ICCJ. Decizia nr. 1310/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1310/2010
Dosar nr. 31255/3/2008
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 9 iunie 2008, reclamanţii O.O. şi O.F.M. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi au solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună ca pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 267 mp situat în Bucureşti, sector 1 şi să suporte cheltuielile de judecată.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că terenul în litigiu a aparţinut autorului lor O.A. (decedat la 3 decembrie 1976) şi că ei sunt unicii moştenitori ai acestuia. Totodată, au arătat că terenul a fost dobândit de autorul lor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 29226 din 09 decembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, şi transcris sub nr. 8141/1944 în Registrul de transcripţiuni a Tribunalului Ilfov, Secţia notariat, după care, autorul reclamanţilor a fost deposedat abuziv de imobil, fără plata vreunei despăgubiri.
In drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., precum şi art. 1, art. 6 din Primul Protocol adiţional al CEDO.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea pricinii, prin declinare de competenţă (sentinţa civilă nr. 8973 din 27 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), prin sentinţa civilă nr. 1584 din 14 octombrie 2008, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în care se menţionează că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, în speţă, Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Prin Decizia nr. 404/A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamanţilor.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a invocat şi analizat - din perspectiva teoriei şi practicii judiciare - art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 1, art. 480 - 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 - art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 51 precum şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 şi Protocolul nr. 1 adiţional, reţinând, în esenţă, că apelul reclamanţilor nu este întemeiat, că, deci hotărârea primei instanţe prin care acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, este legală.
Considerentele de drept, avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei, sunt în esenţă, următoarele:
Legea nr. 10/2001 suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă şi, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluţie consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de reparaţie, notificând persoana juridică deţinătoare a imobilului în vederea restituirii lui în natură.
Procedura administrativă reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice enumerate la art. 20 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.
Cum în speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanţi mai era deţinut de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) şi (2), întrucât nu fusese anterior înstrăinat, era necesar ca reclamanţii să parcurgă procedura prealabilă instituită de lege. Numai în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită nu mai putea uza, conform art. 21 din aceeaşi lege, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, numai dacă o astfel de unitate nu mai avea în posesie imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriaş. De aceea, într-o asemenea ipoteză, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul la acţiune în justiţie pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat.
Sub acest aspect nu este întemeiată critica reclamanţilor referitoare la stabilirea unui regim discriminator în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată împotriva statului sau împotriva terţului subdobânditor al imobilului, în ambele cazuri fiind asigurat accesul în justiţie, chiar dacă într-o procedură diferită în cele două situaţii, dar în ambele cazuri soluţionarea acţiunii se face având în vedere şi prevederile de drept substanţial ale Legii 10/2001.
In sensul celor reţinute mai sus a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin deciziile în interesul legii nr. 33/2008 şi nr. LIII din 4 iunie 2007.
Nu poate fi primită nici critica reclamanţilor referitoare la existenţa unui bun în sensul Convenţiei şi a încălcării principiilor statuate de Convenţie.
Existenţa unui „bun" în sensul celui dinţii paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie constă în recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de dobândire a bunului în natură.
Nu se poate susţine că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ar echivala cu privarea reclamanţilor de accesul la justiţie, întrucât nu se poate absolutiza un asemenea punct de vedere.
Legiuitorul a adoptat un act normativ special, Legea nr. 10/2001, act ce prevede o procedură administrativă prealabilă, care nu conduce la privarea persoanelor de dreptul la un tribunal, întrucât Decizia sau dispoziţia emisă în procedura prealabilă poate fi atacată în instanţă, iar refuzul soluţionării notificări deschide calea accesului la justiţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenţii reclamanţi susţin că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare străină de natura pricinii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care nu suntem în prezenţa unui teren expropriat, iar instanţa de fapt nu a analizat în nici un mod regimul juridic aplicabil imobilului revendicat teren liber, neafectat de construcţii sau lucrări, dar deţinut fără nici un titlu de pârât.
