ICCJ. Decizia nr. 1929/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1929/2010

Dosar nr. 24812/3/200.

Şedinţa publică din 22 martie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 475 din 7 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea reclamantei D.I.M. împotriva pârâtei B.V. şi chemata în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în nume propriu, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi SC A.V.L.B. SA, fiind obligată pârâta să lase în posesie şi proprietate reclamantei imobilul din Bucureşti, sector 4, compus din trei camere + cameră, exclusiv – în comun hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar pivniţă de 16,75 mp, şi teren situat sub construcţie.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publlice şi s-a admis în parte cererea de chemare în garanţie, fiind astfel obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul Oficial al Băncii Naţionale a României reprezentând preţul actualizat.

A fost obligată chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 145.000 Euro echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial al Băncii Naţionale a României, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat.

S-a respins cererea de chemare în garanţie în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală şi în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8779 din 13 martie 1940 R.M. şi C.M. au dobândit imobilul din Bucureşti, teren şi construcţii compus din subsol, parter, etaj şi mansardă. C.M. a decedat la data de 14 noiembrie 1940, în masa succesorală a acestuia fiind inclus şi imobilul de mai sus, în calitate de moştenitor rămânând A.M., fiică, şi R.M., soţie.

Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 9881 din 3 martie 1945, R.M. şi A.M. au procedat la ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în Bucureşti, apartamentul de la parter devenind proprietatea exclusivă a numitei R.M., apartamentul de la etaj devenind proprietatea exclusivă a numitei A.M., coproprietarii menţinând starea de indiviziune a mansardei şi a spălătoriei de la subsol.

R.M. s-a căsătorit cu I.K. conform buletinului de căsătorie nr. 1935 din 31 iulie 1946 (fila 13 dosar), iar la decesul defunctei R.K., intervenit la data de 26 ianuarie 1948 a rămas în calitate de moştenitor doar fiica acesteia, A.M., soţul supravieţuitor I.K. renunţând la succesiune cu petiţia înregistrată la nr. 22320/1948.

A.M. s-a căsătorit cu I.M., care a decedat la data de 1 aprilie 1979, iar ulterior, a decedat şi A.M.M., la data de 7 aprilie 2001, rămânând în calitate de legatar universal, reclamanta D.I.M., instituită prin testamentul autentificat sub nr. 107 din 29 noiembrie 1995, aşa cum rezultă din certificatul de legat nr. 46 din 25 aprilie 2001.

Imobilul menţionat mai sus, a fost trecut în proprietatea statului de la fostul proprietar A.M.M., în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 4469 conform Anexei liste la decret.

Pârâta B.V. a dobândit apartamentul nr. 2 din imobilul din sector 4, prin contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu nr. 2095 din 9 decembrie 1997.

Prin Dispoziţia Primarului General cu nr. 1081 din 23 iunie 2003 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantei D.I.M. a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 328,92 mp, din terenul în suprafaţă totală de 383 mp, construit şi neconsttuir, şi construcţii corp A şi B, mai puţin apartamentele vândute cu contracte de vânzare-cumpărare nr. 135/1996 şi nr. 2095/1997, cu cotele de teren aferente de 54,0 mp.

Reclamanta a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului cumpărat de pârâta B.V. pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, acţiune ce constituie remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea acestuia.

Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, precum şi al respectului pentru bunuri, prevăzute de Constituţie şi de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Desigur, statul nu mai poate restitui proprietarului deposedat imobilele pe care nu le mai deţine, pentru că le-a înstrăinat, şi la cererea proprietarului deposedat va trebui să plătească acestuia despăgubiri.

Instanţa a fost sesizată însă, în prezenta cauză, cu soluţionarea unei cereri în revendicare care urmăreşte obţinerea de către reclamant a însuşi bunului în natură, deci restituirea bunului de către actualii deţinători, subdobânditori de la Municipiul Bucureşti.

Dacă s-ar admite că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare de la subdobânditorul imobilului nu mai poate fi introdusă (deşi legea nu prevede nicăieri o asemenea interdicţie) ar semnifica faptul că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001, bunul a fost „confiscat" de către stat.

Căci în ipoteza unui bun care nu a devenit niciodată proprietatea statului, dreptul proprietarului deposedat a supravieţuit, iar dacă s-ar interpreta că Legea nr. 10/2001 interzice proprietarului deposedat să ceară restituirea bunului în natură, ar rezulta că, efect al acestei legi, proprietarul şi-ar pierde dreptul de proprietate, consecinţă evident inacceptabilă în contextul art. 41 din Constituţia României, căci aceasta nu ar fi pentru o cauză de utilitate publică.

