ICCJ. Decizia nr. 2125/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2125/2010
Dosar nr. 1207/3/2002
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti şi înregistrată pe rolul Secţiei a V-a civilă, sub nr. 5910/2002 (1207/3/2002), reclamantul Ministerul Culturii şi cultelor (în prezent, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) a chemat în judecată pe pârâţii L.H. Germania, M.M.L. şi M.D. din Paderborn pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 450.000 dolari SUA, reprezentând prejudiciul cauzat prin deteriorarea manuscrisului „C.A.", precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 352 F din 18 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Culturii şi Cultelor, în contradictoriu cu pârâţii sus-menţionaţi, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ., cu referire la contractele nr. 2165 din 15 iunie 1999 şi nr. 2164 din 15 iunie 1999.
Din examinarea contractelor rezultă că parte în aceste acte juridice figurează, în calitate de împrumutător, B.N. România, instituţie cu personalitate juridică potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002 republicată.
În conformitate cu art. 969 C. civ., contractele legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, prevăzut de art. 973 C. civ., doar părţile contractante se pot prevala de existenţa contractului pentru a obţine executarea obligaţiilor contractuale sau, în caz de neexecutare corespunzătoare sau de încălcare a acestor obligaţii, pot solicita despăgubiri.
Faţă de înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul nu a fost parte la încheierea acestor contracte, astfel încât nu beneficiază de un drept material la acţiunea derivând din nerespectarea clauzelor contractuale.
Faptul că la încheierea celor două contracte a fost necesară obţinerea, de către B.N. România, a acordului Ministerului Culturii şi Cultelor nu conferă acestuia din urmă calitatea de parte în aceste contracte. Nu se poate reţine calitatea procesuală activă a reclamantului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2000, faţă de natura cererii de chemare în judecată, întemeiată pe o răspundere contractuală şi nu pe una delictuală.
Cum calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii şi titularul cererii de chemare în judecată, iar reclamantul nu a făcut dovada acestei identităţi, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, criticând-o pentru nelegalitatea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Prin Decizia civilă nr. 67 A din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea a reţinut, în fapt, că, prin contractul de împrumut nr. 2164 din 15 iunie 1999, încheiat de B.N. România, în calitate de împrumutător, şi L.H. şi M.M.L., în calitate de împrumutaţi şi organizatori ai expoziţiei „D.L.E.", la Lorsch, în perioada 21 iunie -18 iulie 1999, B. a împrumutat organizatorilor piesa din colecţia sa numită „C.A.", partea I-a.
Prin contractul de împrumut nr. 2165 din 15 iunie 1999, B.N. România, în calitate de împrumutător, şi E.G.B.R., în calitate de împrumutat şi organizator al expoziţiei „799 - Artă şi Cultură în Perioada Carolingiană", deschisă la Paderborn, în perioada 23 iulie - 1 noiembrie 1999, B. a împrumutat organizatorului piesa din colecţia sa, numită „C.A.", partea l-a, redactată în anul 810 şi având valoarea de piesă de tezaur.
Din examinarea clauzelor ambelor contracte (art. 4.3, contract nr. 2165 din 15 iunie 1999 şi contract nr. 2164 din 15 iunie 1999), rezultă că organizatorii se obligau să transmită B.N. România poliţa şi certificatul de asigurare în original, cu cinci săptămâni înainte de plecarea „C." din Alba Iulia, astfel încât B. să poată îndeplini formalităţile de export temporar în timp util, nerespectarea acestui termen putând duce la imposibilitatea de a obţine aprobarea Ministerului Culturii, absolut necesară pentru a întocmi, în timp util, formalităţile de export temporar al „C.".
In acelaşi sens, în art. 8.5 din contractul nr. 2165 din 15 iunie 1999, se prevede următoarea condiţie de validitate a contractului: „contractul intră în vigoare la data semnării şi parafării lui, de ambele părţi, pe fiecare pagină şi după aprobarea sa de către Ministerul Culturii".
