ICCJ. Decizia nr. 2412/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2412/2010
Dosar nr. 41954//3/2007
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 41954/3 din 11 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, reclamanta C.P. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei, ca efect al exproprierii privind terenul în litigiu situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, stabilită prin HG nr. 681/2007.
In Şedinţa publică din termenul de judecată din 9 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declaraţie autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009, dată de reclamantă şi adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, înscrisuri în raport de care a invocat excepţia lipsei de interes.
Reclamanta a arătat că renunţă la judecată în dosarele menţionate în tabelul depus la dosar, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum şi la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze, respectiv, dosarele nr. 41939/3/2007 şi nr. 41943/3/2007.
Ulterior, reclamanta a dat o nouă declaraţie autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunţă la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declaraţiei, că nu renunţă la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate şi că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declaraţia autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind nulă şi pe cale de consecinţă a înţeles să revoce renunţarea la judecată şi la drepturi.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins, ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanta C.P. SRL.
Prin Decizia nr. 476 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 68 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţele au reţinut că atât legea cât şi jurisprudenţa CEDO au stabilit în sarcina statului obligaţia de a plăti proprietarului o despăgubire justă, cerinţă care poate fi considerată îndeplinită atunci când persoana expropriată îşi exprimă, în condiţiile legii, acordul şi acceptarea cuantumului despăgubirii.
Admiţând excepţia lipsei de interes, tribunalul a reţinut că interesul reclamantei în soluţionarea contestaţiei formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului nu mai îndeplineşte condiţia obligatorie de a fi legitim şi actual.
Instanţa de apel a reţinut că după darea unei declaraţii autentice prin care reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai are posibilitatea să continue judecata pentru stabilirea unui nou cuantum al despăgubirilor, interesul său nemaifiind unul actual.
Împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC C.P. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au interpretat greşit declaraţiile nr. 11 din 5 ianuarie 2009 şi nr. 27 din 7 ianuarie 2009. Nu există nicio normă juridică prin care să fie interzisă revocarea primei declaraţii, reclamanta având un interes actual şi evident, urmărind, prin prezenta acţiune, obţinerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parţială.
Hotărârile pronunţate de cele două instanţe nu cuprind dispoziţiile legale pe care se întemeiază.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, exproprietarul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) din prezentul act normativ se poate adresa instanţei judecătoreşti competente. In acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.
Acceptarea de către pârâtă ofertei de despăgubire propusă de către expropriator reprezintă un act unilateral de voinţă, care are drept consecinţă eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea acestor sume de către persoana expropriată se stinge orice pretenţie a acesteia cu privire la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 184/2008.
Actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către expropriator, ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi revocat după ce a fost pus în executare prin încasarea despăgubirilor, deci după ce şi-a produs efectele juridice.
Totodată, prin acţiunea cu care a fost investită instanţa reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator şi nu solicită acordarea unei diferenţe de despăgubiri, astfel că nu se justifică susţinerea recurentei care arată, în justificarea interesului actual că, prin prezenta acţiune a solicitat obţinerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare, iar nu o plată parţială.
Deşi nu cunoaşte o consacrare expresă în vreuna din dispoziţiile legale, teoria irevocabilităţii actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speţă, este o axiomă bazată pe principiul forţei obligatorii a actului juridic şi pe principiul asigurării securităţii raporturilor juridice civile, înţelegându-se prin aceasta că actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Excepţiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar posibilitatea revocării ulterioare a declaraţiei de acceptare a sumei oferită de expropriator nu este reglementată în legea exproprierii.
Raţiunea acestor excepţii se bazează fie pe ideea protejării autorului actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului sau a donaţiilor dintre soţi în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea revocării actului unilateral, dar numai înainte ca acesta să producă efecte juridice, spre exemplu în situaţia ofertei sau a acceptării ofertei înainte de a ajunge la destinatar sau a revocării renunţării la succesiune numai în cadrul termenului de acceptare a moştenirii şi numai dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alte persoane.
Prin urmare, nici în situaţia excepţiilor de la principiul irevocabilităţii actului juridic unilateral, nu se acceptă revocarea actului după ce acesta şi-a produs efecte juridice, căci intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesităţii asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, reţinând atât aplicabilitatea principiului actului juridic unilateral, cât şi lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator constată că, prin acceptarea şi încasarea despăgubirilor provenind din expropriere, reclamanta nu mai are interes în continuarea judecăţii având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, astfel că hotărârea instanţei de apel se constatată a fi legală.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC C.P. SRL împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2470/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2303/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
