ICCJ. Decizia nr. 1893/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1893/2010
Dosar nr. 42910/3/2006
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin cererea înregistrată sub nr. 42910/3 din 14 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, contestatorii T.N. şi G.I. au chemat în judecată pe intimaţii Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei să dispună anularea dispoziţiei nr. 6751 din 14 noiembrie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, constatarea ca întemeiată a notificării ce formează obiectul dosarului nr. 5047/2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea intimatului Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziţie de admitere a notificării privind restituirea în natură a imobilului, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1266 din 10 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ce nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 6751 din 14 noiembrie 2006, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus respingerea notificării formulată de către contestatori privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, motivat de faptul că, prin titlul de proprietate nr. 24229 din 20 noiembrie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991, aceştia au obţinut suprafaţa de 3.05 ha teren, depăşind cota de 1/7 la care aveau dreptul, în calitate de moştenitori ai defunctului P.S.V., stabilită prin sentinţa civilă nr. 85/1974 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 22282/1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Din actele dosarului rezultă că imobilul în litigiu situat în sector 1, a fost atribuit numitei V.M. conform sentinţei civile nr. 22282 din 20 decembrie 1999 pronunţară de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin Decizia civilă nr. 828 din 8 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi irevocabilă prin respingerea recursurilor prin Decizia civilă nr. 679 din 7 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În raport de această hotărâre judecătorească, imobilul în litigiu a fost restituit în natură numitei V.M. prin dispoziţia nr. 6749 din 14 noiembrie 2006, reţinându-se că aceasta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită ia restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul în care restituirea în natură este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
În cauză, se constată că bunul imobil în litigiu a fost proprietatea defuncţilor P.Ş.N. şi P.P., contestatorii având calitatea de moştenitori ai defuncţilor cu o cotă de 1/7, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 85/1974 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Prin această hotărâre s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor prin vânzarea la licitaţie publică.
Întrucât nu s-a adus la îndeplinire dispoziţia sentinţei civile susmenţionate, prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a stabilit o modalitate de sistare a stării de indiviziune, respectiv, prin atribuirea imobilului în litigiu către numita V.M., cu obligarea la sultă către ceilalţi moştenitori, printre care şi contestatorii din prezenta cauză.
Astfel, prin hotărârea judecătorească mai sus arătată, s-a pus capăt stării de indiviziune, în sensul că bunul imobil stăpânit în comun de către copărtaşi a fost împărţit materialmente între aceştia, proprietară exclusivă asupra bunului în litigiu devenind numita V.M.
Deşi contestatorii invocă un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceştia nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, din actele depuse rezultând că dreptul de proprietate aparţine numitei V.M., căreia i s-a şi restituit în natură imobilul în litigiu.
Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 891 din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. d) şi art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor şi a recursurilor, a fost sistată starea de indiviziune existentă între apelanţii-reclamanţi şi V.M., iar întregul imobil în litigiu a fost atribuit acesteia cu obligarea sa la sultă către ceilalţi moştenitori, printre care şi contestatorii din prezenta cauză.
Conform acestei hotărâri, singura proprietară exclusivă asupra bunului a devenit V.M., iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la acceptarea succesiunii nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece a fost dezbătură succesiunea defuncţilor P.Ş.N. şi P.P., stabilindu-se calitatea de moştenitori a părţilor, dar, în acelaşi timp, a fost dispusă şi ieşirea din indiviziune asupra acestora asupra masei succesorale şi a atribuit imobilului către V.M.
Existând această dezbatere succesorală, nu pot fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin notificare, de către un succesibil ce nu a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 700 C. civ., deoarece s-a stabilit calitatea de succesori, iar bunul în litigiu a fost atribuit unuia dintre succesori.
Calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de aparţine numitei V.M., iar apelanţii-contestatori nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Judecata în recurs
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.I. şi T.N.
