ICCJ. Decizia nr. 1642/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1642/2010
Dosar nr. 17541/63/200.
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 24 octombrie 2008 petenta S.M. a solicitat prin procurator O.S., ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, instanţa să dispună recunoaşterea sentinţei de divorţ pronunţată în dosarul nr. DR 02 287696, pronunţată de Tribunalul Pledoariilor Comune – Divizia relaţii familiale din districtul Cuyahoga, Ohio, Statele Unite ale Americii, sentinţă prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată cu D.R., în România, precum şi revenirea petentei la numele anterior căsătoriei acela de „S.".
S-a depus la dosar, în copie, procură specială autentificată sub nr. 591 din 16 octombrie 2008, copie paşaport, certificat naştere şi certificat de căsătorie pentru petentă, copia sentinţei a cărei recunoaştere se solicită, în limba engleză şi traducere în limba română, copie dovadă nr. 179 din 18 ianuarie 1994, emisă de Ambasada României la Washington.
Instanţa a pus în vedere apărătorului petentei să facă dovada caracterului definitiv al sentinţei prin depunerea acesteia, cu apostilă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
La termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2009, petenta a depus la dosar apostilă emisă de Curtea de Apel, Districtul Cuyahoga, SUA, din data de 26 noiembrie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1 din 15 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost respinsă cererea formulată de petenta S.M., având ca obiect recunoaşterea sentinţei de divorţ pronunţată în dosarul nr. Dr 02287696 DE Tribunalul Pledoariilor Comune – Divizia Relaţii Familiale din Districtul Cuyahoga, Ohio – SUA prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată de petentă cu D.R.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 171 din aceeaşi lege, ale cărei condiţii nu au fost îndeplinite, iar hotărârea străină, în original şi cu apostilă, depusă la dosarul cauzei, a fost considerată ca insuficientă.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel petenta S.M., prin procurator O.S., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că acţiunea principală a fost respinsă în pofida numărului suficient de acte pe care l-a depus la dosarul cauzei reclamanta.
Se critică că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că hotărârea în cauză a rămas definitivă, atât în privinţa desfacerii căsătoriei cât şi cu privire la revenirea la numele avut anterior căsătoriei, cu atât mai mult cu cât, la data de 10 septembrie 2003, i-a fost eliberat paşaportul american, în care figurează cu numele la care aceasta a revenit după desfacerea căsătoriei, respectiv de S.
De asemenea, apelanta precizează că are dublă cetăţenie şi de peste 25 de ani locuieşte în Statele Unite ale Americii.
Instanţa de apel a solicitat petentei – apelante să facă dovada, prin acte, asupra menţiunii „definitivă şi irevocabilă" a hotărârii judecătoreşti de divorţ.
S-au depus la dosar acte prin care apelanta a solicitat Ambasadei SUA un răspuns cu privire la sistemul de drept american, cu privire la menţiunea „definitivă", fără, însă, a avea un răspuns în acest sens.
Prin Decizia civilă nr. 171 din 27 mai 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins apelul ca nefondat, împotriva sentinţei civile nr. 1 din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Craiova a reţinut următoarele:
O hotărâre străină pentru a putea beneficia de puterea lucrului judecat şi a putea să fie recunoscută în România, potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Aceleaşi dispoziţii legale, art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 menţionează că, în situaţia în care hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să constate şi că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri pe fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Aceste dispoziţii legale au fost corect reţinute şi interpretate de către instanţa de fond.
Instanţa a pus în vedere apărătorului petentei să facă dovada caracterului definitiv al sentinţei, aceasta, deoarece, în condiţiile art. 171 din acelaşi act normativ menţionat, pentru a fi admisă, o cerere de recunoaştere trebuie să fie însoţită de o serie de acte, printre care dovada caracterului definitiv al hotărârii, sau orice act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte cerinţele art. 167 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, acte care trebuie însoţite de traduceri autorizate şi supralegalizate, conform art. 162.
În cauză, s-a depus la dosar doar hotărârea străină în original şi apostilă, conform Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961, nu şi alte acte care să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii, astfel încât rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, pentru ca o hotărâre străină să poată fi recunoscută în România.
Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la Haga la data de 5 ianuarie 1961, menţionează în art. 3 că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe actul respectiv, este aplicarea apostilei.
În speţă, această apostilă există fiind prezentată în copie xerox la fila 18 dosar fond, însă existenţa acestei apostile certifică veridicitatea conţinutului actului şi nu suplineşte dovada caracterului definitiv al hotărârii în cauză.
Mai mult, în speţă, fostul soţ al petentei nu a fost citat în proces în faţa primei instanţe şi nu s-a făcut dovada că acestuia i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri pe fond, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Împotriva deciziei a declarat recurs petenta care a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate:
În mod nelegal instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, preluând în totalitate punctul de vedere al instanţei de fond, interpretându-se greşit dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Se consideră că a făcut dovada cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (exemplarele hotărârii de divorţ, încheieri legalizate şi apostilate), că hotărârea de divorţ este definitivă, se invocă lipsa de rol activ a instanţei şi interpretarea greşită a art. 294 C. proc. civ., deoarece introducerea în cauză a fostului soţ nu conducea la păstrarea calităţii procesuale a reclamantei.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 172 din Legea nr. 105/1991 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevăd că cererea de recunoaştere a hotărârii străine poate fi soluţionată fără citarea părţilor, dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată înregistrată făcută la Tribunalul Dolj recunoaşterea sentinţei civile pronunţată în dosarul DR 02 287696 pronunţată de Tribunalul Pledoariilor Comune – Decizia relaţii Familiale din Districtul Cuyahoga, Ohio din SUA, sentinţă prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între ea şi fostul soţ, D.R.
Cauza a fost soluţionată atât de instanţa la judecată cât şi la instanţa de apel fără ca pârâtul Romulus Drăghicescu să fie citat în cauză, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 172 din Legea nr. 10/1992, întrucât nu a rezultat din hotărârea străină că pârâtul a fost de acord cu desfacerea căsătoriei.
Procedând astfel, instanţa de judecată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. – motiv pentru care este incident motivul de casare pronunţat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Criticile recurentei apar ca fiind fondate sub aspectul necitării pârâtului în cauză, motiv pentru care se va admite recursul declarat, în baza art. 313 C. proc. civ. se va casa sentinţa Tribunalului Dolj şi Decizia civilă a Curţii de Apel Craiova şi se va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 171 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 1 din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1662/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1636/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
