ICCJ. Decizia nr. 1507/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1507/2010
Dosar nr. 7245/3/200.
Şedinţa publică din 8 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 498 din 12 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.E., M.C. şi O.O.A., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca neîntemeiată.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Potrivit art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005), lege ce instituie o procedură administrativă prealabile şi obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptăţită va notifica în termenul legal persoana juridică deţinătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, potrivit art. 23 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituirea în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Tribunalul a reţinut în speţă că contestatorii au formulat o astfel de notificare pentru acordarea despăgubirilor pentru corpul A de proprietate din imobilul situat în Bucureşti, notificare în raport de care a fost emisă de către pârâtă Dispoziţia nr. 7251/3/2007 prin care s-a făcut persoanei îndreptăţite o ofertă privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
După apariţia Legii nr. 247/2005, reclamanţii au înţeles să solicite prin prezenta contestaţie restituirea în natură a imobilului corp B, susţinând prin acţiunea de faţă că pârâta nu a soluţionat această cerere, tergiversând procedura de restituire a imobilului.
Or, în condiţiile arătate mai sus, valorificarea drepturilor reclamantei la restituirea în natură a imobilului se putea face obligatoriu, după parcurgerea tuturor etapelor procedurii administrative prealabile, epuizată prin emiterea deciziei sus-menţionate, numai prin contestarea în justiţie a respectivei decizii, în termenul impus de Legea nr. 10/2001.
Modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 nu permit persoanelor îndreptăţite să formuleze o nouă notificare pentru restituirea în natură a imobilelor şi să declanşeze astfel o altă procedură administrativă de restituire, chiar dacă aceste noi prevederi legale au extins cazurile în care se poate obţine restituirea în natură a imobilelor – în acest ultime situaţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. II din Legea nr. 247/2005.
Întrucât în notificare, contestatorii nu au înţeles să solicite şi corpul B, aceştia nu pot veni pe calea contestaţiei să îl solicite.
Cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din Corpul A, tribunalul a reţinut că acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, neputând fi restituit în natură.
În privinţa faptului că nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor prin dispoziţie, tribunalul a constatat că aceasta este atribuţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în urma analizei de către un evaluator în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii M.E., M.C. şi O.O.A. iar prin Decizia civilă nr. 147 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. S-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Dispoziţia nr. 725 din 18 decembrie 2006 a avut în vedere notificarea înregistrată sub nr. 6392 din 5 iunie 2001 şi a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul nr. 2 corpul A, vândut în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40988/1996 şi pentru cota din terenul aferent în suprafaţă de 224 mp situat în imobilul din Bucureşti, imposibil de restituit persoanei îndreptăţite.
Notificarea a vizat în mod expus despăgubiri băneşti pentru cota de ½ parte din imobilul din sector 5.
În cuprinsul notificării s-a făcut precizarea că M.V.E. a primit despăgubirea pentru partea sa de ½ din valoarea imobilului prin hotărârea nr. 3077 din 22 noiembrie 1999 (fila 29).
Situaţia juridică a imobilului a fost lămurită prin înscrisurile depuse din care rezultă că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul contestatorului, iar apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al Corpului A a fost înstrăinat numitului S.E.P., în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel instanţa de apel reţine că faţă de situaţia de fapt redată în mod corect prima instanţă a făcut aplicaţia dispoziţiilor legale incidente din Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie civilă.
Se mai reţine de instanţa de apel că persoana îndreptăţită a formulat notificare în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Obligaţia stabilită în mod explicit de legiuitor în sarcina persoanei îndreptăţite, în sensul legii speciale, avea următorul conţinut: „(2) notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia; (3) notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării; (4) notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul: (5) nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001).
Dispoziţiile art. 26 din lege statuau că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilirea şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Unitatea deţinătoare s-a conformat dispoziţiilor legii speciale redate anterior şi, totodată, propriei voinţe a persoanei îndreptăţite sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate, şi a emis dispoziţia administrativă.
Într-adevăr persoana îndreptăţită putea ataca în justiţie, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Circumstanţele particulare ale cauzei redate anterior, au dovedit faptul că, împotriva evidenţei, solicitării explicite din cuprinsul notificării expediate de persoana îndreptăţită M., contestatorii au intenţionat să lărgească, pe de o parte, cadrul procesului de învestire – prin includerea în calitate de contestatori şi a moştenitorilor celeilalte persoane menţionate în cuprinsul certificatului de moştenitor, iar, pe de altă parte, au schimbat obiectul pretenţiei deduse judecăţii – prin adăugarea conţinutului unei alte notificări – corpul B al imobilului în litigiu (notificarea înregistrată sub nr. 950 din 18 octombrie 2005), ceea ce din punct de vedere procedural, este inadmisibil.
În condiţiile existenţei unei legi speciale şi a unei rigori de ordin procedural – în calea de atac nu poate fi extins procesul pendinte prin cuprinderea altor părţi sau a altor pretenţii – contestatorii nu puteau modifica cadrul procesual iniţial de învestire.
Astfel, reţine instanţa de apel, că această nouă pretenţie a contestatorului rezultă din actul de la fila 119, în cuprinsul căruia se menţionează în mod expres că „din eroare nu s-a solicitat şi corpul B, de la aceeaşi adresă, deşi la notificare au fost ataşate acte doveditoare, indicând ca temei de drept Legea nr. 247/2005.
