ICCJ. Decizia nr. 1513/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1513/2010
Dosar nr. 9650/118/2008
Şedinţa publică din 8 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea formulată la data de 3 noiembrie 2008 la Tribunalul Constanţa, secţia civilă, reclamanţii R.G., M.F.D., V.I. şi S.C., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC P. SA Bucureşti, obligarea societăţii pârâte la plata actualizată şi cu dobânda legală, a următoarelor sume reprezentând diferenţe rezultate din calcularea indemnizaţiilor de concediere, cu valoarea unui salariu mediu brut majorat cu procentele prevăzute de C.C.M. la data concedierii, indemnizaţiile prevăzute de art. 50 din Contractul colectiv de muncă pentru reclamanţii R.G., M.F.D., V.I.; obligarea societăţii pârâte la plata indexată cu indicii de inflaţie şi cu dobânda legală a cotei unui salariu de bază mediu pe societate pentru sărbătorile de Crăciun 2005 şi Paşti 2006 pentru reclamantul S.C. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată a câte 300 lei fiecare reclamant.
În motivarea acţiunilor, reclamanţii arată că au fost concediaţi în 2006 şi 2007 din cadrul sucursalei „P." Constanţa, ca urmare a reorganizării sucursalei potrivit hotărârii Consiliului de Administraţie O.M.V. Grup.
Prin sentinţa civilă nr. 151 din 4 februarie 2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor solicitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V. Grup Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
La termenul din 22 iulie 2009, pârâta-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea excepţiei, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1989 cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru abrogarea implicită pentru care nu mai există justificare legală, după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune abrogarea expresă directă.
Prin încheierea din 22 iulie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru considerentul inadmisibilităţii, excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinsă într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicării abuzive prin exces de putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuţă.
Se mai susţine că în ceea ce priveşte, principiul „efectivităţii juridice" acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi exemplele din jurisprudenţa europeană, au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată şi a adopta dispoziţii eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare.
Or, se mai arată, obligaţia Parlamentului de a respecta legile pe care el însuşi le-a edictat şi de a asigura coerenţa legislativă a actelor normative pe care le emite cât şi interpretarea şi aplicarea unitară de către instanţe a acestora, deşi reprezintă deziderate legitime şi obligaţii constituţionale, nu interesează şi nu pot constitui temeiul controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA - Membru O.M.V. Grup, pârâta în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reia în esenţă argumentele ce au stat la baza excepţiei de neconstituţionalitate şi conchide că din dispoziţiile art. 62 şi art. 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare ale acestora.
Ca atare, se concluzionează, Codul muncii - respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuţă - nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituţia României.
Recursul se constată ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA, membru O.M.V. Grup Bucureşti, împotriva încheierii de şedinţă din 22 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1126/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1124/2010. Civil → |
|---|