Ca urmare a exportului temporar al manuscrisului „C.A." la expoziţiile din Lorsch şi Paderborn, s-au constatat, de către o comisie naţională a vânzărilor şi colecţiilor, mai multe degradări ale acestuia, respectiv, detaşarea de pigment, dezlipirea unui colţ de pergament şi un posibil atac biologic, care, ulterior, a fost infirmat de analizele de laborator, aceste degradări determinând introducerea cererii de chemare în judecată de către Ministerul Culturii şi Cultelor, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi sus-menţionaţi.
In drept, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, art. 2 şi art. 8 din acest act normativ reglementând faptul că statul garantează proprietatea şi asigură, potrivit legii, protejarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional, stabilind că autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil au obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002 republicată, B.N. România este bibliotecă de drept public, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, şi îndeplineşte funcţiile specifice, menţionate în art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Calitatea procesuală activă, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecăţii.
Or, în cauza dedusă judecăţii, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun ce face parte din patrimoniul cultural naţional, „C.A." partea l-a, cunoscut şi sub numele de „E.L." este statul român, iar nu B.N. România, care a fost parte în contractul de împrumut, acţionând în calitate de administrator, cu încuviinţarea prealabilă a Ministerului Culturii şi Cultelor. In această materie, instituţia menţionată, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun ale Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice (art. 25), are legitimarea procesuală activă să declanşeze o procedură judiciară prin care să tindă a se obţine despăgubiri pentru prejudiciul adus prin pretinsa deteriorare a unui manuscris de o valoare inestimabilă, creat la începutul secolului IX, la Curtea lui Carol cel Mare din Aachen, redactat în scriptoriul Şcolii Palatine a Mănăstirii din Lorsch, fiind scris pe pergament cu cerneală de aur, renumit pentru picturile sale şi conţinând cele patru Evanghelii ale Noului Testament, aflat în proprietatea statului român, în temeiul testamentului lăsat statului, de către episcopul catolic I.B., din anul 1798.
Nu se poate susţine că principiul relativităţii efectelor contractelor ar putea determina, în cauză, imposibilitatea exercitării acţiunii civile de către Ministerul Culturii şi Cultelor, care, având drepturi şi obligaţii specifice privind protejarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, dobândeşte legitimare procesuală activă ex lege, iar nu în temeiul contractelor de împrumut nr. 2164 din 15 iunie 1999 şi nr. 2165 din 15 iunie 1999.
In sens contrar, ar însemna ca o instituţie, fără aprobarea căreia contractele de împrumut menţionate nu s-ar fi putut încheia, să lase la latitudinea împrumutătorului, B.N. România, alegerea de a acţiona sau nu pentru recuperarea pretinsului prejudiciu pe care un bun din patrimoniul cultural mobil ce aparţine statului l-a suferit. De altfel, la momentul încheierii contractelor - 1999, nu rezultă din niciun act normativ că B. ar fi avut personalitate juridică, pe care a dobândit-o prin Legea bibliotecilor nr. 334 din 2002, şi care, oricum, are o anumită capacitate de folosinţă, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul său, astfel cum este acesta enunţat în art. 12 alin. (1) din actul normativ menţionat, republicat.
In acest context, se poate observa că B.N. România a putut încheia contractele de împrumut numai în numele statului român, proprietar al manuscrisului „C.A.", pentru că acest bun nu îi aparţinea şi nu putea dispune de el în nume propriu, iar acţiunea declanşată de reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional s-a produs în calitate de reprezentant al statului român, apelantul nesolicitând despăgubirile în nume propriu, pentru propriul său patrimoniu.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul M.D. din Paderborn, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia încalcă dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi art. 8 din Legea nr. 182/2000, precum şi art. 11 din Legea nr. 334/2002.
Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevede că „Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil".
Acest text de lege stabileşte doar instituţia publică prin intermediul căreia statul roman intră în relaţii interne şi internaţionale cu privire la patrimonial cultural naţional, cunoscut fiind că statul român, neavând personalitate juridică, se poate angaja numai prin intermediul unei instituţii publice (de regulă, Ministerul Finanţelor Publice sau, prin excepţie, printr-un alt minister, de exemplu, Ministerul Culturii şi Cultelor).
