ICCJ. Decizia nr. 1587/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1587/2010
Dosar nr. 1576/30/2006
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 1780 din 26 iunie 2006, Primarul Municipiului Timişoara a restituit în natură cota de ½ din terenul situat în Timişoara, instituind un drept de folosinţă special asupra imobilului, în favoarea notificatorului B.J.
S-a propus de asemenea acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 16 – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea aceluiaşi notificator pentru cota de ½ din construcţiile situate pe terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea şi care nu pot fi restituite în natură.
La 20 iulie 2006, B.J. şi B.E. au contestat această dispoziţie solicitând instanţei să oblige pârâtul a le restitui în natură partea de teren rămasă liberă – în suprafaţă de 615 mp – care nu este aferentă construcţiilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte construcţiile înstrăinate, respectiv casă de locuit, magazie şi teren aferent, a căror suprafaţă s-a solicitat a fi stabilită la 302 mp, contestatorii au cerut obligarea Primarului Municipiului Timişoara la acordarea unor bunuri – imobile sau mobile – în compensare, corespunzător valorii de piaţă a imobilelor notificate, ce nu se pot restitui în natură.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2304/P.I din 6 noiembrie 2007, a admis contestaţia şi a obligat Primarul Municipiului Timişoara să emită o nouă dispoziţie de retrocedare a întregului imobil situat în Timişoara, respectiv, în natură, în limita terenului susceptibil de retrocedare (615 mp grădină) şi prin echivalent, în limita imobilului construcţie şi teren încorporat (de 302 mp) înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, constatând că imobilul supus retrocedării a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că în mod greşit pârâtul a dispus restituirea doar a cotei de ½ din imobil, reţinând că notificarea a fost formulată doar de J.B. în nume propriu, nefiind făcută şi în numele soţiei, E.B., deşi imobilul era bun comun la data preluării lui de către stat.
Or, se arată, cererea de restituire a imobilului, formulată de un singur coindivizar are configuraţia juridică a unui act de conservare, fiind admisibilă.
Cât priveşte art. 2 al dispoziţiei atacate, s-a reţinut că pentru terenul aferent construcţiei înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 nu s-a dispus nici o măsură de restituire prin echivalent, iar propunerea de acordare a despăgubirilor pentru construcţii a vizat în mod nelegal, tot cota de ½, deşi ambii reclamanţi erau îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Prin Decizia nr. 150 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul Consiliului local al Municipiului Timişoara şi Primăriei Municipiului Timişoara şi Primarului Municipiului Timişoara şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei Primăria Municipiului Timişoara.
A menţinut în rest sentinţa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că Primăria Municipiului Timişoara nu are calitate procesuală pasivă întrucât, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (4) din lege, restituirea în natură sau prin echivalent se face prin dispoziţia motivată a primarilor.
Tot astfel, s-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. fam., notificarea formulată de unul din soţi are natura unui act de conservare care profită şi celuilalt soţ, mai ales în condiţiile în care este evidentă însuşirea de către B.E., reclamantă în cauză, a demersului iniţiat de soţul său.
Instanţa de apel a mai reţinut totodată că nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor vizând lipsa dovezii calităţii de cetăţean român a reclamantului, câtă vreme legea prevede că foştii proprietari deposedaţi abuziv, fără un titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
În cauză, au declarat recurs în termen legal Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul local al Municipiului Timişoara care, invocând temeiurile prev. de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate în cauză pe considerentul că măsurile reparatorii cuprinse în dispoziţia atacată sunt corecte, în condiţiile în care notificarea a fost formulată doar în numele lui B.J. iar notificatorul nu a făcut dovada, prin actele depuse la dosar, a deţinerii cetăţeniei române, situaţie în care în acord cu prevederile legii speciale, s-a dispus acordarea unui drept de folosinţă special asupra cotei de ½ din terenul notificat precum şi acordarea despăgubirilor, în aceeaşi cotă, pentru construcţiile ce nu se pot restitui în natură.
Mai mult, se arată, instanţa nu se poate substitui Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligând Primarul Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii de restituire, în limitele indicate prin hotărârea atacată.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de netăgăduit că imobilul în litigiu a aparţinut soţilor B.I. şi B.E., fiind dobândit de aceştia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11283 din 10 iulie 1974 şi având natura juridică de bun comun.
Chiar dacă notificarea a fost formulată doar în numele reclamantului B.J., în cuprinsul actului se face referire expresă la apartenenţa imobilului, patrimoniului comun, al celor doi soţi iar însuşirea de către E.B. a demersului iniţiat de către soţul său (în sensul declanşării procedurii administrative vizând restituirea imobilului) este confirmată prin însăşi formularea şi de către aceasta, în nume propriu, a cererii introductive.
În acest context, în mod corect instanţele [făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam., vizând mandatul tacit reciproc al soţilor atunci când oricare din aceştia face un act de administrare sau conservare a unui bun aparţinând patrimoniului comun] au statuat asupra îndreptăţirii ambilor reclamanţi la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Nu poate fi primită nici critica vizând greşita restituire în natură, către reclamanţi, a terenului în suprafaţă de 615 mp, din C.F. 17631 Timişoara, pe considerentul că aceştia nu au făcut dovada păstrării cetăţeniei române.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005, coroborat cu art. 9 din acelaşi act normativ, de la data aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice aparţinând statelor terţe, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile reglementate prin tratatele naţionale, pe bază de reciprocitate.
Or, cerinţa impusă de textul mai sus citat a fost îndeplinită, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv la 1 ianuarie 2007, anterior hotărârii pronunţată în primă instanţă, hotărâre ce a fost menţinută prin Decizia atacată sub aspectul fondului dreptului recunoscut în favoarea celor doi reclamanţi.
Tot astfel, în condiţiile în care constată că dispoziţia atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale în materie, instanţa în funcţie de probele administrate poate soluţiona ea însăşi cererile formulate pe calea notificării în sensul obligării persoanei deţinătoare fie la restituirea în natură, fie la plata măsurilor reparatorii prin echivalent, fie la emiterea unei noi dispoziţii care să constate aceste drepturi, întrucât nu există nici un text de lege care să interzică aceasta, o atare soluţie neputând fi interpretată ca o „substituire" în atribuţiile entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 150 din 12 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2.600 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii B.J. şi B.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1597/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1561/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