1. Recurenta G.I. invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine că:
Obiectul pricinii îl constituie o contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun, iar dispoziţiile acesteia sunt obligatorii de la data intrării sale in vigoare, raportat la adagiile ,,generalia specialibus non derogant" şi „specialia generalibus derogant".
Astfel, în speţa de faţă, nu se aplică cota de 1/7 stabilită potrivit dreptului comun prin sentinţa civila nr. 85/1974, ci dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre un imobil trecut în proprietatea statului în mod abuziv.
Judecătoria sector 1 Bucureşti nu avea cum să stabilească ieşirea din indiviziune cu privire la un bun care la data pronunţării sentinţei civile nr. 22282 din 20 decembrie 1999 se afla in proprietatea statului.
Acesta este şi motivul pentru care în anul 2001, atât numita V.M., cât şi reclamanta au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 asupra bunului in litigiu.
Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001 republicata se stabileşte în mod imperativ că: „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta de Cap .III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".
De asemenea, art. 4.7 din HG nr. 250/2007 stabileşte că, în situaţia în care persoanele care au calitatea de moştenitori ai persoanei fizice îndreptăţite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita ceilalţi moştenitori care au depus în termen cererea de restituie. Aceasta soluţie fiind în acord şi cu dispoziţiile aplicabile in materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.), potrivit căruia ,,de partea renunţătorului profita coerezii săi" Prin urmare comoştenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 este considerat moştenitor acceptant şi culege cota comoştenitorilor care nu au acceptat succesiunea în termen legal, respectiv care nu au depus notificarea până la data de 14 februarie 2002.
După apariţia Legii nr. 10/2001, şi reclamanţii şi V.M. au formulat cerere de restituire în natura a imobilelor alcătuite din teren intravilan în suprafaţa de 3,70 ha şi, deşi, notificarea reclamanţilor a fost înregistrată înaintea notificării formulate de către V.M., aceasta din urma este soluţionată mai înainte, în sensul emiterii dispoziţiei de admitere.
Astfel, au formulat notificări doar trei moştenitori (din care doi prin reprezentant) ai autorului P.Ş.N., respectiv T.N., G.I. si V.M. (soţie supravieţuitoare a moştenitorului V.D.), iar în temeiul Legii nr. 18/1991 au formulat cerere doar trei moştenitori (din care doi prin reprezentare) ai aceluiaşi autor, respectiv T.N. si G.I. şi G.N.A.
Potrivit sentinţei civile nr. 85/1974, privind dezbaterea succesiunii şi partajul succesoral după defunctul P.Ş.N., rezultă ca le-ar fi revenit o cota de 1/7 din moştenire, având în vedere că autorul a avut 7 copii, iar petenţii sunt moştenitori prin reprezentare ai defunctei T.I. (E.), fiica autorului.
În aceasta situaţie, atât paraţii Primăria Municipiului Bucureşti si Primarul General cât şi cele două instanţe, în mod greşit au reţinut că reclamantei revine alături de T.N. cota de 1/7, fără sa aibă vedere ca aceasta cererea de restituire în natura a terenului intravilan e formulata doar de trei moştenitori.
Din sentinţa civilă nr. 85/1974 şi sentinţa civilă nr. 22282 din 20 noiembrie 1999, se constată că defuncţii P.Ş.N. si P.P. au avut 7 moştenitori legali şi trei imobile, inclusiv imobilul din litigiu.
În urma partajării conform sentinţei nr. 85/1974 fiecărui moştenitor îi revine o cota de 1/7 din fiecare imobil in parte. Potrivit sentinţei civile nr. 22282/20 decembrie 1999, se atribuie imobilul situat in Bucureşti, sect. 1 in suprafaţa totala de 584,70 mp si construcţie in suprafaţa de 83.19 mp numitei V.M.
Or, potrivit sentinţei civile nr. 85/1974 imobilul era alcătuit din teren în suprafaţă de 2.303, 80 mp pe care se afla o casa de cărămidă cu patru camere, un garaj de cărămidă şi un patul de lemne.