Aşadar, acest text nu poate fi invocat ca temei pentru o eventuală reprezentare legală a B.N. România - persoană juridică de sine stătătoare - de către Ministerul Culturii şi Cultelor.
Contractele de împrumut nu au fost încheiate de către M.L. şi M.D. cu statul român, reprezentat de Minister, ci cu B.N.România, subiect de drept distinct atât faţă de statul român, cât şi faţă de Minister.
Art. 8 din Legea nr. 182/2000 prevede că "Autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil au obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora".
Nici acest text de lege (care este plasat în capitolul „Dispoziţii generale" din actul normativ invocat) nu creează un drept material la acţiune în favoarea Ministerului (ci vizează mai multe categorii de subiecte de drept: autorităţi publice, proprietari, titulari ai altor drepturi reale, titulari ai dreptului de administrare) şi nu legitimează calitatea procesuală a acestuia într-o acţiune în răspundere contractuală bazată pe un contract faţă de care nu are calitatea de parte.
A admite contrariul ar duce la concluzia că oricare dintre celelalte categorii de persoane menţionate vor avea legitimarea procesuală să formuleze o acţiune similară, ceea ce ar fi eronat şi ilogic.
Pe de altă parte, textul nu reglementează un drept la acţiune directă - excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului - ci instituie o obligaţie generală în luarea unor măsuri de protecţie a bunurilor din patrimoniul naţional cultural, măsuri care trebuie, însă, să se circumscrie ordinii juridice generale, fără să poată excede limitelor principiilor şi normelor de drept material sau procesual.
Nici acest text de lege şi nici un alt text nu instituie în favoarea Ministerului dreptul de a formula o acţiune în răspundere contractuală în acele contracte în care Ministerul nu este parte şi care au ca obiect bunuri din patrimoniul cultural naţional.
Modalităţile specifice în care Ministerul îşi îndeplineşte obligaţia generală de protejare a bunurilor din patrimonial cultural naţional se circumscriu întotdeauna legii.
Astfel, Ministerul Culturii poate acţiona în scopul îndeplinirii obligaţiilor sale numai în limitele competenţelor atribuite, în mod expres, de lege, şi anume de aprobare prealabilă a încheierii contractelor de către B.N., neavând şi atribuţia de a încheia, în calitate de parte, contracte de împrumut cu privire la bunuri administrate de alte entităţi (precum B.N.).
Decizia civilă atacată încalcă şi prevederile Legii nr. 334/2002.
Potrivit art. 11 din Lege, „B.N. România este bibliotecă de drept public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii si Cultelor".
Având personalitate juridică, B.N. România este titulară de drepturi şi obligaţii (atât de drept substanţial, cât şi de drept procesual) şi stă în judecată în nume propriu.
Faptul că în contractele de împrumut se prevede că acestea intră în vigoare numai după aprobarea lor de către Minister, acest lucru nu conferă Ministerului o legitimare ce excede simpla sa calitate de terţ faţă de contracte şi, deci, calitate procesuală activă în cauză.
Aprobarea dată de către Minister pentru încheierea contractului nu îl transformă pe acesta în parte la contract, ci reprezintă doar o condiţie legală pentru ca administratorul unui bun din patrimoniul cultural naţional (B.N.) să poată intra în raporturi juridice în legătură cu bunul respectiv.
Părţile contractului de împrumut rămân, însă, cele prevăzute în conţinutul acestuia, iar Ministerul este terţ desăvârşit (în sens juridic) faţă de raporturile juridice născute pe baza contractului de împrumut.
2. Decizia civilă încalcă dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 973 C. civ.
In nici unul dintre cele două contracte nu figurează Ministerul, în calitate de parte contractantă.
Acţiunea ce formează obiectul cauzei de faţă este o acţiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată, în mod explicit, de către reclamant, pe dispoziţiile art. 969, art. 970 C. civ., acţiune ce izvorăşte din cele două contracte de împrumut.
