ICCJ. Decizia nr. 1514/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1514/2010
Dosar nr. 15290/3/200.
Şedinţa publică din 8 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis contestaţia înaintată de reclamanta C.M. şi a modificat în parte Dispoziţia nr. 10031/2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 125 mp situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 10031 din 28 martie 2008 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent doar pentru construcţia demolată şi nu s-au acordat pentru terenul ce a fost preluat abuziv de stat.
Astfel s-a reţinut că potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în caz de înstrăinare a construcţiilor terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea Statului, cu plata unor despăgubiri stabilite potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 terenul fiind lăsat cu drept de folosinţă cumpărătorilor.
Întrucât terenul a făcut obiectul sistematizării şi deci nu poate fi restituit în natură, cumpărătorul are vocaţia la măsuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 10/2001 în spiritul prevederilor din capitolul II pct. 1.4 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, vânzătorul neavând vocaţia la reparaţii, câtă vreme a înstrăinat bunul în întregul său, aceasta fiind voinţa reală a părţilor contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum, voinţa reală a fost aceea de a cumpăra imobilul – construcţie cu terenul aferent acestuia.
A mai reţinut instanţa de fond că, dacă nu s-ar da eficienţă notificării cumpărătorului cu privire la teren, s-ar nega însuşi caracterul abuziv al preluării terenului în proprietatea Statului, ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 în speţă, notificatoarea având calitatea de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii la Legea nr. 10/2001 conform art. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti Primarul General iar prin Decizia civilă nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins apelul reţinându-se următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că principala critică din apel constă în lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, întrucât nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, din litigiu de 125 mp, şi că această critică este nefondată în condiţiile în care din interpretarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3886 din 27 iulie 1976, rezultă că voinţa reală a părţilor a fost de vânzare a unei construcţii cu terenul pe care se află.
O astfel de rezolvare de ordin legislativ s-a realizat prin art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în favoarea cumpărătorilor (actualii deţinători ai construcţiei).
În situaţia de fapt a speţei, în care imobilul s-a expropriat, iar terenul nu poate fi restituit în natură petenta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri în echivalent potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 – soluţia fiind în spiritul legiuitorului pentru aceleaşi argumente pentru care Legea nr. 18/1991 a tranşat problema de drept în situaţia susmenţionată, petenta neavând la dispoziţie o altă cale pentru a-i fi reparat prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a imobilului la stat.
Mai reţine instanţa de apel că problema dobândirii calităţii de moştenitor a reclamantei nu se pune, întrucât reclamanta a fost chiar cumpărătoarea din actul de vânzare-cumpărare nr. 3886 din 27 iulie 1976 al imobilului, astfel critica pe acest aspect este nefondată.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu este fondată nici susţinerea recurentului legată de faptul că instanţa nu trebuia să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, decât prin prisma actelor existente la notificarea iniţială şi nu la cele completate, dat fiind faptul că în virtutea dreptului la un proces echitabil şi la apărare, părţile pot administra toate probele utile şi necesare şi de care înţeleg să se prevaleze în susţinerea şi dovedirea pretenţiilor solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii pentru că se face o analogie forţată între două acte normative Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, cu arii de aplicare total diferite.
Se învederează că în materia Legii nr. 10/2001 condiţia esenţială fiind aceea a dovedirii dreptului de proprietate, precum şi a calităţii de persoană îndreptăţită.
Recurentul susţine că cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul de 125 mp, nefăcând obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul a invocat în susţinerea motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând şi judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru cele ce preced:
Astfel instanţa de apel, a analizat hotărârea instanţei de fond prin prisma principiului „tantum devolutum, quantum apellatum".
Una din regulile speciale privind judecarea apelului, este cuprinsă în dispoziţiunile art. 295 C. proc. civ. alin. (1), care stabileşte că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Din conţinutul acestui text rezultă că instanţa de apel verifică sentinţa atât sub aspectul temeiniciei, adică modul în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză şi dacă pe baza acestora a reţinut corect raporturile juridice dintre părţi, cât şi sub aspectul legalităţii, adică aplicarea legii.
Hotărârea este temeinică atunci când situaţia de fapt reţinută de instanţă rezultă şi se întemeiază pe probele administrate, şi legală când instanţa a recursul la textele de lege corespunzătoare şi le-a aplicat corect, în litera şi spiritul lor.
Astfel raportat la aceste aspecte şi la criticile formulate de pârât, instanţa de apel a analizat atât raporturile juridice dintre părţi cât şi incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, şi art. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cum instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., motivele de recurs invocate de pârât sunt nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva deciziei nr. 17 din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1511/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1493/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