În speţa de faţă, este vorba de două imobile şi anume terenul în suprafaţa de 584.70 mp atribuit numitei V.M. prin sentinţa nr. 22282 din 20 decembrie 1999 aferent casei in suprafaţa de 83,19 mp şi terenul învecinat acestuia, de aproximativ 1719, 61 mp.
Mai mult decât atât, prin sentinţa civila nr. 22282 din 20 decembrie 1999, Judecătoria Sector 1 Bucureşti nu putea sa se pronunţe decât pentru o ieşire din indiviziune cu privire la un imobil ce se afla în proprietatea moştenitorilor în cote indivize şi nu asupra unui teren aflat în proprietatea statului ca urmare a preluării abuzive.
Or, atât reclamanta, dar şi numita V.M. au formula notificări cu privire la imobilul situat cu aceeaşi adresă, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 88/1975, respectiv, teren în suprafaţă de 1719,61 mp.
Ca o dovada a confuziei făcute de instanţă este şi menţionarea dispoziţiei nr. 6751 din 14 noiembrie 2007 date de Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care a acordat numitei V.M. masuri prin echivalent pentru suprafaţa de 753,16 mp, deşi sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 face referire la terenul în suprafaţă de 584,70 mp şi casa în suprafaţă de 83,19 mp.
Prin adresa nr. 29922 din 25 septembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti aflată în dosarul de apel rezultă că nu există alte notificări cu privire la imobilul în litigiu în afară de cele sus menţionate.
În ceea ce priveşte soluţionarea celor două notificări prin două prin dispoziţii separate, aceasta s-a făcut cu încălcarea principiului celerităţii soluţionării notificărilor.
În cazul în care pentru acelaşi imobil s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind a fi îndreptăţite, dosarele respective se pot conexa, în cazul în care toţi solicitanţii au depus actele doveditoare sau au comunicat în mod expres că nu mai au alte dovezi de depus.
În cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este solicitată de mai multe persoane care invocă un titlu de proprietate ce atestă existenţa unei coproprietăţi la data preluării abuzive şi numai dosarele unora dintre solicitanţi sunt complete, acestea se pot disjunge, urmând a fi soluţionate independent, situaţie în care se va da o decizie de restituire în care se va consemna cota ideală prevăzută în titlul de proprietate invocat.
Instanţa de apel nu numai că a înţeles greşit situaţia de fapt, dar a interpretat greşit dispoziţiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată, coroborate cu dispoziţiile HG nr. 250/2007, care obligă unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării să aprecieze, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi pe baza analizei împrejurărilor de fapt şi drept ale situaţiei invocate în notificare, că.
- preluarea nu a fost abuzivă;
- dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor nu sunt dovedite;
- proprietarul nu avea vocaţia de a fi persoană îndreptăţită potrivit legii; de exemplu, este criminal de război, persoană ale cărei bunuri au fost confiscate ca pedeapsă complimentară, este renunţător şi altele asemenea şi va emite o decizie motivată de respingere a notificării.
În speţa de faţă pârâţii-intimaţi îşi depăşesc atribuţiile cu care au fost învestiţi, pronunţându-se pe dezbaterea succesiunii şi stabilind în mod abuziv ca acea cotă de 1/7 cuvenită potrivit dreptului comun nu poate fi depăşită în prezenţa unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Recurenta solicită schimbare în totalitate a celor două hotărâri, în sensul admiterii contestaţiei, anulării dispoziţiei nr. 6751 din 14 noiembrie 2006 date de către Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti şi obligării paratului să emită o noua decizie prin care să admită notificarea reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, să dispună restituirea în natură a imobilului - teren situat în Bucureşti, sector 1.
2. Recurentul T.N. invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a dezvolta separat cele două motive de recurs.