Potrivit art. 973 C. civ., „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante".
In temeiul acestei reglementări şi pe baza principiului relativităţii efectelor contractului, doar părţile contractante se pot prevala de existenţa acestuia pentru a obţine executarea obligaţiilor contractuale sau despăgubiri în cazul încălcării acestor obligaţii.
Aşa fiind, deşi parte la contractele de împrumut pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată a fost B.N. România, în calitate de împrumutător, instituţie cu personalitate juridică proprie, potrivit art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, acţiunea a fost formulată, în calitate de reclamant, de către Minister, persoană juridică distinctă de B.N. România.
Aprecierea Curţii de Apel, din considerentele deciziei pronunţate, conform căreia nu se poate aplica, în cauză, principiul relativităţii efectelor contractelor deoarece aplicarea acestui principiu ar putea determina imposibilitatea Ministerului de a exercita acţiunea civilă şi, astfel, acesta nu ar putea îndeplini obligaţiile specifice de protejare a bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, este nelegală.
Nimeni nu interzice Ministerului să-şi îndeplinească atribuţiile stabilite de lege, dar aceasta numai pe căile procedurale prevăzute de reglementările legale.
De asemenea, şi susţinerea instanţei de apel, din considerentele deciziei atacate, că B.N. România a încheiat contractele de împrumut în numele statului român nu are suport legal câtă vreme, prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, se stabileşte că, în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, statul român este reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Recurentul pârât a solicitat instanţei să dispună admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului şi, în fond, menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 352 F din 18 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele judecăţii.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 274 C. proc. civ.
In dosar a depus întâmpinare intimatul reclamant Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. In ceea ce priveşte încălcarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, criticile recurentului sunt neîntemeiate.
Potrivit textului de lege sus-menţionat, statul român este reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.
Această dispoziţie conferă calitate procesuală activă reclamantului în acţiunea de faţă, care are ca obiect un bun ce aparţine patrimoniului naţional cultural mobil, fiind un bun de tezaur, în sensul art. 4 lit. a) din Lege şi se află în proprietatea statului român, după cum s-a reţinut, în fapt, de către Curtea de Apel, aspecte necontestate de părţile din prezentul litigiu.
Textul de lege nu distinge în funcţie de natura relaţiilor interne sau internaţionale care au ca obiect bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, astfel încât, cum relaţiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfăşurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relaţiilor interne, dispoziţia respectivă este incidenţă şi în privinţa litigiilor, inclusiv în speţa de faţă.
După cum s-a arătat, statul român, fiind proprietarul bunului, iar reprezentarea sa, în relaţiile interne şi internaţionale, realizându-se prin intermediul ministerului în discuţie, acesta din urmă are calitatea de a acţiona, în numele statului, în orice litigiu referitor la bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, indiferent de temeiul juridic al cererii, respectiv de natura acţiunii promovate,
Contrar susţinerilor recurentului, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nu reprezintă B.N. în acest proces, cum s-a afirmat în cadrul primului motiv de recurs, ci statul român, proprietar al bunului de tezaur pentru care se solicită despăgubiri.
Nu are relevanţă, din perspectiva persoanei care poate exercita acţiunea în justiţie, în numele statului, persoana care figurează în contractele de împrumut, în calitate de împrumutător, şi că aceasta este o altă persoană decât reclamantul, respectiv B., întrucât, cum, în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel, niciuna dintre cele două instituţii nu a acţionat în nume propriu şi în interes propriu, ci ca reprezentant al statului. Ministerul Culturii este reprezentantul statului în relaţiile interne şi internaţionale, indiferent de natura lor, calitate atribuită prin lege, iar B.N. încheiat contractul în numele statului, ca administrator al bunului aflat în colecţia sa.
