ICCJ. Decizia nr. 1593/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1593/2010
Dosar nr. 4219/30/2008
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 26 mai 2008, H.E. şi H.I. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul local al municipiului Timişoara şi Consiliul judeţean Timiş, obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. nr. 2189 Timişoara nr.top.2100, constând în teren în suprafaţă de 7632 mp, situat în Timişoara, şi să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi intabularea dreptului reclamanţilor, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare.
La termenul de judecată din 2 octombrie 2008, reclamanţii au arătat că valoarea terenului în litigiu este de 1.708.041, 6 lei, respectiv 457.920 Euro.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008 a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii H.E. şi H.I. împotriva pârâţilor Consiliul local al municipiului Timişoara, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Timişoara şi Consiliul judeţean Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au urmărit să redobândească în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Imobilul în litigiu, faţă de temeiul preluării sale coroborat cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, face obiectul acestei legi speciale în ceea ce priveşte măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv, astfel încât, faţă de prevederile Legii nr. 213/1998, este exclusă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
S-a reţinut că întrucât reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai au posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. Chiar şi în situaţia în care ar fi formulat notificare, aceasta nu ar fi însemnat că au dreptul de a revendica imobilul pe calea dreptului comun, fiind obligaţi a urma procedura specială pentru a obţine realizarea dreptului lor.
A fost înlăturată afirmaţia reclamanţilor în sensul că nefiind înstrăinat terenul care face obiectul litigiului, acţiunea nu aduce atingere dreptului de proprietate al vreunui terţ sau securităţii raporturilor juridice, tribunalul constatând că imobilul construcţie a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte din teren este aferent acestei construcţii, putând fi afectate astfel drepturile terţilor subdobânditori.
S-a constatat că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanţiilor unui proces echitabil în condiţiile art. 6 alin. (1) din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator şi perfecţionat, în trei grade de jurisdicţie. Speţele CEDO invocate de reclamanţi nu au aplicabilitate în cauză întrucât nu s-a reţinut încălcarea dreptului la un proces echitabil prin accesul la o instanţă independentă. Jurisprudenţa Curţii este constantă în sensul că statele membre sunt suverane în a aprecia formele şi termenele în care se realizează accesul la o instanţă, în sensul Convenţiei, atâta timp cât legislaţia naţională prevede acest acces.
S-a arătat că faţă de momentul ratificării Convenţiei de către România (anul 1994), precum şi de data preluării imobilului de către Statul Român, reclamanţii nu se bucură, în ceea ce priveşte pretenţiile lor, de garanţia acordată dreptului de proprietate în condiţiile Primului Protocol Adiţional la Convenţie, aceştia neavând un drept sau o speranţă legitimă prin prisma acestor reglementări.
Tribunalul a constatat astfel că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este întemeiată, motiv pentru care a admis-o.
Prin Decizia nr. 80/A din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii H.E. şi H.I. împotriva sentinţei instanţei de fond, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş. A respins cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor Consiliul local al municipiului Timişoara, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul judeţean Timiş formulată de S.L. şi S.C.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în mod greşit cauza a fost soluţionată de prima instanţă sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi nu pe fond, contrar jurisprudenţei CEDO. Procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o limitare a protecţiei juridice a dreptului de proprietate al reclamanţilor şi accesului acestora la justiţie, prima instanţă interpretând greşit prevederile art. 22 alin. (5) din legea specială de reparaţie.
Excepţia inadmisibilităţii reţinută de tribunal este greşită şi prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa de judecată fiind abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului, de preluare, prin comparare cu titlul reclamanţilor asupra imobilului în discuţie. S-a constatat că se impune desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei la acelaşi tribunal în vederea rejudecării pe fond întrucât sentinţa civilă este nelegală şi netemeinică deoarece valorifică raportul dintre legea specială şi legea generală în mod greşit, făcându-se abstracţie de starea de fapt specifică pricinii şi particularităţile ei concrete, în speţă nepunându-se problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acţiunii fixat de reclamanţi. Aceştia au formulat o acţiune complexă în revendicare – radiere a dreptului de proprietate, specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO, Decretul nr. 223/1974 (considerat abuziv), prin raportare la art. 20 şi art. 44 din Constituţia României, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, o asemenea acţiune în revendicare imobiliară trebuind a fi cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepţia inadmisibilităţii ei.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâţii D.G.F.P. Timiş în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi Consiliul local al municipiului Timişoara şi intervenienţii S.L. şi S.C.
Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea atacată, arătând că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că reclamanţii aveau posibilitatea să revendice terenul în litigiu în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi nu în temeiul dreptului comun. A precizat că a doua excepţie invocată este cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, considerând, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, că în speţă, calitate procesuală are unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul local.
Pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara a criticat Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care consacră caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi implicit al procedurii administrative. A arătat că terenul situat în Timişoara, a fost inclus în domeniul public al Municipiului Timişoara, întocmit conform Legii nr. 213/1998, aprobat prin HCL nr. 166/2003 şi atestat prin HG nr. 1016/2005 la poziţia 1467. A considerat că raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, având în vedere că nu au solicitat pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, care a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, care, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin recursul declarat de intervenienţi se critică hotărârea pronunţată în apel motivat de faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu, intrând în sfera de aplicare a acesteia, reclamanţii erau îndreptăţiţi să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condiţiile legii speciale, fiind obligaţi să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege. Astfel, instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a reţinut că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, or, în speţă, imobilul în litigiu, faţă de temeiul preluării sale coroborat cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, face obiectul acestei legi speciale, fiind exclusă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun. S-a arătat totodată că în mod întemeiat instanţa de fond a reţinut că imobilul construcţie a fost înstrăinat intervenienţilor în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte de teren este aferent acestei construcţii, putând fi afectate astfel drepturile terţilor dobânditori. S-a precizat că instanţa de apel a respins eronat cererea de intervenţie în interesul pârâţilor, motivat de faptul că, pe de o parte, aveau interes în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului construcţie care este edificat pe terenul în litigiu, iar, pe de altă parte, exista obligaţia soluţionării cu prioritate a cererii de intervenţie şi ulterior a fondului cauzei.
Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Potrivit art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Sintagma a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul în care instanţa a soluţionat procesul pe o excepţie primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
Chestiunea referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil care cade şi sub incidenţa legilor speciale de reparaţie se circumscrie sferei apărărilor de fond, respectiv este o apărare prin care se neagă existenţa raportului de drept material specific acţiunii în revendicare, adică se neagă însăşi existenţa dreptului subiectiv de proprietate (care este o condiţie de admitere în fond a acţiunii) al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă.
În cauza supusă analizei, prima instanţă a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părţilor şi a statuat, în fapt şi în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă judecăţii.
Învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi având ca obiect material un imobil care a făcut şi obiectul unei legi speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prima instanţă a reţinut, în raport de situaţia de fapt invocată şi de titlurile invocate, că nu poate primi cererea, procedând, printre altele, şi la o analiză a concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.
Urmare analizei concursului dintre cele două reglementări precum şi a aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanţă a constatat că faţă de momentul ratificării Convenţiei de către România (anul 1994), precum şi de data preluării imobilului de către Statul Român, reclamanţii nu se bucură, în ceea ce priveşte pretenţiile lor, de garanţia acordată dreptului de proprietate în condiţiile Primului Protocol Adiţional la Convenţie, aceştia neavând un drept sau o speranţă legitimă prin prisma acestor reglementări.
S-a arătat că reclamanţii urmăresc să redobândească în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, aspect care poate afecta drepturile terţilor dobânditori având în vedere faptul că imobilul construcţie a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte din teren este aferent acestei construcţii.
Cu alte cuvinte, în limitele obiectului şi al cauzei acţiunii dedusă judecăţii, tribunalul a concluzionat că reclamanţii nu beneficiază de protecţia oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.
În fundamentarea soluţiei, prima instanţă a evidenţiat şi faptul că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind rezultă că tribunalul a primit apărarea prin care pârâţii negau existenţa în cauza dedusă judecăţii a raportului de drept material specific acţiunii în revendicare şi aceasta, nu pe cale de excepţie procesuală şi fără vreo cercetare a fondului, ci, dimpotrivă, urmare a analizării temeiniciei cererii cu judecata căreia a fost învestită.
În această situaţie, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că ar fi incidentă situaţia reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanţă ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare şi aplicare, neputând a fi extinsă prin analogie şi altor situaţii decât cele expres stabilite de legiuitor, urmând a fi avut în vedere, în plus, şi caracterul devolutiv specific căii de atac a apelului.
Pentru cele de mai sus, se vor admite recursurile declarate de pârâţi şi de intervenienţi, se va casa Decizia atacată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru judecarea apelului, urmând a se analiza, sub formă de apărări şi celelalte susţineri din recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş şi de Consiliul local al municipiului Timişoara şi de intervenienţii S.C. şi S.L. împotriva deciziei nr. 80/A din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru judecata apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1602/2010. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1590/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
