rezultând din conţinutul Legii nr.l0/2001 au fost aduse în discuţie pentru a combate argumentele care au stat la baza motivării hotărârii instanţei de fond şi a apărărilor pârâţilor. S-a susţinut doar că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu contravine regulilor aplicabile acţiunii în revendicare şi nu a adus modificări în ceea ce priveşte principiile care sunt aplicabile conflictului de drept între două titluri de proprietate, provenind de la doi autori diferiţi, această lege reiterând principii tradiţionale de drept. Reuşita acţiunii în revendicare nu este condiţionată de promovarea unei cereri de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, acţiunea în revendicare rămâne modalitatea clasică a proprietarului neposesor de a redobândi posesia bunului de la posesorul neproprietar.
Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea instanţei de apel arătând că aceasta a recurs la argumente şi norme străine de cauză, şi-a motivat în mod nelegal hotărârea reţinând că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere Decizia nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea mai este criticată arătându-se că în mod greşit s-a avut în vedere argumentul siguranţei circuitului civil şi raţionamentul potrivit căruia dacă acceptăm punctul de vedere al reclamantei ar însemna că statul nu a avut niciodată proprietatea imobilelor. Instanţa de apel nu a avut în vedere că prin Decizia nr. 407/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, statul nu a avut niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilelor revendicate. Instanţa de apel îşi motivează hotărârea arătând că în baza principiului disponibilităţii judecătorul nu putea modifica cadrul procesual, dar se bazează pe norme cu care nu a fost învestită. Instanţa de apel în evaluarea materialului probator a avut în vedere un înscris care nu provine de la nici una din părţi, nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti la fond şi nu priveşte această cauză.
Recurenta mai critică Decizia curţii de apel pentru că îşi întemeiază eronat raţionamentul pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pe buna-credinţă a chiriaşului cumpărător. Buna-credinţă nu are relevanţă în operaţiunea de comparare a titlurilor, specifică acţiunii în revendicare, cum este cea a reclamantei, care nu a cerut constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Această atitudine a instanţei, care nu a ţinut seama de apărările reclamantei, este în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., conducând la lipsa unei motivări care să aibă în vedere toate aspectele invocate de părţile litigante. în acest sens se dă exemplu cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României.
Instanţa de apel nu răspunde criticii reclamantei adusă hotărârii instanţei de fond cu privire la despăgubirile ce i-au fost propuse a fi acordate.
Instanţa de apel nu dă prioritate în cadrul acţiunii în revendicare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi sunt neconcordanţe între legea specială şi convenţie, argumentul adus constând în asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a protecţiei dreptului de proprietate al pârâtelor contravenind normelor europene şi chiar Constituţiei României, în speţă, aşa cum s-a mai arătat, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici ale Legii nr. 112/1995.
Prin întâmpinare întâmpinatele-pârâte D.O.C., G.A. şi P.A. au solicitat respingerea recursului.
Recursul este fondat şi va fi admis în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Conform acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un element esenţial pentru acest act procedural.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină, cât şi situaţia în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, consecinţa nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.
Arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor reprezintă o cerinţă pentru conţinutul hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată se constată că aceasta nu respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa nu a analizat criticile formulate în apel respectiv, nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită.
In considerentele hotărârii recurate se regăsesc numai aprecieri generale, de principiu, care nu dezleagă de fapt niciuna din criticile deduse judecăţii prin cererea de apel, ceea ce nu satisface exigenţele unei motivări în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
O astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.
Prin urmare, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se impune admiterea recursului şi casarea deciziei curţii de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată prin aceea că instanţa de apel, nemotivându-şi soluţia pronunţată, nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, iar controlul judiciar este practic imposibil de realizat în această situaţie.
Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate criticile din apel, luându-se în considerare şi criticile din recurs vizând fondul cauzei, imposibil de analizat în această etapă procesuală, deoarece prin nemotivarea hotărârii, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 427 A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 455/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 453/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