De asemenea, nu era necesar să se menţioneze în contract calitatea B., de reprezentant al statului, întrucât aceasta se subînţelege, din moment ce, după cum s-a reţinut de Curte, în temeiul înscrisurilor administrate în cauză, statul este titularul dreptului de proprietate asupra manuscrisului, ceea ce îi conferă, totodată, şi dreptul de a acţiona în justiţie, prin reprezentantul prevăzut de lege, în cazul în care intenţionează să-şi valorifice anumite pretenţii în legătură cu bunul aflat în patrimoniul său. B. nu are dreptul de proprietate asupra bunului sau vreun alt drept care să-i confere posibilitatea de acţiona în justiţie în nume propriu, ci doar atribuţii specifice, legate de păstrarea, conservarea, în condiţii corespunzătoare, a bunurilor din colecţia sa, punerea în valoare a acestor bunuri, inclusiv prin încheierea actelor juridice care să valorifice calităţile şi importanţa deosebită a unui anumit bun, cum sunt şi contractele perfectate din prezentul dosar.
Necesitatea aprobării încheierii contractelor, de către Ministerul Culturii, nu îi conferă acestuia din urmă calitate procesuală activă în prezentul litigiu, în virtutea actului de aprobare, ci relevă tocmai faptul că B. nu a încheiat actele juridice în nume propriu, ci ca un simplu administrator al bunului aflat în colecţia sa, acte care trebuia, însă, să fie cenzurate de proprietar, respectiv statul, prin reprezentantul său legal, Ministerul Culturii.
In consecinţă, nu actul de aprobare în sine justifică legitimarea procesuală activă a Ministerului în procesul de faţă, ci necesitatea emiterii sale reprezintă un argument în plus pentru faptul că B. nu a acţionat în nume propriu, nu este parte contractantă, ci un reprezentant al statului, ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. încheierea contractului, în numele statului, de către B. a avut loc tocmai raportat la natura bunului, manuscris de tezaur, şi la atribuţiile acestei instituţii, printre care se regăseşte şi cea vizând punerea în valoare a documentelor deţinute în colecţiile sale.
In plus, nu are relevanţă că B.N. are personalitate juridică, aceasta neconferindu-i în mod automat şi calitatea de acţiona în justiţie, independent de natura procesului.
Condiţia de exerciţiu a acţiunii în discuţie este determinată de legislaţia în vigoare la momentul formulării demersului judiciar respectiv, în speţă, la această dată, fiind incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, care-i conferă Ministerului dreptul promovării oricărei acţiuni, în numele statului, în legătură cu un bun de patrimoniu, aflat în proprietatea sa.
In concluzie, nu se poate reţine că, prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel ar fi încălcat sau aplicat în mod greşit dispoziţiile textului de lege sus-menţionat.
S-a mai susţinut şi încălcarea art. 8 din Legea nr. 182/2000 determinat de faptul că această dispoziţie legală nu conferă legitimare procesuală activă Ministerului Culturii.
Instanţa de apel nu şi-a justificat, însă, soluţia, exclusiv pe acest text de lege, ci, în principal, pe două elemente importante, deja discutate, şi care au fost prezentate în mod expres şi detaliat în Decizia recurată, şi anume cele privind calitatea de proprietar a statului asupra bunului în litigiu şi reprezentarea sa, de către Minister, în baza art. 6 alin. (3) din Lege.
Dispoziţia art. 8 a fost menţionată ca un argument suplimentar, în fundamentarea deciziei, în sensul că autorităţile publice, proprietarii, şi alte persoane indicate în normă au obligaţia generală de protejare a bunurilor din patrimoniu, ceea ce este adevărat. Această obligaţie presupune mai multe mijloace de aducere la îndeplinire, care se deduc din însăşi existenţa ei, chiar dacă nu sunt prevăzute de lege, printre care şi exercitarea oricărui demers judiciar în legătură cu bunul respectiv, în cazul în care se pretinde că acesta ar fi suportat modificări în legătură cu situaţia sa juridică sau materială şi se tinde la restabilirea situaţiei anterioare, inclusiv prin plata unor daune, ca în speţă.
