ICCJ. Decizia nr. 1249/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1249/2010
Dosar nr. 2423/108/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2008, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru a fi obligat la plata de despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru prejudiciul produs arestarea şi condamnarea sa prin sentinţa penală nr. 174/1995 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de injurie rasială.
Prin sentinţa nr. 839 din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., justificat de neîndeplinirea cerinţelor normei procesual penale, respectiv de intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţia întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale.
Apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 156 din 11 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă că după decembrie 1989, Statul Român a creat cadrul legal de asigurare a măsurilor de înlăturare a represiunii (prin adoptarea Decretului nr. 118/1990) inclusiv pentru acte şi fapte de natura celor la care a fost supus reclamantul.
Reclamantul a şi exercitat un demers judiciar în temeiul actului normativ menţionat, obţinând hotărârea nr. 2336/1992 prin care se recunoştea existenţa dreptului subiectiv invocat în prezenta cauză, stabilindu-se totodată în concret şi drepturile ce i se cuvin, context în care acesta nu se mai poate prevala şi de exerciţiul acţiunii directe de drept comun dedusă judecăţii.
Constatând că reclamantul a beneficiat de acordarea unor drepturi cu caracter reparator în baza cadrului juridic special instituit prin actul normativ menţionat, s-a considerat că cererea sa de acordare în plus, faţă de drepturile deja primite, a sumei de 100.000 Euro se plasează în afara limitelor reglementării juridice speciale şi a principiului tratamentului juridic egal aplicabil persoanelor aflate în situaţie identică, respectiv a celor persecutate politic de dictatura comunistă.
S-a reţinut totodată pentru argumente ce au suplinit motivarea hotărârii primei instanţe, că actul normativ special, Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, a cărui incidenţă a fost constatată în cauză, nu prevede existenţa unui termen de exercitare a dreptului subiectiv invocat, motiv pentru care instituţia prescripţiei extinctive nu este incidentă raportului juridic litigios.
Curtea de apel a constatat inaplicabilitatea prevederilor art. 504 C. proc. pen., întrucât în speţă nu există ipotezele vizate de acest text, dar şi că pretenţiile de natura şi izvorul celor solicitate de reclamant fac obiectul reglementării juridice cu caracter special sus invocată, de care reclamantul a şi uzat şi care, derogatorie fiind de la dreptul comun, este obligatorie pentru instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care în dezvoltarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat greşita înlăturare a prevederilor art. 504 C. proc. pen., normă legală care permite antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fără a limita la ipotezele prevăzute de text cazurile în care Statul răspunde patrimonial, astfel cum nelegal a reţinut curtea de apel.
Aceasta este interpretarea conformă textului legal enunţat, sens în care au fost invocate dispoziţiile deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, dar şi norma constituţională [art. 48 alin. (3)] şi convenţională în materie (art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale).
Chiar dacă nu a fost achitat printr-o decizie definitivă a unei instanţe judecătoreşti, este de observat că învinuirea în temeiul căreia a fost condamnat – injurie rasială – nu mai există în reglementarea penală actuală, astfel încât nu se poate susţine că ipotezele normei legale enunţate au sensul restrictiv reţinut de instanţe.
S-a criticat totodată greşita aplicare a normelor Decretului nr. 118/1990 neinvocate în cauză, dar şi incidenţa în speţă a Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care instituie posibilitatea persoanelor persecutate politic să solicite acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii", normă legală ce consfinţeşte principiul disponibilităţii specific procesului civil şi care înseamnă nu numai că judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate, ci şi că judecata se desfăşoară numai în limitele sesizării.
Aceasta nu presupune absolutizarea dreptului părţii interesate în declanşarea activităţii judiciare ci, alăturat normei art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ce consacră principiul adevărului, implică cerinţa stabilirii „adevărului" consfinţit printr-o hotărâre judecătorească ca scop final al activităţii judiciare.
Ca urmare, în determinarea obiectului şi limitelor sesizării, instanţele sunt datoare să analizeze alăturat temeiului de drept indicat de partea interesată, ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu realitatea, iar acestora să le corespundă / să-şi găsească corespondent în norma legală reţinută a fi incidentă raportului juridic litigios.
În speţă, reclamantul învederând prejudiciile produse prin represiunile exercitate de regimul comunist prin autorităţile sale (arestare şi condamnare la închisoare corecţională pentru injurie rasială), a indicat (fila 13 dosar fond) ca temei de drept al cererii dedusă judecăţii, prevederile art. 504 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. şi art. 2 şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În analiza pretenţiilor pretinse în temeiul răspunderii civile delictuale instituită prin norma de drept comun evocată, prima instanţă a reţinut ca prescris dreptul material la acţiune prin raportare la anul 1990 ca moment de început al cursului prescripţiei, an în care s-a susţinut că au fost adoptate acte normative de reparaţie a abuzurilor săvârşite în perioada 1945-1989, deşi reclamantul nu a înţeles, la momentul declanşării activităţii judiciare să se prevaleze de vreunul din actele normative speciale adoptate în materie.
Curtea de apel, dezvoltând şi substituind parţial motivarea hotărârii primei instanţe, a indicat acest act normativ ca fiind Decretul-lege nr. 118/1990 de ale cărui dispoziţii a arătat că reclamantul a uzat, ceea ce ar închide accesul în declanşarea procedurii judiciare dedusă judecăţii.
Or, nepronunţându-se pe temeiul de drept explicit invocat de parte, ci prin raportare la alte norme legale, neinvocate de reclamant şi a cărui aplicabilitate nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, ambele instanţe au soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Existenţa actului de reparaţiune sus invocat şi reţinut de instanţa de apel ca temei al respingerii pretenţiilor deduse în justiţie nu înseamnă, astfel cum greşit a considerat această instanţă, excluderea de plano a unei alte proceduri jurisdicţionale de valorificare a drepturilor de natura celui pretins în prezenta cauză, concluzie consolidată şi de adoptarea după pronunţarea deciziei atacate, a unui act normativ special ce recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru prejudicii asemenea celui invocat în cauză.
Rezolvarea situaţiei litigioase prin raportare la norma art. 504 C. proc. pen. s-a realizat în conformitate cu limitele şi ipotezele limitativ şi explicit vizate de norma legală evocată, motiv pentru care dispoziţiunile ambelor instanţe se vădesc a fi legale sub acest aspect.
Ca urmare, faţă de cele ce preced şi în scopul determinării/fixării cadrului procesual inclusiv prin indicarea şi soluţionarea cauzei (temeiului) de drept al cererii dedusă judecăţii în raport de situaţiile/împrejurările de fapt ale pricinii ce urmează a fi precis şi deplin lămurite, în vederea judecării fondului pretenţiilor pretinse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 156 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa civilă nr. 839 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 447/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 445/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
