ICCJ. Decizia nr. 1864/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1864/2010
Dosar nr. 1528/3/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 ianuarie 2007 reclamanta R.A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.I. şi I.C., C.S. şi C.M.D., să fie modificată dispoziţia nr. 7104 din 12 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr. 1 şi 2, împreună cu cota aferentă de teren în suprafaţă de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în municipiul Bucureşti, sector 1, iar în subsidiar să fie concretizate măsurile reparatorii prin echivalent, pentru nerestituirea în natură a apartamentelor menţionate, reclamanta exprimându-şi în primul rând opţiunea pentru atribuirea la schimb a unui imobil echivalent şi în al doilea rând, pentru acordarea de despăgubiri băneşti, echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilelor nerestituite.
Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta R.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.N., P.C., C.V. şi C.D.M.
A anulat în parte dispoziţia nr. 7104 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a dispus obligarea acestui pârât să restituie în natură reclamantei o cameră la pivniţă având nr. 9; o cameră la mansardă având nr. 1 şi două camere la subsol (una colţ cu C. şi cealaltă alături din imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 1 – identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert I.A. şi anexele acestuia, urmând ca pârâta să emită o nouă dispoziţie de restituire în acest sens.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei contestate cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru restul imobilului solicitat.
A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea formulat în contradictoriu cu pârâţii, persoane fizice, cu obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la plata sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că se impune anularea parţială a dispoziţiei contestate, numai în ceea ce priveşte nerestituirea în natură către reclamantă a acelor părţi din imobil, care nu au fost înstrăinate până la intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, avându-se în vedere principiul restituirii în natură a imobilelor şi prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, conform căruia „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" şi în situaţia în care „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale".
În privinţa solicitării reclamantei de a i se acorda, la schimb, un alt imobil decât cel preluat de către stat şi care a făcut obiectul înstrăinării către pârâţii – persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că este întemeiată întrucât entitatea investită cu soluţionarea notificării are posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii, însă o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate, fiind doar o alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparaţie în echivalent.
Cererea reclamantei referitoare la necesitatea stabilirii în concret a despăgubirilor cuvenite, s-a respins, de asemenea, ca nefondată, întrucât procedura acordării şi stabilirii despăgubirilor are loc potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi faţă de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, persoane fizice, proprietarii actuali ai apartamentelor vândute, s-a apreciat că este neîntemeiat, reclamanta neputând uza de două căi pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate.
Împotriva hotărârii respective la data de 10 martie 2008 a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de reclamanta R.A.M.
Prin motivele de apel s-a susţinut, în esenţă, că s-a interpretat în mod greşit probatoriul administrat în cauză precum şi dispoziţiile art. 9-10, titlul VII Capitolul 5; art. 16 din Legea nr. 247/2005, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora apartamentele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare – nu se restituie în natură – iar valoarea echivalentă a părţii din imobil nerestituit în natură, urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 376 A din 11 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a respins ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta R.A.M.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că apartamentele în litigiu nu mai pot fi solicitate în natură de către reclamantă în condiţiile în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte au fost restituite acesteia conform sentinţei civile nr. 1554 din 12 octombrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva deciziei respective la data de 03 august 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta R.A.M., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia cât şi a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii contestaţiei şi a obligării pârâtului Municipiul Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a apartamentelor nr. 1 şi 2 împreună cu cota aferentă de teren în suprafaţă de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în Bucureşti, sector 1.
În subsidiar, a solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra celor două apartamente şi a cotei aferente de teren, pe calea comparării de titluri, în raport cu pârâţii – persoane fizice.
În drept a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea s-a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că apartamentele înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură, în condiţiile în care atât această instanţă cât şi cea de fond au recunoscut validitatea sentinţei civile nr. 2372 din 04 februarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de naţionalizare cu privire la imobilele aflate în litigiu, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA.
S-a susţinut şi faptul că ambele instanţe au omis să se pronunţe asupra capătului alternativ de cerere având ca obiect revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care a dovedit inexistenţa titlului statului, cererea sa fiind întemeiată atât pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cât şi pe prevederile art. 480 şi urm. C. civ.
S-a susţinut sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat întrucât provine de la un autor al cărui drept de proprietate a fost recunoscut prin acte juridice valabil încheiate şi opozabile erga omnes, iar Statul Român, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii, a transmis un drept de proprietate asupra căruia nu deţinea nici un titlu valabil.
S-a invocat şi faptul că au fost încălcate de către instanţa de apel prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. potrivit căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
La data de 05 februarie 2010, intimaţii P.N. şi C.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă, în condiţiile în care aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, raportat la prevederile art. 299 şi art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 mai 2009 instanţa de apel a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, ca tardiv introdusă.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă, excepţie invocată de către pârâţii-intimaţi C.D. şi P.N. prin întâmpinarea înregistrată pe data de 05 februarie 2010.
Astfel, excepţia respectivă este neîntemeiată şi va fi respinsă întrucât reclamanta R.A.M. are posibilitatea procesuală de a uza de calea de atac a recursului, chiar şi în condiţiile în care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe iar cererea de aderare la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General i-a fost respinsă, ca tardiv introdusă prin încheierea din 21 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Aceasta, întrucât prin Decizia instanţei de apel s-a admis apelul declarat de pârât şi a fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei nr. 7104 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, reclamanta R.A.M. are calitate şi interes să atace Decizia pronunţată de către instanţa de apel, din acest punct de vedere, procedural, recursul declarat de aceasta fiind pe deplin admisibil.
Recursul declarat de reclamantă este însă admisibil prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de casare invocat de instanţă din oficiu, alături de prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prevederile legale arătate mai sus, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. stipulează faptul că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Acest text, aşa cum rezultă la o simplă lecturare vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, motivarea reprezentând elementul indispensabil al acestui important act procedural, astfel încât nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti are conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.
Prin urmare, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. o hotărâre poate fi casată dacă nu cuprinde considerentele pe baza cărora şi-a întemeiat soluţia, inexistenţa acestora împiedicând exercitarea controlului judiciar.
Aceasta întrucât, orice decizie trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" potrivit dispoziţiilor art. 251 C. proc. civ., motivarea constituind pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.
Aceste din urmă dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel care practic nu şi-a motivat Decizia pronunţată, considerentele acesteia lăsând fără răspuns motivele de apel cu care a fost investită, acestea rămânând neanalizate.
Neîndeplinirea cerinţei legale a motivării constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situaţie echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, astfel încât în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. cauza se va trimite instanţei de apel pentru rejudecarea apelului.
Aceasta întrucât prin pronunţarea de către instanţa de apel a unei decizii prin care a fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanţe, respingându-se contestaţia formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, decizie care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, i s-a creat recurentei-reclamante o vătămare procedurală, potrivit dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ. care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.
Subzistând astfel motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate şi celelalte două motive de casare invocate de reclamantă, respectiv prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta R.A.M., va casa decizie nr. 376 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi va dispune trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta R.A.M. împotriva deciziei nr. 376/A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1868/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1827/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
