ICCJ. Decizia nr. 1725/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1725/2010
Dosar nr. 9943/95/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la data de 08 aprilie 2008, înregistrată sub nr. 1274/263/2008, reclamantul T.G. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, art. 41 din Constituţia României şi art. 480-481 C. civ., în contradictoriu cu Consiliul Local Borăscu, Primarul comunei Borăscu şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea intimaţilor la restituirea bunurilor imobile preluate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 83/1949, iar în situaţia în care respectivele bunuri nu mai există, să fie despăgubit cu suma de 5.078.104 lei la cursul anului 1949.
Prin sentinţa civilă nr. 1528 din 21 mai 2008, Judecătoria Motru, în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia civilă, apreciind că, faţă de obiectul acţiunii-restituirea unor imobile preluate abuziv de stat sau plata despăgubirilor, legea a instituit o procedură specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, prin care competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii revine, în primă instanţă, tribunalului în a cărui circumscripţie se află unitatea deţinătoare a imobilelor respective.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia civilă, sub nr. 9943/95/2008 la data de 04 iulie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 13 din 29 ianuarie 2009, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată, a anulat dispoziţia nr. 8746/2006 a Primăriei comunei Borăscu, a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru un conac, casă administraţie, locuinţă, grajd animale mari, pătul porumb şi remiză pentru două maşini, trecute în proprietatea statului în anul 1949.
S-a constatat că din copia legalizată a formularului de inventariere şi evaluare a patrimoniului proprietatea numitei I.O. (autoarea reclamantului), eliberată de Arhivele Naţionale ale Statului, filiala Gorj, precum şi din certificatul nr. 42 din 05 februarie 2001, eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Direcţia Judeţeană Dolj, a rezultat că numita I.O. a fost expropriată în anul 1949 cu mai multe imobile, respectiv, terenuri, case şi anexe gospodăreşti.
Reclamantul a probat că este persoană îndreptăţită, în calitate de descendent al persoanei expropriate în 1949, iar cu titlurile de proprietate nr. 00301697 din 11 aprilie 2005 şi 460/2006 a dovedit că pentru terenurile agricole expropriate în anul 1949 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 77 ha şi 7840 mp.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu şi în numele Statului Român, solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii faţă de aceste părţi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea apelului s-a arătat că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în astfel de litigii decât în condiţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, iar D.G.F.P. Gorj nu are calitate procesuală pasivă în nicio altă situaţie reglementată de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 198 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza în rejudecare la Tribunalul Gorj, reţinând că, în cauză, calitatea procesuală pasivă a celor două instituţii se raportează la cadrul procesual existent.
Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1 al Primului Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, art. 41 din Constituţie şi art. 480-481 C. civ., însă a soluţionat litigiul conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nerespectând astfel obiectul cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu o nesoluţionare pe fond a pricinii.
Instanţa de apel a dispus ca tribunalul să îşi verifice competenţa în funcţie de valoare, după lămurirea înţelesului cererii de chemare în judecată, cerere prin care se estimează valoarea bunurilor ca fiind de 5.078.104 lei la nivelul anului 1949.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.G., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., arătând că Decizia de admitere a apelului şi trimitere a cauzei în rejudecare este de natură să conducă la tergiversarea soluţionării acesteia, apelantele nejustificând un interes legitim în declararea căii de atac, întrucât nu au fost obligate la nimic prin hotărârea respectivă, nici chiar la cheltuieli de judecată.
Recurentul mai arată că a depus cerere de retrocedare a imobilelor în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, la Primăria Borăscu, în termen legal şi, cu toate că nu a fost comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, aceasta are valoarea unei veritabile notificări, faţă de obiectul cert şi temeiul legal determinat; faptul că acest înscris nu a fost depus cu prilejul soluţionării apelului, s-a datorat imposibilităţii de prezentare atât a reclamantului cât şi a apărătorului acestuia la momentul procesual respectiv.
Temeiul juridic al acţiunii, respectiv, legislaţia CEDO şi Constituţia României, nu contravin dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu exclud aplicarea acesteia în cauză, aşa cum a procedat prima instanţă.
Calitatea de persoană îndreptăţită, conform acestei legi, a fost dovedită, iar calificarea litigiului ca intrând sub incidenţa legii speciale de reparaţie este corectă, soluţia de la fond impunându-se a fi menţinută.
