ICCJ. Decizia nr. 1594/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1594/2010
Dosar nr. 6138/3/2008
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2008, reclamantul S.R., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (pe viitor, A.N.R.P.) Bucureşti cerând să fie obligată să soluţioneze cu celeritate cererea sa de acordare de despăgubiri în valoare de 2.800.000 lei (800.000 Euro), în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, invocând drept temei juridic dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că prin hotărârile nr. 77/1996 şi nr. 570/1999 ale Comisiei Judeţului Mehedinţi de aplicare a Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu Severin.
Întrucât despăgubirile acordate în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 le-a considerat insuficiente, reclamantul a arătat că a urmat şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, obţinând o nouă hotărârea de despăgubire care a fost înregistrată la pârâta A.N.R.P. Bucureşti sub nr. 15550/CC din aprilie 2006.
Cum hotărârea de despăgubire emisă în procedura acestei din urmă legi de reparaţie nu a fost încă executată, pârâta invocând că prioritatea în executarea unor astfel de hotărâri se stabileşte în mod aleatoriu, cu ajutorul unui soft de calculator, reclamantul, apreciind că este vătămat de această autoritate administrativă într-un drept al său fundamental, a solicitat admiterea cererii deduse judecăţii.
Prin încheierea din 5 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, apreciind că procesul se încadrează în categoria celor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 26 din lege, şi-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea secţiei civile a aceluiaşi tribunal.
La data de 11 aprilie 2002, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că înţelege să cheme în judecată pe pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (pe viitor C.C.S.D.) Bucureşti, A.N.R.P. Bucureşti, Primăria Drobeta Turnu Severin şi Ministerul Economiei şi Finanţelor (pe viitor, M.E.F.) Bucureşti solicitând să fie obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti în valoare de 2.960.000 lei (800.000 Euro), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi până la plata efectivă a debitului, invocând drept temei juridic dispoziţiile art. 1, art. 2 şi urm., art. 19, art. 25, art. 26 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi art. 1073 – 1079 C. civ.
În motivarea pretenţiei de despăgubire reclamantul a prezentat demersurile pe care le-a efectuat în procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a susţinut, totodată, că demersul său judiciar este justificat de faptul că, în opinia sa, nu s-a finalizat procedura administrativă propriu-zisă prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost stabilit cuantumului final al despăgubirii la care este îndreptăţit pentru imobilul preluat de stat şi care nu i-a putut fi restituit în natură, imobil pentru care, prin dispoziţia nr. 318 din 3 martie 2006, Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin a propus să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fapt care nu echivalează cu o ofertă reală de despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 1561 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârâţii A.N.R.P. Bucureşti, C.C.S.D. Bucureşti, Primăria Drobeta Turnu Severin şi M.E.F. Bucureşti să acorde reclamantului măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti în sumă de 2.221.496 lei pentru imobilul în litigiu, cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor încasate în baza hotărârii de despăgubire emisă în procedura Legii nr. 112/1995, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi până la plata debitului.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse excepţiile necompetenţei materiale a tribunalului, a prematurităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii, precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.N.R.P. Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti.
În justificarea soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei materiale a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona cererea instanţa a reţinut că „ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul atacării deciziei adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, petitul cererii de chemare fiind acela de a obliga pârâţii să se pronunţe şi să acorde reclamantului măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru imobilul teren şi construcţii".
Instanţa a reţinut şi că secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti îi revine competenţa de a soluţiona numai „contestaţia împotriva deciziei adoptată de Comisia Centrală".
Pe fondul litigiului, instanţa a reţinut că se justifică admiterea cererii în despăgubire în temeiul art. 20 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost precizată de reclamant, pârâţii având calitate procesuală pasivă în raport de dispoziţiile Titlului VII art. 1 pct. 5 din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 8 din capitolului II din acelaşi titlu, potrivit cu care Ministerul Finanţelor asigură fondurile necesare achitării despăgubirilor şi reprezintă statul ca acţionar în Fondul Proprietatea.