Ca atare, recurenţii susţin că hotărârea recurată cuprinde o motivare necorespunzătoare, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenţii mai reproşează instanţei de apel că, pornind de la o premisă eronată a regimului juridic al bunului revendicat, a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Susţin că, faţă de actele noi depuse în apel - adresa nr. 775617/16069 din 21 octombrie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi adresa nr. 26012 din 26 mai 2008 a D.I.T.L. privind istoricul de rol fiscal, precum şi adresa nr. 831360/7284 din 17 mai 2009, eliberată de pârât, instanţa de apel trebuia să aplice Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, care recunoaşte admisibilitatea revendicării de drept comun.
O altă critică adusă deciziei recurate vizează greşita interpretare a normelor juridice naţionale, cât şi a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii susţin că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv ale art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege. Mai susţin că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., ce prevăd obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept din deciziile pronunţate în interesul legii, în acest sens, arătând că nu s-a făcut aplicarea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, respingându-se acţiunea în revendicare ca inadmisibilă pe considerentul existenţei Legii nr. 10/2001, s-a comis o denegare de dreptate, sancţionabilă potrivit prevederilor art. 3 C. civ.
Sub aspectul aplicării legii mai favorabile, recurenţii reclamanţi arată că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - nu face nici o distincţie respectiv nu prevede nicio limitare în timp a dreptului de a cere respectarea proprietăţii, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.
Ca atare, recurenţii reclamanţi susţin că s-a făcut şi o aplicare greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie raportat la art. 480-481 C. civ., referitoare la dreptul la respectarea proprietăţii bunului, precum şi o încălcare a art. 6 din CEDO (privind dreptul la un proces echitabil), art.14 din aceeaşi convenţie, art. 1 din Protocolul 12 adiţional la CEDO (privitoare la dreptul de a nu fi supuşi discriminării) şi art. 32 din CEDO.
In drept recurenţii reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Acţiunea reclamanţilor a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii, soluţie confirmată şi de instanţa de apel, motiv pentru care urmează a fi analizată numai această excepţie, neputând examina alte aspecte la care recurenţii reclamanţi fac referire în motivele de recurs.
Prin Legea nr.10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanşează odată cu înregistrarea notificării şi care este finalizată printr-o decizie sau dispoziţie motivată, ce poate fi contestată în justiţie, la tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, hotărârea acestuia fiind supusă căilor legale de atac.
Prin această lege specială s-a derogat de la dreptul comun respectiv de la prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., numai în privinţa acestei categorii de imobile, pentru celelalte categorii de bunuri, dispoziţiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.
Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie.
In consecinţă, de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raportului juridic consacrat în jurisprudenţa CEDO.
De altfel, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, dată în recurs în interesul legii s-a statuat în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală, că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant" chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care, după intrarea ei în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţă, instanţele de apel şi de fond au făcut o legală şi corectă aplicare a dispoziţiilor legale evocate mai sus, reţinând incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor (acţiune înregistrată la 9 iunie 2008 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Ca atare instanţele au stabilit corect faptul că reclamanţii, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai puteau formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, ci numai în temeiul acestei legi speciale.
Aceasta nu înseamnă o îngrădire adusă liberului acces la justiţie, deoarece după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulţumite de Decizia sau dispoziţia prin care a fost finalizată notificarea, o pot ataca în justiţie, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul la un „tribunal", adică dreptul la „o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile".
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 CEDO pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Prin respingerea ca inadmisibila a acţiunii in revendicare de drept comun formulată după data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incident acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeana a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenţii reclamanţi, norma convenţională, garantând protecţia unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectiva.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţa legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situate în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca in mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană ci se înscrie în soluţiile adoptate de stat de restituire a bunurilor confiscate.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură in termenele legale, au deschisă calea acţiunii in revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, recurenţii reclamanţi nu se încadrează in niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem, nici in personam [recurenţii fiind moştenitori legali ai autorului deposedat de stat, astfel ca este incident art. 4 alin. (2) din lege], după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa lor de a nu putea sa fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Aşadar, recurenţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
In consecinţă, faţă de cele expuse, nefiind prezente motivele de recurs invocate şi nici incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O.O. şi O.F.M. împotriva deciziei nr. 404 /A din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1353/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1220/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
