ICCJ. Decizia nr. 1499/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1499/2010
Dosar nr. 5044/108/2008
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 2 decembrie 2008 reclamantul V.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor – actualmente Ministerul Finanţelor Publice – solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul politic al condamnării sale dispuse prin sentinţa penală nr. 44 din 24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare Bucureşti şi să-l oblige pe pârât la plata sumei de 1.000.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării, urmată de o perioadă de detenţie de 5 ani şi 2 luni.
Prin sentinţa civilă nr.131 din 18 martie 2009 Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului cu următoarea motivare.
Din actele depuse la dosar rezultă că prin sentinţa penală nr. 44 din 24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare Bucureşti reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct. 1 C. pen.
Reclamantul a executat din pedeapsă 5 ani şi 2 luni.
Cum această hotărâre nu a fost desfiinţată, reclamantul nu are o hotărâre de achitare, astfel încât nu sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, pretenţiile reclamantului nefiind fondate.
Prin Decizia civilă nr. 146 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a avut în vedere următoarele.
Criticile reclamantului referitoare la timbraj şi la prescripţia dreptului la acţiune sunt nefondate, deoarece acţiunea reclamantului nu a fost anulată ca netimbrată - în cauză fiind incidente prevederile art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997 - şi nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost primită.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, curtea a reţinut că, într-adevăr, reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât acesta a fost condamnat la 10 ani închisoare printr-o sentinţă penală.
Or, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana care a fot condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Cum în speţă nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre, în mod corect a apreciat tribunalul că se impune respingerea acţiunii în despăgubire.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul susţinând că la situaţia de fapt reţinută nu s-au aplicat corect dispoziţiile legale.
Recurentul arată că în anul 1964 a participat împreună cu mai multe persoane la realizarea unor manifeste cu conţinut religios şi anticomunist, motiv pentru care la 22 mai 1964 a fost arestat, iar la 24 octombrie 1964 a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.
Prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că inculpaţii reprezintă elemente naţionalist şovine, descompuse din punct de vedere moral, cărora nu le place munca, fiind acuzaţi de constituirea unei organizaţii subversive care avea drept scop răsturnarea regimului democrat popular din R.P.R. şi alipirea Transilvaniei la Ungaria.
Recurentul consideră că a fost condamnat pentru o faptă ce condamna în mod vădit regimul politic instaurat în România în urma celui de-a doilea război mondial, fiind torturat şi supus unor umilinţe şi tratamente inumane atât în timpul detenţiei, cât şi ulterior.
În drept, recurentul susţine că sunt aplicabile atât prevederile art. 504-506 C. proc. pen. completat şi modificat prin Legea nr. 281/2003, cât şi art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Este adevărat că aşa cum au reţinut ambele instanţe anterioare, în speţă nu sunt întrunite condiţiile privitoare la săvârşirea unei erori judiciare prevăzute în art. 504 alin. (1) C. proc. pen., respectiv nu s-a pronunţat în ceea ce-l priveşte pe reclamant, care a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, o hotărâre definitivă de achitare, care să-i dea dreptul la repararea pagubei suferite în temeiul art. 506 C. proc. pen.
De altfel, nici în cuprinsul acţiunii reclamantul nu a învederat că s-ar afla într-o atare situaţie, respectiv că ar fi fost achitat definitiv cu ocazia rejudecării procesului penal în urma căruia a fost condamnat.
Cauza pretenţiilor reclamantului o constituie condamnarea sa penală, despre care pretinde că nu a fost dispusă pentru săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, ci că ar fi avut un caracter politic.
La data de 2 iunie 2009 s-a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4].
În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi motivele de fapt expuse de reclamant, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului.
Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist.
Pentru aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul şi să modifice Decizia, iar în baza art. 297 C. proc. civ. să admită apelul, să desfiinţeze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, care urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant şi pentru despăgubirea acestuia pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul V.A. împotriva deciziei nr. 146/A din 3 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinţei civile nr. 131 din 18 martie 2009 a Tribunalului Arad, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1493/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1451/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