Prin Decizia civilă nr. 263/A din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de pârâţii M.E.F. Bucureşti, A.N.R.P. Bucureşti şi C.C.S.D. Bucureşti, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că la data de 25 iulie 2005 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 245/2005, care sunt de imediată aplicare, act normativ prin care s-a reglementat cadrul legal în care urmează să fie acordate de stat despăgubirile pentru imobilele care cad în sfera de aplicare a legilor de reparaţie, inclusiv procedura legală în care se stabileşte şi se verifică cuantumul final al despăgubirii, respectiv, se emite Decizia de despăgubire de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, decizie care este supusă controlului judiciar, potrivit art. 19 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Titlul VII al legii, la instanţa de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel instanţa a statuat că prin cererea dedusă judecăţii reclamantul nu a contestat, în condiţiile impuse de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia prin care i-a fost soluţionată notificarea şi prin care s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii imobilului în natură, s-a stabilit calitatea sa de persoană îndreptăţită şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, ci a solicitat determinarea cuantumului măsurilor reparatorii şi acordarea efectivă a despăgubirii, caz în care acţiunea se situează pe tărâmul noii proceduri, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a apreciat, totodată, că instanţei de contencios administrativ îi revine competenţa de a soluţiona atât contestaţiile formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor de stabilire a cuantumului despăgubirii cât şi eventualele cereri de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri formulate în justiţie în cazul în care pârâta C.C.S.D. Bucureşti refuză ori tergiversează emiterea titlului de despăgubire, în raport de competenţele stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile legale menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.R., invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul prezintă principalele momente ale procedurii judiciare desfăşurată în faţa instanţelor de fond şi susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât, în prealabil, nu s-a supus cercetării judecătoreşti natura juridică a cauzei, anume temeiul de drept al cererii dedusă judecăţii, petitul cererii şi, respectiv, finalitatea acesteia.
În dezvoltarea criticii de nelegalitate reclamantul susţine că prin dispoziţiile art. 19-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, competenţa instanţei de contencios administrativ este limitată doar la judecarea contestaţiilor formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor adoptate de pârâta C.C.S.D. Bucureşti, caz în care a legitima raţionamentul instanţei de apel, potrivit cu care acestei instanţe i-ar reveni competenţa de a verifica şi motivele neemiterii ori tergiversării emiterii deciziei de către pârâta C.C.S.D. Bucureşti ar „echivala cu o interpretare extensivă şi fără temei a înţelesului şi aplicabilităţii textului legii speciale şi s-ar concretiza într-o denaturare forţată a voinţei şi finalităţii urmărite de legiuitor".
Totodată, reclamantul susţine că procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor de către pârâta A.N.R.P. Bucureşti este o „continuare firească a procedurii administrative propriu zise (de restituire/acordare de despăgubiri) guvernată de Legea nr. 10/2001, situaţie ce duce la concluzia că între Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 10/2001 există o strânsă înrâurire ci mai ales că Legea nr. 10/2001 constituie însăşi izvorul de aplicabilitate, metodologie şi fundamentare al Legii nr. 247/2005".
În continuare, reclamantul prezintă demersurile pe care le-a efectuat în procedurile reglementate prin Legile nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, critică inconsecvenţa legislativă sub aspectul reglementării de către stat a procedurilor de despăgubire a persoanelor deposedate de imobile de stat în mod abuziv şi afirmă că, în raport cu cele expuse, concluzia instanţei de apel, potrivit cu care demersul său la nivelul tribunalului nu este admisibil cât timp invocă nerespectarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este fundamentată.
În fine, reclamantul susţine că instanţa de apel a ignorat efectele încheierii de şedinţă din datat de 4 februarie 2008 prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea secţiei civile a tribunalului şi care are autoritate de lucru judecat, caz în care, instanţa civilă „a purces în mod nelegal la o a doua judecată atunci când a stabilit competenţa materială şi funcţională a unei alte instanţe.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărârii care este „lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Când hotărârea atacată cu recurs a statuat cu privire la competenţa materială se soluţionare a unei pricini, critica de nelegalitate trebuie să se circumscrie normelor de competenţă materială care ar fi fost incidente raportului juridic dedus judecăţii şi care ar fi fost încălcate de către instanţa de fond când s-a declarat necompetentă să soluţioneze litigiul.
Aceasta întrucât normele de competenţă materială au, ca regulă, caracter absolut şi, pe cale de consecinţă, nici părţile şi nici instanţele judecătoreşti nu pot deroga de la aplicarea lor.
Or, verificând cuprinsul cererii de recurs se constată că reclamantul nu arată care este textul de lege prin care se instituie în favoarea secţiei civile a tribunalului competenţa materială de a soluţiona, în primă instanţă, cererea dedusă judecăţii, text care ar fi fost încălcat de către instanţa de apel.
Verificând lucrările dosarului, se constată că reclamantul a învestit instanţele cu judecata unei acţiuni în despăgubire îndreptată împotriva Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor Bucureşti şi Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor Bucureşti, pe motiv că au tergiversat stabilirea cuantumului despăgubirii, emiterea titlului de despăgubire şi plata despăgubirii, precum şi împotriva Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti, justificat de faptul că este acţionar în numele statului la Fondul Proprietatea, şi a Primăriei Drobeta Turnu Severin, justificat de faptul că nu ar fi finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără însă a indica care anume ar fi obligaţiile legale în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii care ar incumba şi care au fost încălcate de ultimii doi pârâţi.