Deşi pârâta nu a mai susţinut, în faţa tribunalului, cu ocazia repunerii în discuţia părţilor a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, că o astfel de acţiune ar fi inadmisibilă, întrucât nu s-a solicitat şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul apreciază că se impune a se stabili că în cadrul acţiunii în revendicare, cererea reclamantei, chiar în situaţia nedesfiinţării titlului de proprietate invocat de pârâtă, este admisibilă, întrucât reclamanta a dobândit de la un autor al cărui titlu este preferabil, în vreme ce pârâta cumpărătoare a cumpărat de la un neproprietar, nedobândind niciodată dreptul de proprietate.

Astfel, naţionalizarea imobilului revendicat s-a făcut în baza Dispoziţiei Decretului nr. 92/1950, deci cu încălcarea Constituţiei României, în vigoare la acel moment şi deci preluarea de către stat a imobilului în aceste condiţii nu constituie, în sine, un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

Astfel, art. 8 din Constituţia din 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, drepturi de proprietate particulară.

Textele ulterioare ale art. 10 şi art. 11 prevedeau anumite excepţii care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară. În art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică şi cu o justă şi dreaptă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

În aceste condiţii, naţionalizarea imobilelor cu destinaţie de locuinţă, în baza art. I pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, a încălcat ordinea constituţională a vremii, neputându-se încadra în nici una din situaţiile de excepţie prevăzute de art. 10 şi art. 11 din Constituţia României.

Aşadar, instanţa reţine că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit în sine un titlu legal de dobândire a proprietăţii de către stat în ce priveşte imobilul în discuţie, imobil cu caracter de locuinţă.

Pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului A.M.M. şi a fost transmis prin moştenire către reclamantă prin prezenta cauză, iar statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate, astfel că titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat de către un vânzător neproprietar, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu şi permitea vânzarea către chiriaş doar a acestor imobile.

Apărarea pârâtei, potrivit căreia aceasta este un cumpărător de bună credinţă şi beneficiază de efectele legale ale legii speciale, nu poate fi reţinută în prezenta cauză, instanţa apreciind că regula conform căreia buna credinţă a pârâtului valorează titlul de proprietate este aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu şi a celor imobile. În speţă, în raport de cererea reclamantei, se poate proceda doar la compararea titlurilor părţilor, după regulile consacrate în situaţia în care acestea provin de la autori diferiţi, urmând a se da câştig de cauză titlului de proprietate ce p rovine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cauză, titlul subdobânditorului, chiar de bună credinţă fiind, provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă, şi astfel cum s-a reţinut mai sus, statul nu a dobândit imobilul cu un titlu legal şi valabil.

Buna-credinţă a subdobânditoarei pârâte, nu constituie prin ea însăşi un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă şi preferabilă dreptului de proprietate. Ea constituie, din perspectiva efectelor pe care le-ar putea avea asupra acţiunii în revendicare imobiliare, una din condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, care ar fi fost de natură să paralizeze demersurile celui care se pretinde adevăratul proprietar al imobilului; în cauză, pârâta nu a invocat uzucapiunea în apărarea dreptului ei, astfel încât, instanţa nu va analiza atitudinea subiectivă a pârâtei în momentul încheierii contractului.

Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat nelegal şi abuziv şi subdobânditorului de bună credinţă, urmează a se da câştig de cauză titlului de proprietate al reclamantei, care a dobândit imobilul, în mod valabil, prin moştenire de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit, în mod nevalabil, de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun, astfel că nici nu l-a putut transmite către cumpărător.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 480, tribunalul constată acţiunea reclamantei ca fiind întemeiată, impunându-se a fi admisă şi prin urmare va fi obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, astfel cum este indiviualizat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta B.V. a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în nume propriu, cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC A.V.L.B., solicitând atât plata preţului actualizat, achitat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât şi plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat.

În Şedinţa publică din 22 februarie 2008, chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea de chemare în garanţie.

Tribunalul a constatat că, prin cererea formulată, în contradictoriu cu aceşti chemaţi în garanţie, pârâta a solicitat doar obligarea lor la plata preţului actualizat, împrejurare faţă de care tribunalul va analiza excepţia invocată doar în raport cu obiectul cererii.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 1072001 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, plata preţului actualizat plătit de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, motiv pentru care tribunalul constată că Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice nu are calitate procesuală, sub acest aspect, pe cererea de chemare în garanţie, urmând a admite excepţia invocată şi a respinge cererea în contradictoriu cu acest chemat în garanţie, ca atare.

În raport de faptul că acţiunea în revendicare a reclamantei a fost admisă în totalitate, iar pârâta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul cauzei, în baza art. 60-63 C. proc. civ., şi art. 53 din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul va admite în parte cererea de chemare în garanţie şi va obliga chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 11.971,38 Euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al Băncii Naţionale a României reprezentând preţul actualizat, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză de expert – contabil G.M.

