ICCJ. Decizia nr. 1547/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1547/2010
Dosar nr. 288/3/2008
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 7 ianuarie 2008, G.A.C. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti – prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie repusă în termenul de depunere a notificării pentru restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, imobilului din Bucureşti, sector 3.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este succesoarea lui I.N., fostul proprietar al imobilului, care a fost abuziv preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, deşi autorul său făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naţionalizare.
Totodată reclamanta a învederat instanţei că, din motive obiective nu a putut respecta termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ulterior prelungit, întrucât datorită emigrării sale în Maroc nu a mai avut nici un fel de legătură cu familia tatălui său iar gravele probleme de sănătate (un accident de circulaţie produs în anul 1990, care a avut ca urmări traumatisme craniene cu efecte pe termen lung, ce au impus un tratament antiepileptic, până în anul 1992) au împiedicat-o să cunoască eventualele drepturi asupra unor terenuri ce au aparţinut ascendenţilor părintelui său.
La termenul din 6 februarie 2008, C.N.C.P. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi arătând că justifică interes în formularea acestei cereri motivat de împrejurarea că, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari ai imobilului, a formulat în termen legal notificare prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiaşi imobil, notificare aflată în curs de soluţionare pe rolul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 762 din 30 aprilie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de intervenientul C.N.C.P. şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea ei în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării.
Astfel, se mai arată, motivele de ordin medical invocate, nu pot fi apreciate ca pertinente în condiţiile în care, din probele cauzei rezultă că anterior promovării prezentei acţiuni, reclamanta, fie personal, fie prin reprezentant a mai formulat cereri în justiţie, în calitate de intervenientă sau de reclamantă, cereri având ca obiect alte imobile, împrejurări ce atestă capacitatea pe care aceasta a avut-o de a exercita acte şi fapte juridice şi de a da procuri unor avocaţi sau altor persoane alese de ea pentru a o reprezenta în diferite faze procesuale de revendicare a unor proprietăţi imobiliare sau de valorificare a unor drepturi patrimoniale.
De asemenea, se reţine, reclamanta nu a putut face în cauză nici dovada momentului la care cauzele împiedicării sale, în exercitarea dreptului invocat, au încetat, pentru ca instanţa să fie în măsură a constata dacă cererea a fost formulată în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării prevăzută de art. 103 pct. 2 C. proc. civv.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 253/A din 18 noiembrie 2008, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins apelul formulat de reclamantă.
În cauză, a formulat recurs în termen legal reclamanta G.A.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- motivarea instanţei de apel nu se dovedeşte a fi doar inconsecventă în aplicarea raţionamentului judiciar ci şi excesivă faţă de natura pricinii.
Astfel, instanţa a înlăturat nejustificat constatările autorităţilor medicale care au examinat-o pe reclamantă şi care au constatat existenţa unor afecţiuni psihice de natură a-i pune sub semnul întrebării, discernământul.
- s-a reţinut în mod nelegal, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 şi art. 11 din Decretul nr. 31/1954, concluzionându-se că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumţia legală relativă privind existenţa capacităţii depline de exerciţiu prin dovedirea punerii sub interdicţie.
Cu aceeaşi motivare nelegală, se mai arată, instanţa a respins şi cererea de administrare a unor probe concludente cum este aceea a expertizei medico-legale psihiatrice, în lipsa cărora judecătorul nu putea aprecia temeinic dacă natura afecţiunilor reclamantei nu constituiau motive temeinice de împiedicare.
- instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. acţiunea fiind admisibilă din perspectiva istoricului medical al afecţiunilor suferite de reclamantă cât şi a stării conflictuale existente între aceasta şi rudele sale pe linie paternă.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea însă a unor alte argumente decât cele reţinute de instanţele care s-au pronunţat în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ulterior modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare din acestea.
Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi respectiv nr. 145/2005, stabilindu-se ca dată limită pentru înregistrarea notificărilor – 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării acestui termen atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, decăderea ca sancţiune de drept material, constând fie în stingerea dreptului la restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate cu titlu valabil, fie în pierderea însăşi a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil.
S-a decis, atât în practica majoritară a instanţelor judecătoreşti cât şi în doctrină că, avându-se în vedere caracterul acestui termen – de decădere – el curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, ca în cazul termenului de prescripţie extinctivă.
Or, din această perspectivă, niciunul din argumentele invocate de reclamantă – împrejurarea că a suferit unele afecţiuni de natură psihică, ce i-au afectat discernământul, întreruperea legăturilor cu rudele sale pe linie paternă care i-au ascuns, prin manopere dolosive, existenţa bunurilor succesorale etc. – nu ar fi putut constitui fundamentul admiterii acţiunii formulată la 7 ianuarie 2008, în condiţiile în care a operat decăderea ca sancţiune de drept material.
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G.A.C. împotriva deciziei nr. 253 A din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1546/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