Niciun moment nu s-a susţinut în hotărârea atacată că art. 8 este argumentul singular pentru care Ministerul are legitimare activă în procesul de faţă şi nici nu se poate deduce că instanţa, prin referirea făcută la dispoziţia legală respectivă, ar fi considerat că oricare dintre persoanele enumerate în normă ar avea calitatea de a formula o acţiune similară.
In realitate, persoanele enunţate în art. 8 sunt persoane care au legătură, într-un fel sau altul, din perspectivă juridică, cu bunurile din patrimoniu şi este firesc ca textul de lege să le impună abordarea unei anumite atitudini, de protejare, a unor asemenea bunuri de importanţă deosebită pentru patrimoniul cultural naţional.
In cazul Ministerului Culturii, ca autoritate publică, dar, totodată, şi reprezentant al statului în relaţiile desfăşurate în legătură cu astfel de bunuri, obligaţia de protecţie o implică, într-adevăr, aşa cum a reţinut, în mod corect, Curtea, şi pe cea de acţiune, respectiv de a ieşi din pasivitate şi a nu lăsa la latitudinea unor terţe persoane, chiar dacă şi acestea au legătură cu bunul în discuţie (B., prin încheierea actelor juridice în numele statului) opţiunea de a exercita sau nu acel demers judiciar corespunzător pentru restabilirea echilibrului juridic iniţial privind bunul.
Odată în plus, însă, nu art. 8 reprezintă textul de lege care conferă, în mod direct, calitatea Ministerului de a formula acţiunea de faţă, ci art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, dispoziţie legală enunţată, în principal, de Curte, ca suport legal al soluţiei pronunţate.
In ceea ce priveşte faptul că textul de lege sus-menţionat nu instituie un drept la o acţiune directă în favoarea Ministerului, ca excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, susţinerea este corectă, dar nerelevantă întrucât Curtea nu a adus un astfel de argument în sprijinul deciziei pronunţate.
Pe de altă parte, nici nu se poate pune problema, în speţă, a instituţiei juridice sus-menţionate. Ministerul Culturii nu a chemat în judecată pe pârâţi, în cadrul unei acţiuni directe, în calitate de terţă persoană, străină de contract, dar care intenţionează, ca prin demersul exercitat, să obţină pentru sine anumite beneficii, care să se regăsească în propriul patrimoniu, ci a acţionat, după cum s-a precizat deja, în numele statului, în temeiul calităţii de reprezentant, conferite de lege.
In consecinţă, referirea făcută de recurent la acţiunea directă formulată de Minister, ca excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, nu are legătură cu fundamentul juridic în baza căruia instituţia respectivă a exercitat acţiunea în discuţie.
S-a criticat Decizia şi pentru încălcarea art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, raportat la personalitatea juridică a B.N. şi la lipsa de efecte în plan procesual, cu referire la legitimarea activă, a necesităţii obţinerii aprobării din partea Ministerului, pentru încheierea contractelor de împrumut.
Nici această critică nu este întemeiată deoarece, cum s-a arătat mai sus, dobândirea personalităţii juridice, de către B., prin textul de lege menţionat, nu îi conferă acesteia şi legitimare procesuală activă în acţiunea de faţă, în raport de art.6 alin. (3) din Legea nr. 1 82/2000.
Actul de aprobare a contractelor nu reprezintă nici el, în sine, justificarea instituţiei respective de a acţiona în justiţie pe pârâţi, ci este un argument că B. nu este decât un simplu administrator al bunului statului, că nu a încheiat în nume propriu cele două contracte, ci ca reprezentant al statului, iar Ministerul, ca organ central de reprezentare a titularului dreptului de proprietate pentru un bun din patrimoniu cultural naţional mobil, are, printre altele, şi atributul de a cenzura legalitatea actelor perfectate în legătură cu astfel de bunuri.
El este, într-adevăr, terţ faţă de contract, dar reprezentant al statului, în justiţie, după cum şi B.N., contrar susţinerilor recurentului, nu este parte, în sens juridic, în actul respectiv, ci tot reprezentant al statului.