În fundamentarea pretenţiei de despăgubire îndreptată împotriva pârâţilor reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1 (prin care se defineşte domeniul de aplicare al legii şi, cu caracter de principiu, formele de reparaţie) art. 2 (prin care se defineşte sintagma „imobile preluate în mod abuziv"), art. 19 (prin care se reglementează situaţia imobilelor –construcţii), art. 25 (prin care se reglementează obligaţia de soluţionare a notificărilor de entităţile deţinătoare) şi art. 26 (prin care se prevede care este obligaţia entităţii deţinătoare în caz de imposibilitate de restituire în natură a imobilului şi posibilitate atacării în justiţie a unei astfel de constatări) din Legea nr. 10/2001.
Or, nici prin dispoziţiile legale menţionate şi nici printr-o altă normă de drept din Legea nr. 10/2001 nu se reglementează exerciţiul unei acţiuni în justiţie în despăgubire care să poată fi îndreptată de persoanele îndreptăţite împotriva entităţilor deţinătoare ale imobilelor imposibil de restituit în natură ori împotriva entităţilor în sarcina cărora legiuitorul a statuat obligaţiile de emitere a titlurilor de despăgubire, respectiv, al unei acţiuni în constatarea nulităţii dispoziţiilor care au fost emise de entităţile deţinătoare cu privire la notificările ce le-au fost adresate pentru un astfel de motiv, de tergiversare a emiterii dispoziţiei ce constituie titlul de despăgubire.
În consecinţă, cât timp prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu este reglementat exerciţiului unor astfel de acţiuni, pe cale de consecinţă, nu este instituită nici o competenţă specială, derogatorie de la dreptul comun, de primă instanţă în favoarea secţiilor civile a tribunalelor, astfel cum eronat invocă reclamantul.
În atare situaţie, indicarea de către reclamant a dispoziţiilor legale mai sus arătate, cât timp prin acestea nu se reglementează exerciţiul unei acţiuni în despăgubire şi o competenţă specială în favoarea tribunalului ca primă instanţă, se dovedeşte a fi formală şi nu poate fundamenta critica de nelegalitate susţinută prin recurs.
În consecinţă, constatând că reclamantul se prevalează în justificarea cererii de despăgubire de menţiunile dispoziţiei nr. 318 din 3 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Drobeta Turnu Severin (prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a recunoscut în favoarea sa dreptul la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005) şi că acesta, prin cererea dedusă judecăţii, urmăreşte cuantificarea cuantumului măsurilor reparatorii şi plata efectivă a unei despăgubiri, chestiuni care fac obiectul reglementării instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în mod corect instanţa de apel a statuat că suntem în prezenţa unei acţiuni ce se situează pe tărâmul acestui din urmă act normativ, sens în care şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea secţiei contencios administrativ a curţii de apel.
Soluţia de declinare a fost fundamentată pe prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al legii nr. 247/2005, potrivit cu care "Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor."
Instanţa a avut în vedere la adoptarea soluţiei de declinare faptul că reclamantul, în mod constant, prin precizările aduse cererii de chemare în judecată, a arătat că înţelege să se judece în procedurile instituite prin legile de reparaţie şi nu pe calea dreptului comun.
Totodată, instanţa a apreciat în mod corect că soluţia se impune justificat de faptul că refuzul şi tergiversarea emiterii de către pârâta C.C.S.D. Bucureşti a titlului de despăgubire nu pot rămâne necenzurate, deoarece nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră astfel vătămat de a se adresa în justiţie instanţei competente, în speţă, celei competente să analizeze valabilitatea unei astfel de decizii - titlu de despăgubire, raţionament valorificat şi prin Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J. dată asupra recursului în interesul legii promovat în legătură cu aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În fine, soluţia instanţei este în concordanţă cu prevederile art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cu nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica de nelegalitate invocată de reclamant cu privire la dezlegarea dată cu privire la competenţa materială de soluţionare a litigiului prin Decizia recurată.
Totodată, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi nici schimbat nici depăşit, temeiul juridic al acţiunii invocate de reclamant nu leagă instanţa, aceasta fiind în drept, în baza rolului ei activ să dea acţiunii calificarea juridică exactă.
În speţa supusă analizei, problema calificării acţiunii deduse de reclamant judecăţii se observă că a făcut obiect al preocupării instanţelor de fond şi a fost pusă în discuţia părţilor imediat după momentul înregistrării cererii, constituind şi motiv de apel, problema fiind necesar a fi lămurită în scopul determinării instanţei competente material să soluţioneze cererea, caz în care critica de nelegalitate formulată de reclamant sub acest aspect se dovedeşte a fi străină conţinutului lucrărilor dosarului.
De asemenea, Înalta Curte reţine şi faptul că încheierile prin care secţiile unei instanţe se desisează şi, respectiv, se învestesc cu judecata unui litigiu, nu au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de recurs care, în baza art. 304 pct. 3 C. proc. civ., are a verifica, din oficiu, dacă hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Aşa fiind, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.R. împotriva deciziei nr. 263 A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1598/2010. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1597/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