Analizând criticile formulate din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmând a admite recursul, pentru cele ce urmează:
Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, deşi iniţial recurentul reclamant s-a prevalat în cauză de prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituţia României şi art. 480-481 C. civ., solicitând instanţei obligarea pârâţilor la restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut autoarei sale şi de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv prin Decretul nr. 83/1949, iar, în subsidiar despăgubiri, pentru cazul în care acestea nu mai există, ulterior, prin precizarea de la termenul din 6 noiembrie 2008 de la instanţa de fond, acesta a precizat că obiectul pricinii îl reprezintă acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, deoarece bunurile nu mai există, astfel încât, restituirea lor în natură nu mai este posibilă.
Faţă de această precizare a reclamantului şi în raport de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, observând cererea cu care instanţa a fost învestită şi temeiul juridic incident, cum corect a fost indicat de reclamant, astfel încât o calificare de către instanţă a cererii sub acest aspect nu mai era necesară, instanţa de apel în mod nelegal a constatat că cererea trebuia soluţionată faţă de temeiurile iniţial indicate de reclamant, contrar celor susţinute de acesta.
Pe de altă parte, cu încălcarea limitelor învestirii instanţei şi, drept urmare, ignorarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel constată că reclamantul nu a formulat şi nici nu a pretins să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, de aici, concluzionând că incidenţa Legii nr. 10/2001 este exclusă.
Or, acesta a susţinut că s-a adresat cu notificare Primăriei comunei Borăscu (notificare fila 11,25-26 dosar apel), intimată care a şi emis adresa nr. 8746/2006 prin care solicitarea acestuia cu privire la imobilele ce au fost preluate autoarei sale prin Decretul nr. 83/1949 a fost respinsă, înscris ce a fost calificat de prima instanţă drept dispoziţie de soluţionare a notificării a cărei anulare a dispus-o, ceea ce a atras şi calificarea cererii drept o contestaţie împotriva acesteia; în urma soluţionării contestaţiei, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru următoarele imobile: un conac, casă administraţie, locuinţă, grajd animale mari, pătul porumb şi remiză pentru două maşini, în contradictoriu cu ambii pârâţi chemaţi în judecată.
Singura parte care a promovat apel în cauză este Statul Român prin D.G.F.P. Gorj, prin motivele de apel, invocându-se lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Dispoziţiile imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. sunt în sensul că: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."
În condiţiile în care nici apelantul prin criticile formulate în calea de atac nu a invocat calificarea greşită a cererii de chemare în judecată şi aplicarea unei legi neincidente speţei, iar pe de altă parte, nici intimaţii nu au invocat, prin întâmpinare sau oral, excepţii procesuale care să aibă finalitatea desfiinţării sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, după cum nici instanţa, din oficiu, nu a supus dezbaterii părţilor vreun motiv de ordine publică ce ar fi putut susţine soluţia pronunţată, Înalta Curte constată că Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor procedurale, respectiv, a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., anterior citate.
Potrivit acestui text, limitele devoluţiunii în apel sunt circumscrise motivelor formulate de titularul cererii de apel, după cum poziţia procesuală a celui ce promovează calea de atac este cea care impune instanţei limitele în care motivele de ordine publică ar putea fi invocate din oficiu; precizarea anterioară este necesară, întrucât raportul juridic dintre reclamant şi intimata Primăria comunei Borăscu, excede limitelor devoluţiunii în apel, în absenţa unei căi de atac declanşate de oricare dintre aceste părţi, fie pe cale principală, fie pe calea unui apel incident, în condiţiile art. 293 C. proc. civ.
Intimatul reclamant, prin întâmpinarea formulată în apel, a susţinut, ca şi în prezentul recurs, că apelul promovat de Statul Român este lipsit de interes, de vreme ce prin soluţia primei instanţe nu s-a stabilit vreo obligaţie executorie împotriva sa, astfel că, promovarea căii de atac este lipsită de vreun folos practic pentru acest pârât care nu este vătămat în vreun fel.
Atare excepţie nu a fost analizată de instanţa de apel, după cum nici asupra excepţiei susţinute prin motivele de apel, a lipsei calităţii procesuale pasive aceeaşi instanţă nu s-a pronunţat, motiv pentru care, acestea nu ar putea fi analizate omisso medio în prezentul recurs, dat fiind faptul că instanţa anterioară nu a cercetat fondul apelului cu care a fost învestită.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a se putea reţine şi ipotezele art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., va admite recursul în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. şi dată fiind necercetarea fondului apelului, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul Român.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T.G. împotriva deciziei nr. 198 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1729/2010. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1721/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
