ICCJ. Decizia nr. 1821/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1821/2010
Dosar nr. 16044/2/2003
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 mai 2001, la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi precizată ulterior, reclamanţii S.F. şi S.K.H. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC C. SA pentru constatarea nulităţii titlului statului şi revendicarea imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţie cu 4 apartamente şi teren în suprafaţă de 645,33 mp.
În cauză au fost introduşi în calitate de pârâţi B.A., S.I. şi B.L.V., cumpărători a trei apartamente ale imobilului în litigiu – în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că deţin proprietatea imobilului revendicat, în temeiul sentinţei nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă, prin care reclamantului şi fratelui său L.L.S., decedat la data de 29 aprilie 2001 şi moştenit de către S.K.H. şi cealaltă reclamantă le-a fost atribuită deplina proprietate şi posesie a imobilului, naţionalizat ulterior, în temeiul Decretului nr. 92/1950 – aflat la poziţia nr. 7110 din anexă.
Se susţine de către reclamanţi că naţionalizarea s-a făcut fără titlu, întrucât nu există identitate între persoana adevăraţilor proprietari şi acela care figura în anexa la decretul de naţionalizare iar adevăraţii proprietari erau exceptaţi de la naţionalizare deoarece erau intelectuali (arhitect şi student). În afară de aceasta, Decretul nr. 92/1950 este contrar Constituţiei din 1948 care consfinţea dreptul de proprietate, astfel că imobilul litigios nu putea face obiectul de incidenţă al Legii nr. 112/1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 1741 din 9 decembrie 2002 – reţinând că imobilul a fost preluat cu titlu, deoarece autorii reclamanţilor îl deţineau în scopul realizării de venituri din chirii, iar pârâţii cumpărători B.L.V. (moştenitoarea cumpărătoarei C.P.), B.A. şi S.I. (moştenitoarea cumpărătoarei K.E.) deţin imobilul în temeiul unui titlu care este preferabil în raport de dispoziţiunile art. 46 alin. (2) şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, aceluia al reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 746 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia de inadmisibilitate ale acţiunii reclamanţilor şi aceea a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M., succesorul pârâtei B.A., a cărei succesiune s-a deschis în cursul procesului. Admiţând apelul reclamanţilor S.F. şi S.K.H. împotriva sentinţei nr. 1741 din 09 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, Curtea a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate şi constatarea nulităţii titlului statului.
În consecinţă, pârâta S.I. a fost obligată să recunoască dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului nr. 3 din Bucureşti, şi să-l predea acestora în deplină proprietate şi posesie, împreună cu cota indiviză de 15,07 % din părţile aflate în folosinţă comună şi suprafaţa de teren de 17,34 mp aferent apartamentului, astfel cum acesta a fost individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41594 din 21 ianuarie 1997 şi a planului anexă la acesta.
Pârâta B.L.V. a fost obligată să recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate şi să predea folosinţa şi posesia apartamentului nr. 2, parter din Bucureşti, în suprafaţă utilă de 61,45 mp şi terenul în suprafaţă de 71,72 mp astfel cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42050/1997 şi a planului anexă la acesta.
Şi pârâtul M.R. a fost obligat să recunoască reclamanţilor dreptul de proprietate şi să le predea folosinţa şi posesia apartamentului nr. 3, parter – de la aceeaşi adresă, cota indiviză de 16 % din suprafaţa aflată în folosinţa comună – inclusiv terenul în suprafaţă de 80,51 mp aflat în indiviziune, achiziţionate de B.O. şi B.A. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975.
Celelalte dispoziţiuni ale sentinţei apelate au fost menţinute prin Decizia pronunţată în apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii imobilului în litigiu, în calitate de succesori ai lui S.L.L., decedat la data de 28 aprilie 2001 şi care împreună cu reclamantul S.K.H. l-au primit în lot, în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 757 din 18 mai 1935 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă.
De asemenea instanţa a concluzionat că, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950 coproprietarii imobilului erau exceptaţi de la naţionalizare, S.K.H. fiind arhitect iar fratele său L.L.S. – celălalt coproprietar, fiind student. În afară de aceasta, la anexa la decret figurează ca proprietari ai imobilului naţionalizat S.L. şi S.C. Aceasta înseamnă că unul din coproprietari nu figurează în listele anexă, iar celălalt nu figurează cu numele complet, în condiţiile în care ambii erau exceptaţi de la naţionalizare în temeiul art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Făcând aplicarea art. 1 pct. 2 alin. (3) din Hotărârea nr. 11/1997 de modificare şi completare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 precum şi a dispoziţiunilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanţa de apel a constatat că preluarea imobilului de la reclamanţi şi autorii acestora este nelegală, că titlul statului este afectat de nulitate şi în consecinţă dreptul de proprietate în privinţa imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor.
Drept consecinţă, foştii chiriaşi ai apartamentelor din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 4/1973 în cazul A.B. sau a Legii nr. 112/1995 în cazul P.C. moştenită de B.L. şi K.E. moştenită de S.I., le-au dobândit de la un non dominus, care este statul.
În timpul soluţionării apelului, prin dispoziţia nr. 6548 din 5 octombrie 2005, Primăria Municipiului Bucureşti, a restituit în natură reclamanţilor apartamentul nr. 1 şi garajul din corpul A, corpul B (spaţiu cu altă destinaţie) precum şi terenul de 475,43 mp din suprafaţa totală de 645 mp şi a respins notificarea aceloraşi reclamanţi pentru restituirea în natură a apartamentelor 3 şi 2 precum şi a apartamentului de la parter, aflat în corpul A cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 169,57 mp din acelaşi imobil, acordând pentru acestea măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 – cu motivarea potrivit căreia apartamentele au fost înstrăinate chiriaşilor cu respectarea dispoziţiunilor legale.