În ce priveşte modalitatea de cuantificare a măsurilor reparatorii instanţa de apel reţine că în dispoziţia atacată este făcută menţiunea clară conform căreia dispoziţia se comunică Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru, instituţie cu atribuţii concrete stabilite de legea specială privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, situaţie în care nu este incidentă critica reclamantelor cu privire la nelegalitatea modalităţii de cuantificare a măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel recurenţii susţin că instanţele au făcut o greşită interpretare de aplicare a legii, faţă de obiectul dedus judecăţii şi faţă de cuprinsul contestaţiei în condiţiile în care au arătat că unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat asupra situaţiei juridice a corpului B, corp care s-a aflat în proprietatea autorului lor M.C., la momentul preluării bunului şi prevăzută în cuprinsul notificării lor.
Recurenţii mai susţin că au solicitat restituirea în natură a corpului B în calitatea lor de succesibili, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, însă instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu există nici o neregularitate în ce priveşte modalitatea de cuantificare a măsurilor reparatorii.
Or, susţin recurenţii, CEDO în numeroase hotărâri a reţinut că Fondul Proprietatea nu funcţionează în condiţii optime pentru a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi, şi că Legea nr. 247/2005 nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor.
În drept recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin notificarea nr. 116 din 4 iunie 2001 reclamantul M.E. prin mandatar T.E. a solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001 (filele 88 – 89 dosarul instanţei de fond) acordarea de despăgubiri băneşti pentru ½ parte din imobilul nr. 14 (apartamentul 2 corp A de clădire) inclusiv teren.
Astfel din cuprinsul notificării rezultă fără posibilitate de echivoc, că obiectul ei îl constituia corpul A de clădire.
Notificarea a fost soluţionată prin emiterea Dispoziţiei nr. 7251 din 18 decembrie 2006 fila 22 şi 49 dosar nr. 7245/3/2007 vol. 1 Tribunalul Bucureşti.
Astfel prin această dispoziţie se acordă măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ parte din apartamentul 2 Corpul A vândut în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40988/1996 şi pentru cota de ½ din terenul aferent în suprafaţă de 224 mp situat în imobilul din Bucureşti, imposibil de restituit.
Prin Hotărârea nr. 3077/2 din 2 noiembrie 1999 (fila 29 dosarul instanţei de fond), a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a acordat fratelui reclamantului – M.V.E. despăgubiri pentru cota de ½ din apartamentul nr. 2 corpul „A" situat în imobilul din Bucureşti, teren de 224 mp ce reprezintă cota de ½ din totalul de 448 mp (fapt recunoscut de reclamant chiar prin notificarea nr. 116 din 4 iunie 2001 fila 88 – 89 dosarul instanţei de fond, menţionându-se că despăgubirile de 70.619.661 actualizată a fost plătită de D.G.F.P.C.F. S.M.B. prin ordinul de plată nr. 258 din 14 august 2000 la B.R.D., sucursala Victoria, conform adresei D.G.F.F.I. nr. 19842/2000 în cuantum de 214.966.630 lei.
Raportat la această sumă plătită fratelui său, reclamantul a solicitat prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri în acelaşi cuantum de 214.966.630 lei pentru ½ din imobilul situat în str. (inclusiv teren – fila 88 dosarul instanţei de fond).
Ca atare, faţă de obiectul notificării ce vizează acordarea de despăgubiri pentru cota de ½ din apartamentul 2 corp „A" de clădire din imobilul din str. , a fost emisă Dispoziţia nr. 7251 din 18 decembrie 2006.
Reclamantul în cererea precizatoarea de la fila 113 dosar instanţă de fond susţine că la notificarea iniţială a depus „o cerere precizată printr-o notificare ulterioară înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 950 din 19 octombrie 2005" prin care a solicitat întregul imobil din str. , imobil compus din teren de 448 mp şi 2 corpuri de clădire: - corpul A şi corpul B", situaţie în care pârâta trebuia să aibă în vedere şi această notificare făcută în temeiul Legii nr. 247/2005.
Faptul că reclamantul a mai depus încă o notificare la 19 octombrie 2005 făcând trimitere la Legea nr. 247/2005, nu are relevanţă în cauză, chiar dacă prin acea „nouă notificare", a solicitat şi Corpul B de clădire a aceluiaşi imobil din str.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei aduce într-adevăr o serie de modificări şi completări a Legii nr. 10/2001, evidenţiate punctual prin Titlul I.
Aceste modificări însă nu referă la art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la 14 februarie 2002.
Termenul de decădere instituit prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) actualmente 22 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, reclamantul nu mai putea solicita şi corpul „B" din imobilul din str. printr-o nouă notificare, câtă vreme legea nu a prelungit termenul pentru depunerea notificărilor.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare a imobilului în termenul de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul pentru depunerea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 expirând la 14 februarie 2002, iar în raport cu art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, acest termen este de decădere, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării, fiind pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Din această perspectivă a dispoziţiilor legale susmenţionate, solicitarea corpului „B" doar la 19 octombrie 2005 prin aşa zisa „precizare de notificare" este făcută peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi conform art. 22 alin. (5) din aceeaşi lege, nerespectarea acestui termen atrage „pierderea dreptului de a se solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru corpul „B" din imobilul din str.
Notificarea reclamantului a fost soluţionată în limitele solicitate: ½ din corpul „A" din imobilul din str., după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (respectiv la 18 decembrie 2006) şi în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ce reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII) privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii [ipoteza alin. (1) al textului şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de dispoziţiunile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16].
Or, faţă de data la care a fost soluţionată notificarea, 18 decembrie 2006, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2007, cum de altfel a şi reţinut instanţa de apel.
Astfel din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.E., M.C. şi O.O. împotriva deciziei civile nr. 147 A din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1122/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1112/2010. Civil. Asigurări sociale.... → |
|---|