În virtutea obligaţiei de garanţie, care revine vânzătorului în raport de efectele contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1136-1137-1341-1343 C. civ., pârâta a înţeles să cheme în garanţie şi pe vânzătorul imobilului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2095 din 9 decembrie 1997, respectiv, pe Primăria Municipiului Bucureşti şi pe SC A.V.L.B. SA, solicitând obligarea acestora la plata diferenţei dintre preţul actualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului, pe care l-au vândut cu fraudarea legii.

Sub aspectul dreptului material, tribunalul reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile invocate de către pârâtă, potrivit cărora vânzătorul nu este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, astfel că, în ipoteza evicţiunii totale consumate, efectele obligaţiei de garanţie constau în obligaţia vânzătorului de a restitui integral preţul primit, cumpărătorul având şi dreptul la daune interese potrivit dreptului comun.

Întrucât, preţul actualizat a fost solicitat doar în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în virtutea obligaţiei acestuia instituită de o lege specială, tribunalul urmează a soluţiona cererea pârâtei privind diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul actualizat în raport de dispoziţiile art. 1344 C. civ., ca urmare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, dispoziţii care prevăd ca regulă specială în materia evicţiunii, că vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea credinţă şi va obliga doar chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata către pârâtă a sumei de 145.000 Euro, astfel cum a fost stabilită prin acelaşi raport de expertiză, aceasta fiind persoana care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare, chemata în garanţie SC A.V.L.B. SA, având doar calitatea de mandatar al vânzătorului, calitate în care nu răspunde pentru evicţiune, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi B.V., iar prin Decizia civilă nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a admis în parte acţiunea reclamantei împotriva Statului Român, s-a stabilit dreptul reclamantei la măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 2098/1997 la valoarea de 156.971 Euro în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

S-a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.V. împotriva intervenienţilor Municipiul Bucureşti, SC A.V.L.B. SA şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamanta D.I.M. este persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 iar procedura prevăzută de legea specială a fost urmată şi a fost emisă dispoziţia nr. 1081 din 23 iunie 2003 emisă de Primarul General prin care s-a dispus restituirea către reclamantă, în natură, a imobilului situat în sector 4, mai puţin a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care Decizia menţionată prevede că „se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent".

Pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu s-au stabilit, până în prezent, măsuri reparatorii în echivalent, pentru reclamantă, ceea ce conduce la concluzia că, procedura urmată de ea în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, deoarece reclamanta nu a primit măsurile reparatorii la care face referire Decizia nr. 1081 din 23 iunie 2003.

Rezultă că, reclamanta nu are deschisă opţiunea între calea dreptului comun şi legea specială, deoarece legea specială, a cărei procedură a urmat-o, trebuie aplicată cu prioritate, acesta fiind chiar scopul legii speciale, de a deroga de la dreptul comun.

În baza acestei proceduri reclamanta nu are nici un temei legal pentru a obţine bunul în natură. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd că în cazul imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale (astfel cum este şi imobilul în litigiu) măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. De aceea acţiunea reclamantei având drept scop obţinerea bunului în litigiu, în natură, a fost respinsă ca neîntemeiată, în condiţiile în care ea nu are dreptul decât de a primi despăgubiri în echivalent, iar dispoziţiile art. 480 nu sunt aplicabile în speţă deoarece regimul juridic al bunului revendicat este reglementat de o lege specială.

Astfel, apelul declarat de pârâta B.V. a fost admis cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii reclamantei în sensul stabilirii unor despăgubiri în echivalent în favoarea acesteia deoarece bunul în natură – nu mai poate fi restituit, în condiţiile în care acesta a fost înstrăinat.

Constatând că din anul 2003 şi până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 156.971 Euro reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului vândut de stat în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului nr. 2095/1997 şi având în vedere expertiza de evaluare aflată la dosar.

Instanţa a stabilit plata sumei de bani menţionată în sarcina şi în contradictoriu cu Statul Român, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de Lege nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi cauza Jujescu contra României – paragraf 38, cauza Johanna Huber contra României – paragraf 27 etc.) iar dreptul de proprietate al reclamantei este încălcat în lipsa despăgubirilor datorate pentru bunul vândut de stat (vezi cauza Porţeanu împotriv României – paragraf 32).

Pentru restabilirea echilibrului patrimonial încălcat prin vânzarea bunului reclamantei, ea trebuie să primească despăgubiri, în baza Legii speciale, deoarece legea specială este aplicabilă cu prioritate şi interzice restituirea bunului vândut unui terţ de bună-credinţă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta D.I.M. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel reclamanta a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Reclamanta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut prin acţiunea principală, fiind încălcat şi principiul disponibilităţii, schimbându-se în totalitate conţinutul acţiunii principale.