Într-o manieră sintetică susţine, ca şi recurenta G.I., că terenul cu privire la care s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 nu are nicio legătură cu cel care face obiectul prezentului litigiu şi care a fost restituit în întregime, în baza unei notificări distincte numitei V.M.
Mai arată că, în legătură cu dispoziţia emisă în favoarea acesteia, există un alt dosar pe rolul tribunalului Bucureşti, deoarece dispoziţia a fost atacată de Prefectura Municipiului Bucureşti.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursurile sunt fondate şi vor fi admise pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea de partaj introdusă de reclamantul V.D. împotriva mai multor pârâţi, printre care şi reclamanţii din actualul litigiu şi, constatând deschisă succesiunea defuncţilor P.S.N. şi P.P., a stabilit masa succesorală de pe urma acestora şi a dispus sistarea stării de indiviziune între părţile litigante.
S-a constatat că din masa succesorală face parte, printre altele, şi imobilul din sector 1, constând din teren în suprafaţă de 2 303,80 mp, pe care se afla o casa, un grajd şi un pătul şi s-a dispus vânzarea acestuia prin licitaţie publică.
În ceea ce-i priveşte pe G.I. şi T.N., li s-a reţinut o cotă de 1/7 din masa succesorală amândurora.
Prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor şi recursurilor, s-a constatat, în contradictoriu şi cu reclamanţii din prezenta cauză, că dispoziţia din sentinţa nr. 85/1974 a Tribunalului Bucureşti privitoare la vânzarea la licitaţie publică a imobilelor şi-a pierdut autoritatea de lucru judecat şi a atribuit pârâtei V.M. imobilul din sector 1, constând din teren în suprafaţă de 584,70 mp şi construcţie de 83,19 mp.
Aceste aspecte au fost reţinute de instanţele anterioare, nefiind contestate nici în recurs.
În apel s-a susţinut însă că terenul pentru care cei doi reclamanţi, dar şi numita V.M., au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, situat tot în sector 1, Bucureşti, dar având 1719,61 mp, nu este unul şi acelaşi cu terenul care a fost atribuit prin sentinţa civilă nr. 22282/1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, edificatoare în acest sens fiind diferenţa de întindere a suprafeţelor, dar şi împrejurarea că notificările privesc o porţiune de teren care a fost preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 88/1975 şi care, la data pronunţării sentinţei nr. 22/1999, nu mai aparţinea moştenitorilor foştilor proprietari şi, ca atare, nici nu mai putea fi partajată, fiind deţinută de stat.
De asemenea, s-a susţinut că terenul din prezentul litigiu este distinct şi de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici, ci s-a mărginit să reia considerentele primei instanţe, în senul că singura proprietară a imobilului în litigiu este V.M., în baza sentinţei nr. 22282/1999 a Tribunalului Bucureşti, regimul juridic al acestei proprietăţi fiind cel de drept comun.
Or, pentru o legală soluţionare a cauzei, curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanţilor şi să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferenţa dintre cei 2303,80 mp reţinuţi în prima hotărâre de partaj şi cei 584,70 mp, atribuiţi prin a doua hotărâre, dacă această diferenţă a fost preluată de stat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi dacă da, când anume.
În raport de aceste elemente hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea şti dacă cei doi reclamanţi beneficiază sau nu de dispoziţiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, aşa cum susţin.
Dacă se vor confirma susţinerile în acest sens ale reclamanţilor, faptul că a formulat notificare şi V.M. şi că, fără a dispune conexarea, pârâtul Primarul municipiului Bucureşti i-a soluţionat-o cu prioritate şi favorabil nu poate constitui un argument valabil pentru respingerea notificării reclamanţilor.
Cum însă curtea de apel nu a analizat pe fond criticile - reluate şi în recurs - Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 7 şi art. 314 C. proc. civ., să admită recursurile, să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii G.I. şi T.N. împotriva deciziei nr. 891 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1959/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1872/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