Cum dintre cele două instituţii, legea conferă Ministerului atribuţii de reprezentare, în justiţie, a statului, potrivit art. 6, nu se poate considera că încheierea contractului de către B. înlătură posibilitatea persoanei juridice prevăzute de lege de a formula acţiune.
In concluzie, nu rezultă nicio încălcare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 334/2002, de către Curtea de Apel Bucureşti.
2. In ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor legale din Codul civil, în materie de încheiere şi executare a contractelor, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate.
Natura acţiunii de faţă raportat la temeiul juridic invocat, şi anume dispoziţiile art. 969, art. 970 C. civ., nu afectează calitatea procesuală activă a reclamantului, faţă de toată argumentaţia juridică expusă în precedent, raportată la nerelevanţa persoanei juridice care a încheiat contractele de împrumut în numele statului şi de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.
Cum s-a arătat, indiferent de natura acţiunii, în răspundere civilă contractuală sau delictuală sau orice alt tip de acţiune în legătură cu bunuri ce cad sub incidenţa Legii nr. 182/2000, statul este reprezentat, în justiţie, de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, ceea ce îi conferă acestuia din urmă şi calitatea procesuală de a acţiona în numele statului, în calitate de reclamant, pentru recuperarea prejudiciului rezultat în urma pretinsei nerespectări a clauzelor contractuale.
In acelaşi sens, nici dispoziţiile art. 973 C. civ., care reglementează principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că acesta nu poate da naştere la obligaţii şi, în principiu, nici la drepturi (cu excepţiile prevăzute de lege) decât în sarcina şi, respectiv, beneficiul direct al părţii contractante, nu au fost încălcate.
Contractele de împrumut ale manuscrisului au fost încheiate în numele statului român, care este parte în aceste acte juridice, chiar dacă nu este menţionat, în mod formal, în cuprinsul înscrisurilor respective, iar acţiunea promovată de reclamant pentru obţinerea despăgubirilor pretinse este formulată tot în numele părţii şi în beneficiul acesteia, de către instituţia abilitată de lege să acţioneze în acest scop.
Susţinerile recurentului privind inexistenţa unui suport legal pentru a se reţine că B.N. a încheiat cele două contracte nu în nume propriu, ci ca reprezentant al statului, sunt neîntemeiate.
Astfel cum s-a subliniat în mai multe rânduri, titularul dreptului de proprietate asupra manuscrisului „C.A." este statul român, în temeiul testamentului lăsat statului de către episcopul catolic I.B., din anul 1798, după cum a reţinut Curtea de Apel, ceea ce îi conferă şi posibilitatea de a încheia, prin reprezentanţi, acte juridice de administrare, conservare sau de dispoziţie, în limitele legii, în legătură cu bunul proprietatea sa.
B.N. nu justifică niciun drept care să-i ofere posibilitatea încheierii actelor juridice în nume propriu, neavând decât acele drepturi care rezidă din calitatea sa de administrator al unui bun aflat în colecţiile sale, circumscrise, însă, limitelor legale stabilite de legislaţia în vigoare.
Având în vedere aceste motive, Înalta Curte constată că Decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, enumerate şi examinate pe parcursul prezentelor considerente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Va respinge şi cererea de plată a cheltuielilor de judecată formulată de către intimaţii pârâţi, nefiind întrunite cerinţele art. 274 C. proc. civ., întrucât, aceştia, deşi, în mod aparent, au câştigat procesul, prin respingerea recursului, au aceeaşi poziţie procesuală cu cea a recurentului pârât, solicitând, de altfel, admiterea căii de atac. In consecinţă, în mod neîndoielnic, intimaţii pârâţi intenţionau obţinerea cheltuielilor de judecată de la intimatul reclamant, care a câştigat în litigiul de faţă şi nici nu este în culpă procesuală pentru promovarea recursului.
Cererea intimaţilor reclamanţi privind cheltuielile de judecată este, ca atare, neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn împotriva deciziei nr. 67/A din 3 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimaţii pârâţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2303/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1929/2010. Civil → |
|---|
