ICCJ. Decizia nr. 1939/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1939/2010
Dosar nr. 16490/3/200.
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1170 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a anulat ca netimbrată acţiunea reclamantei A.C.T.T. împotriva pârâtei F.R.T.M. reţinându-se următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 246/1997 cu modificările ulterioare, acţiunea şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se timbrează iar conform art. 10 toate acţiunile şi cererile reclamantei în bani pentru care nu există o dispoziţie specială, se timbrează cu 8 lei, astfel că pentru primul capăt de cerere reclamanta datorează o taxă de timbru de 8 lei. Potrivit art. 3 lit. a1) cererile în anularea sau declararea nulităţii unui act juridic se timbrează cu 12 lei, aceasta fiind suma datorată pentru cel de-al doilea capăt de cerere.
Conform art. 2 alin. (1) lit. a), acţiunile şi cererile evaluabile în bani, dacă obiectul cererii este până la valoarea de 38,80 lei se timbrează cu 2 lei, iar în temeiul art. 3 lit. a) reclamanta datorează pentru cel de-al patrulea capăt de cerere o taxă de 19 lei.
Potrivit art. 3 alin. (1) din OG nr. 32/1995 reclamanta trebuie să plătească şi o taxă de timbru de 0,3 lei, pentru fiecare din cele patru capete de cerere iar art. 9 alin. (2) dispune că în cazul nerespectării dispoziţiilor acestui act normativ, se procedează conform prevederilor legale referitoare la taxa de timbru.
În temeiul art. 20 din Legea nr. 246/1997 care stabileşte că taxele de timbru se plătesc anticipat şi constatându-se că taxa de timbru nu a fost plătită, s-a reţinut incidenţa excepţiei netimbrării acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.C.T.T., iar prin Decizia civilă nr. 889 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Pentru a opera sancţiunea procedurală a anulării ca netimbrată a acţiunii, se impunea condiţia legală a înştiinţării debitorului obligaţiei de plată cu privire la acest aspect.
Or, din actele de la dosar nu există certitudinea îndeplinirii acestei condiţii legale, premisă a posibilităţii anulării cererii.
Astfel, reţine instanţa de apel, apelanta şi-a indicat sediul său principal, astfel cum acesta a fost înregistrat în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor (fila 1, dosar fond) dar printr-un paragraf final al aceleiaşi cereri apelanta a precizat că solicită instanţei ca orice comunicare referitoare la litigiu, să fie realizată la adresa din Bucureşti, (fila 4 dosar fond).
Fără a se pronunţa în preambul asupra acestei chestiuni (prealabile) procedurale, instanţa de apel a apreciat implicit, la termenul de judecată din 18 iunie 2008, ca fiind suficientă comunicarea obligaţiei de plată a taxei de timbru şi a timbrului judiciar, la sediul principal al apelantei.
Prevederile art. 93 C. proc. civ., subsumate procedurii de citare, într-un proces civil, nu sunt de natură a înlătura această concluzie întrucât este posibil ca sediul indicat în finalul cererii de chemare în judecată să reprezinte un sediu secundar al aceleiaşi reclamante – apelante, nemaifiind necesară şi devenind chiar inutilă, cerinţa arătării vreunei alte persoane însărcinate cu primirea actelor de procedură. Din interpretarea sistematică şi raţională a prevederilor acestui text legal, rezultă evident că sintagma „persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură", la care se referă art. 93 C. proc. civ., priveşte o altă persoană fizică sau juridică decât partea însăşi. Or, în această situaţie premisă, nu mai era cazul.
Neindicându-se o altă persoană, se poate concluziona în baza actelor şi lucrărilor dosarului, că chiar reclamanta – apelantă îşi are un sediu, la adresa respectivă.
Instanţa de fond nu a stabilit acest aspect în mod cert, contrar obligaţiei impuse de prevederile art. 1229 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul său activ şi aducând astfel atingere principiului contradictorialităţii care guvernează procesul civil, determinând astfel incertitudinea cu privire la încunoştinţarea apelantei, de obligaţia care îi incumba. Or, dubiul profită celui obligat („in dubio pro reo"), astfel încât, reţinându-se pe baza acestor considerente, că apelanta nu a cunoscut obligaţia de plată, atunci se constată că în mod greşit s-au aplicat prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării cererii, sancţiune procedurală severă prin raportare la obiectul acţiunii şi termenul procedural de exercitare a sa.