Se susţine astfel că s-a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, dintr-o acţiune de drept comun într-o acţiune specifică Legii nr. 10/2001, deoarece dintr-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, fără ca cel puţin să analizeze cele două titluri de proprietate se ajunge la concluzia că reclamanta este persoană îndreptăţită potrivit Legii nr. 10/2001, că nu a fost despăgubită şi că singura cale de realizare a drepturilor sale de proprietate o reprezintă formula adoptată de instanţă şi anume acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de circulaţie a imobilului.

Se mai susţine că instanţa de apel a schimbat şi poziţia părţilor în proces, în sensul că a transformat pe chematul în garanţie în intervenient şi apoi în pârât.

Din această perspectivă, reclamanta susţine că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate.

Un alt motiv de recurs vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat faptul că instanţa de apel a soluţionat o problemă de drept comun pe o lege specială, încălcând principiul disponibilităţii şi cadrul procesual stabilit de reclamantă.

Or, susţine reclamanta obiectul acţiunii îl constituia acţiunea în revendicare pe comparare de titluri, invocând astfel dispoziţiile art. 148 din Constituţie, şi jurisprudenţa CEDO, precum şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Reclamanta susţine că instanţa de apel nu a verificat temeinicia soluţiei instanţei de fond ci şi-a expus propriile păreri asupra aplicării sau neaplicării Legii nr. 10/2001 motiv pentru care solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.

Recurentul Statul Român prin Ministerul finanţelor Publice a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Recurentul invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. susţinând că în mod greşit a fost obligat la plata de despăgubiri faţă de reclamantă, faţă de obiectul acţiunii, care vizează compararea de titluri.

Un alt motiv de recurs vizează dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. hotărârea cuprinzând motive contradictorii faţă de natura cauzei, instanţa făcând şi o interpretare greşită a raporturilor juridice şi a legii.

Astfel se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere nici dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Intimata B.V. prin întâmpinarea depusă la filele 41-47 s-a opus admiterii recursului, depunând şi concluzii scrise filele 150-188.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente.

În şedinţa publică de azi s-a ridicat, de către Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, excepţia nulităţii recursului reclamantei.

Cu privire la această excepţie, sunt de reţinut următoarele:

Reclamantei i-a fost comunicată hotărârea instanţei de apel la 4 martie 2009 fila 148 dos. 24812/3/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, iar recursul a fost declarat şi motivat la 18 martie 2009.

În cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii instanţei de apel, ele fiind de altfel chiar structurate şi argumentate prin indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. Cum criticile de nelegalitate invocate de reclamantă se circumscriu dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., nu este incidentă excepţia nulităţii recursului, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 306 pct. 3 C. proc. civ., nici chiar indicarea greşită a motivelor de recurs nu poate atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse şi a faptului că motivele de nelegalitate sunt structurate de reclamantă din punct de vedere juridic prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa urmează a respinge excepţia nulităţii recursului invocată de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.

În ce priveşte atât recursul reclamantei cât şi al Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, care vizează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecată.

Cum cadrul procesual, atât sub aspectul obiectiv cât şi al calităţii părţilor între care se derulează litigiul, este fixat de părţi, instanţa trebuie să se examineze cauza şi să se pronunţe numai în limitele investirii sale.

Din perspectiva respectării principiului disponibilităţii, art. 129 pct. 6 C. proc. civ. prevede expres că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului dedus judecăţii".

Respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, (cel al disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare) se circumscrie de altfel în sfera noţiunii de proces echitabil.

Faţă de cele expuse şi de dispoziţiunile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând acorda nici mai mult, nici mai puţin şi nici altceva decât ceea ce părţile au pretins.

În concretizarea acestor aspecte prin pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. s-a instituit ca motiv de recurs ipoteza în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

De pe acest fundament legal, este de reţinut că în cauza de faţă, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, în condiţiile în care deşi acţiunea principală nu avea petit privind stabilirea măsurii reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu, se pronunţă în acest sens, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Din considerentele hotărârii instanţei de apel nu rezultă că motivele de apel invocate de apelantele Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, şi B.V. să fi fost examinate, în condiţiunile în care motivele de apel vizau aspecte legate de compararea titlurilor.

De altfel este de remarcat că instanţa de apel nici nu arată care sunt efectiv criticile făcute de apelanţi la adresa hotărârii instanţei de fond, dar cu toate acestea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deşi obiectul dedus judecăţii se referă la compararea titlurilor.

Or, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate trebuie examinate în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, motive care trebuie să fie concordante cu obiectul dedus judecăţii şi cu actele de la dosar şi celelalte pârâte.

În lipsa unor asemenea motive, instanţa de recurs nu poate verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de apel.

Or, considerentele hotărârii instanţei de apel vizează cu totul alte aspecte decât obiectul şi respectiv natura litigiului, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aşa fiind, constatând că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Admite recursurile declarate de reclamanta D.I.M. şi recurentul – chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 77 din 30 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 2125/2010. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1791/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1929/2010. Civil