ICCJ. Decizia nr. 1788/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1788/2010
Dosar nr. 2879/90/2007
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2007, reclamantele C.G. şi A.I. au chemat în judecată pe pârâta SC V. SA prin lichidator E.I.P.U.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 23 din 25 mai 2007 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să restituie în natură terenul în suprafaţă de 6224,4 mp situat în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 744 din 15 septembrie 2008 a respins acţiunea formulată de contestatoare
Prin cererea de completare a sentinţei civile sus-menţionată, pârâta SC V. SA prin lichidator E.I.P.U.R.L. a solicitat instanţei să se ia act de cererea de renunţare expresă a reclamantelor pentru suprafaţa de teren de 1.700 mp solicitată a fi restituită de la pârâtă, cerere care a format obiectul dosarului 2879/90/2007.
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 947 din 6 noiembrie 2008 a admis cererea de completare a sentinţei nr. 744 din 15 septembrie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă în sensul că reclamantele au renunţat la judecata privind cererea ce a făcut obiectul dosarului 4355/90/2007, conexat la acest dosar.
Prin Decizia civilă nr. 78A/15 din 15 aprilie 2009 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamante şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 23 din 25 mai 2007, urmând a fi restituită în natură contestatoarelor suprafaţa de 6226,4 mp situată în Râmnicu Vâlcea, identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat de exp. L.I.
Totodată, a respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de pârâta SC V. SA - prin lichidator E.I.P.U.R.L., împotriva aceleiaşi hotărâri, pentru argumentele ce urmează.
Instanţa de fond a stabilit că reclamantele au calitatea de moştenitoare ale autorului comun A.G. (bunic), în calitate de fiică şi soţie supravieţuitoare a lui A.R.M. (fiu), fiind deci persoane îndreptăţite la a solicita restituirea terenului în suprafaţă de 6.224,4 mp, expropriat prin Decretul nr. 1002 din 14 decembrie 1966, emis de Consiliul de Stat al R.S.R, fapt necontestat în cauză, calitatea de moştenitoare vizează întreaga suprafaţă ce face obiectul cauzei, întrucât, pentru acelaşi teren a mai existat o judecată iniţiată de alţi moştenitori testamentari, a unuia din descendenţii autorului comun (T.L.V.), iar în respectivul dosar nu s-au stabilit cotele cuvenite.
S-a mai reţinut că litigiul dintre T.V. şi T.I. pe de o parte şi A.V.A.S pe de altă parte, chiar dacă nu vizează aceleaşi părţi, s-a purtat în temeiul aceloraşi prevederi legale, pentru acelaşi teren, în legătură cu care s-a ajuns la concluzia că nu poate opera o restituire în natură câtă vreme întreg terenul este afectat de construcţii şi alte utilităţi, deci intră în categoria acelora prevăzute de art. 10 alin. (2), ca fiind exceptate de la restituirea în natură.
Ceea ce nu a avut însă în vedere prima instanţă este faptul că, situaţia juridică avută în vedere pe parcursul primei judecăţi a suferit modificări, de natură a permite restituirea în natură.
Astfel, în prezent, societatea comercială deţinătoare a terenului solicitat se află în faliment, prin urmare, fiindu-i aplicabile cel puţin două din principiile subliniate în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 plivind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 aprobate prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007: acela al prevalentei restituirii în natură în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din lege, a imobilelor pentru care s-au depus notificări şi al caracterului de complinire a Legii nr. 10/2001 în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare.
Potrivit acestui din urmă principiu, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prevalează asupra altor proceduri care tind să înlăture de la restituirea în natură bunuri care fac obiectul acesteia, prin urmare, începând cu data intrării în vigoare a legii, imobilele preluate în mod abuziv nu pot intra în averea debitorului în cazul declanşării procedurii falimentului, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, republicată şi modificată.
Legea mai impune de asemenea, persoanelor şi entităţilor implicate în executarea sa, să aibă în vedere respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în protocoalele adiţionale la această convenţie, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum şi soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului, toate acestea subsumându-se imperativului respectării dreptului de proprietate, care nu poate fi îngrădit decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Or, în speţă, tocmai acest imperativ a fost ignorat de către prima instanţă, prin aceea că a considerat drept justificare a respingerii cererii de restituire în natură a terenului, ocuparea acestuia de construcţii noi, autorizate şi afectarea de servituţi legale şi căi de comunicaţii, omiţând să constate că acestea sunt destinate desfăşurării activităţii societăţii deţinătoare care se află în procedura falimentului.
A accepta, doar pentru acesta considerent, ca bunurile preluate abuziv de stat să fie supuse în prezent procedurii lichidării judiciare echivalează cu a spune că proprietarii deposedaţi abuziv trebuie să suporte prin vânzarea propriilor bunuri şi datoriile celui ce i-a privat de bunuri, pe lângă deposedarea abuzivă timp de peste 50 de ani.
O astfel de soluţie ar fi o sarcină excesivă şi disproporţionată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, aşa cum incompatibilă cu acest drept ar fi şi păstrarea destinaţiei terenului şi a construcţiilor edificate pe acesta, deşi ele nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, iar aceasta are posibilitatea de a obţine despăgubiri de la persoana îndreptăţită, reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective.
In ceea ce priveşte apelul pârâtei SC V. SA, Curtea a reţinut că, aceasta a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nepronunţarea tribunalului asupra cererii de renunţare expresă formulată de reclamante pentru suprafaţa de teren de 1700 mp, solicitată a fi restituită de la pârâtă.
Se constată că, prin sentinţa civilă nr.947 din data de 6 noiembrie 2008 Tribunalul Vâlcea a admis cererea de completare a sentinţei apelate şi a luat act că reclamantele au renunţat la judecata privind cererea ce a făcut obiectul dosarului nr., conexat la dosarul nr., prin urmare, eroarea criticată de pârâtă a fost remediată pe această cale, apelul acesteia fiind rămas fără obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel a aplicat greşit legea deoarece terenul este ocupat de clădiri, instalaţii şi reţele şi că pentru suprafaţa de 1473 mp există suprapunere, fiind retrocedat către familia S.
Analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi probatoriul administrat în apel, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat, pentru argumentele ce succed.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 stabileşte la art. 1 alin. (1) principiul prevalenţei restituirii în natură a bunului preluat abuziv.
Cu toate acestea, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent - art. 1 alin. (2).
Terenul în suprafaţă de 6226,4 mp a făcut obiectul exproprierii prin Decretul nr. 1002/1996, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 11 din legea de reparaţie.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză terenul este afectat de utilităţi publice şi construcţii, alei de acces, canalizări şi conducte.
Drept urmare devin aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din lege potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".
Dat fiind conţinutul normei citate, ce se referă strict la gradul de ocupare funcţională a terenului de către lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, considerentele instanţei de apel referitoare la starea de insolvenţă a recurentei sunt lipsite de temei legal.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica în parte Decizia în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 744 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Vâlcea.
Dispoziţiile referitoare la respingerea apelului pârâtei ca rămas fără obiect vor fi menţinute întrucât în recurs nu s-au formulat critici sub aspectul respingerii apelului declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC V. SA prin lichidator E.I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 78/A din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 744 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1821/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1787/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
