ICCJ. Decizia nr. 1897/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1897/2010
Dosar nr. 2707/3/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 23 ianuarie 2009 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cererea de revizuire formulată de revizuienţii A.I., P.S.D.S.E.S.M.B. şi Asociaţia „C.E." împotriva hotărârii pronunţat în dosarul nr. 31/1999 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin încheierea din 18 mai 2009 s-a dispus suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor în baza art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs revizuienţii P.S.D.S.E.S.M.B. şi Asociaţia „C.E.", iar ulterior au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 303 alin. (5) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1205 din 8 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi, totodată, a respins ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii de suspendare.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Având în vedere că recursul s-a declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii unei cereri de revizuire pentru lipsa părţilor, dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 303 alin. (5) C. proc. civ. despre care recurenţii consideră că intră în coliziune cu art. 129, art. 21, art. 7, art. 8, art. 10, art. 12, art. 17, art. 19, art. 20, art. 22, art. 25, art. 28 şi art. 30 din Constituţia României, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, astfel încât nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte încheierea de suspendare, recurenţii nu precizează care ar fi formele procedurale prevăzute de art. 105 C. proc. civ. care ar fi fost încălcate cu ocazia pronunţării respectivei încheieri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuienta, invocând încălcarea competenţei Curţii Constituţionale a României, încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., inserarea unor motive străine de natura pricinii, încălcarea cu premeditare a legilor justiţiei din România şi a mai multor instrumente juridice fundamentale semnate de Statul Român, trecerea sub tăcere a mai multor mijloace de apărare şi probe irefutabile în favoarea celor interesaţi în practicarea traficului de influenţă, chiar şi după data aderării României la Uniunea Europeană .
În drept, recurenta şi-a întemeiat cerere pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Analizând cererea, Înalta Curte constată următoarele:
Partea din hotărâre supusă recursului este numai cea privitoare la modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în recurs.
Sub acest aspect, calea de atac împotriva dispoziţiei de respingere a cererii este numai recursul conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., criticile nefiind limitate la cele care se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Cu toate acestea, din criticile invocate de recurentă singura care poate fi considerată ca având legătură cu soluţia atacată este cea privitoare la încălcarea competenţei Curţii Constituţionale.
Această critică este nefondată, deoarece curtea de apel nu s-a substituit Curţii Constituţionale şi nu a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată, ci doar a verificat condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios constituţional, una din condiţii fiind aceea a existenţei unei legături între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei.
Or, în speţă, această legătură nu a putut fi identificată şi nici în recurs revizuienta nu a fost în măsură să arate în ce mod admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 303 alin. (5) C. proc. civ. ar fi putut influenţa judecata recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cererii de revizuire.
Celelalte critici nu au fost dezvoltate de o manieră care să permită stabilirea unei legături între afirmaţiile făcute de recurentă şi soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva dispoziţiei de respingere a recursului îndreptat împotriva încheierii de suspendare, acesta este inadmisibil faţă de dispoziţiile exprese ale art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că sunt irevocabile hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.
Or, în speţă, s-a atacat o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs, prin care aceasta s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei suspendării judecăţii în primă instanţă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat împotriva dispoziţiei referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi ca inadmisibil recursul declarat împotriva dispoziţiei de respingere a recursului împotriva încheierii de suspendare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuienta A.C.M.E. împotriva dispoziţiei referitoare la respingerea cererii de sesizare Curţii Constituţionale din Decizia nr. 1205 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de aceeaşi revizuientă împotriva dispoziţiei referitoare la respingerea recursului din aceeaşi decizie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1922/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1839/2010. Civil → |
|---|