De altfel, prevederile art. 93 C. proc. civ., raportat la finalitatea lor, se instituie şi în dispoziţii de protecţie pentru partea ce şi-a indicat un alt sediu, menţionarea unei alte persoane fiind necesară în vederea certitudinii aducerii la cunoştinţă, despre proces. Nerespectarea întrutotul a acestei cerinţe, prin neindicarea în cauză a unei alte persoane, este un risc pe care partea respectivă şi-l asumă (în sensul eventualei restituiri a citaţiei cu menţiunea „nu locuieşte la adresă", de exemplu), însă partea trebuie citată şi la respectiva adresă, obligaţie derivată din garanţiile procedurale ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană cu privire la Drepturile Omului şi libertăţile sale Fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, articol care se aplică direct şi prioritar, în virtutea art. 20 din Constituţia României.
Prevederile Codului de procedură civilă, pus în aplicare în 1865, trebuie interpretat şi aplicat în mod dinamic, aşa cum şi raporturile cărora li se aplică, au evoluat, prin prisma dezvoltării societăţii şi a integrării sale într-o nouă ordine juridică.
De altfel, în cauză, deşi se invocase excepţia de necompetenţă materială (fila 18 dosar fond), tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra acestei excepţii, deşi conform art. 105 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, sunt nule.
Neverificându-şi în prealabil competenţa şi anulând cererea, ca netimbrată, tribunalul poate fi sub incidenţa textului legal menţionat, în situaţia admiterii excepţiei de necompetenţă.
Cum instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu impunerea obligaţiei de plată a taxei de timbru, obligaţie care să fie adusă la cunoştinţă în mod cert, reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta F.R.T.M., solicitând în temeiul art. 299, art. 302, art. 3021, art. 303, art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta a învederat că ridică în recurs excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apelantei – reclamante – D.L.T., care a semnat în calitate de preşedinte atât cererea de apel cât şi cea de chemare în judecată fără a avea dreptul de a reprezenta persoana juridică.
În ce priveşte sediul reclamantei, se arată că unicul sediu declarat şi cunoscut este cel indicat de reclamantă în preambulul acţiunii introductive, respectiv sector 3.
Ca atare, susţine recurenta, citarea reclamantei s-a realizat de la adresa indicată, iar indicarea în finalul acţiunii a unui domiciliu ales, fără a exista vreo dovadă că acesta are legătură într-un fel cu asociaţia parte în proces, este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu se indică nici măcar persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură la acel sediu ales.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.
Prin urmare, cu excepţia cazurilor în care, prin norme speciale şi derogatorii s-ar stabili altfel, regula este că judecata trebuie să se desfăşoare în condiţii de legală citare a părţilor, ori după caz, sub condiţia de a fi prezente în instanţă, deşi nu au fost legal citate, în sensul dispoziţiilor art. 89 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform căreia înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar acoperă orice vicii de procedură.
Toate aceste prevederi au scopul de a le asigura părţilor, dreptul de a se apăra în proces, ca drept fundamental, căci numai atunci când acestora li s-a adus la cunoştinţă cu respectarea exigenţelor legale, existenţa procesului termenele de judecată şi obligaţiile ce le incumbă în cadrul procesului, ele îşi pot construi apărarea potrivit calităţii lor procesuale.
Este evident, aşadar, că legala citare a părţilor reprezintă o condiţie indispensabilă unui proces echitabil în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Astfel în prezentul litigiu, reclamanta a indicat prin cererea de chemare în judecată atât sediul principal cât şi domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale.
Or, faţă de această situaţie şi de dispoziţiile art. 93 C. proc. civ., reclamanta trebuia citată şi de la domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale, cu menţiunea achitării taxei de timbru sub sancţiunea anulării ca netimbrată a acţiunii.
Cum reclamanta nu a fost citată şi de la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, au fost încălcate dispoziţiile art. 93 C. proc. civ.
Din perspectiva acestor aspecte, instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare a dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Astfel, susţinerile recurentei, raportat la cele expuse sunt nefondate ele neîntrunind cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul F.R.T.M., împotriva deciziei nr. 889 A din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1961/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1922/2010. Civil → |
|---|