Instanţa, prin acţiunea cu care a fost învestită, a avut de analizat doar acţiunea în revendicare a reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiunile art. 480 C. civ. nu şi respectarea dispoziţiunilor legale privind înstrăinarea apartamentelor în litigiu către foştii chiriaşi, în condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a înlăturat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, în raport de data promovării acesteia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi caracterul special al acestei legi faţă de dispoziţiunile dreptului comun, având în vedere dreptul neîngrădit al reclamanţilor la un proces echitabil, prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, art. 18 lit. c) precum şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de pârâtul M.R.M. instanţa a constatat că autoarea sa B.A., a cumpărat apartamentul nr. 3 din imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/1975, încheiat cu I.C.V.L. Bucureşti şi că termenul de prescripţie de 20 ani prevăzut de art. 1895 C. civ., care operează în favoarea dobânditorilor de bună credinţă nu a curs, deoarece acesta a fost suspendat în perioada de incidenţă a Legii nr. 58/1974, terenurile fiind scoase din circuitul civil, în timp ce adevăratul proprietar nu poate fi culpabilizat de lipsa de diligenţă.
În operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale reclamanţilor cu acelea ale pârâţilor dobânditori, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare de la un non dominus, instanţa a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor, statul fiind un detentor precar.
Împotriva deciziei nr. 746 din 13 noiembrie 2007 au declarat recurs pârâţii B.L.V., S.I., M.R.M. invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Toate cele trei recursuri vizează aceleaşi aspecte legate de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi caracterul prioritar al reglementărilor Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, stabilitatea circuitului civil în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare sunt în fiinţă, nefiind anulate, reclamanţii renunţând prin declaraţii notariale la judecarea nulităţii actelor subdobânditorilor, precum şi la valabilitatea actului de naţionalizare şi preluare a imobilului - supus multiplelor operaţiuni de închiriere ca mijloc de realizare a veniturilor.
De asemenea recurenţii arată că reclamanţii au recurs concomitent acţiunii în revendicare şi la procedura Legii nr. 10/2001, acordându-li-se despăgubiri prin dispoziţia nr. 6548 din 5 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti, pentru cele trei apartamente cu terenurile aferente, vândute pârâţilor, ceea ce face ca acţiunea reclamanţilor să fie inadmisibilă în virtutea principiului „electa una via non datur recursus ad alterom".
Într-un ultim argument în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, pârâţii arată că nu există nici un temei de drept, o prevedere legală referitoare la compararea de titulari – pentru a fi aplicabilă în speţă şi pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.
Recursurile sunt întemeiate.
În contextul legislaţiei române care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri, dacă este combinată cu absenţa totală a unor despăgubiri, ori este contrară protocolului nr. 1 a Convenţiei pentru drepturile omului.
Prin incidenţa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însuşite de stat fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-i-se explicit şi retroactiv vechiul drept fără a se face vreo distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi imobilele rămase în patrimoniul statului.
Instanţa Europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă, astfel că, oricare dintre aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege precum şi de principiile dreptului internaţional.
CEDO statuează că prin implementarea coerentă şi rezonabilă a soluţiei de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât posibil – insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri.
Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acţiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, asigurându-i-se accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul convenţiei sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate cauzată persoanei îndreptăţite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri disproporţionate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunuri să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care în mod corect aparţine statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri.
De asemenea nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
Nu este exclus ca în cadrul acţiunii în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, aşa cum este cazul în speţă, situaţie în care instanţa va fi pusă în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în acelaşi timp a principiului securităţii raporturilor juridice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acţiunea în revendicare îşi păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speţă statul, unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării se converteşte într-o prestaţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
În cauză, reclamanţii au revendicat cele trei apartamente de la pârâţii cumpărători, a căror bună credinţă se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost anulate ci dimpotrivă reclamanţii au renunţat prin declaraţii autentice la acţiunea având acest obiect.
În cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţii nu pot pune în discuţie, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumţia legală a bunei credinţe a pârâţilor şi aceea a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare.
Prin soluţia pronunţată de instanţa de apel care a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor pe considerentul că dreptul acestora s-a păstrat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a adus atingere securităţii raporturilor juridice generate de cele trei contracte de vânzare-cumpărare, iar pârâţii au fost privaţi de bunurile lor, în condiţiile în care prin dispoziţia nr. 6548 din 5 octombrie 2006 Primăria Municipiului Bucureşti a convertit obiectul revendicării în măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, asigurându-se astfel pentru reclamanţi respectarea dreptului lor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Din perspectiva acestor considerente examinarea celorlalte motive de recurs apare ca fiind de prisos, motiv pentru care în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursurile de faţă vor fi admise, casându-se parţial Decizia recurată şi respingând apelul reclamanţilor, vor fi menţinute dispoziţiunile sentinţei nr. 1741 din 9 decembrie 2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii B.L.V., S.I. şi M.R.M. împotriva deciziei nr. 746 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte Decizia Curţii de apel.
Respinge apelul declarat de reclamanţii S.F. şi S.K.H. împotriva sentinţei nr. 174 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pe care o menţine.
Menţine restul dispoziţiunilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1827/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1788/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
