ICCJ. Decizia nr. 1961/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1961/2010
Dosar nr. 39030/3/2005
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 29 noiembrie 2005, A.M. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu A.V.A.S., anularea deciziei nr. 297 din 25 octombrie 2005 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului, iar, în subsidiar obligarea pârâtei la restituirea imobilului situat în Focşani, compus din teren în suprafaţă de 2950 mp şi construcţiile aferente.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1530 F din 3 octombrie 2008 a respins contestaţia formulată de A.M. în contradictoriu cu A.V.A.S. ca neîntemeiată. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere. A respins respectivul capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 3202 din 30 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilul se află în patrimoniul SC V. SA în întregime. In ceea ce priveşte cota de participare a statului la SC V. SA, s-a reţinut că imobilul a cărui restituire în natură se solicită, la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul respectivei societăţi comerciale, privatizată integral în anul 1999, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 (art. 21 după republicare) din Legea nr. 10/2001.
In speţă au devenit incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care în mod corect a emis pârâta Decizia contestată prin acţiune.
In raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, potrivit căreia reclamantului trebuie să i se aplice legea, în forma care era în vigoare la data formulării notificării, respectiv anul 2001, ar fi trebuit a fi făcută aplicaţiunea art. 27 din Legea nr. 10/2001, urmând a se analiza aspectul dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil sau fără titlu. Tribunalul a apreciat însă că nu se impune analiza acestui aspect deoarece soluţionarea cererii privind posibilitatea restituirii în natură a imobilului este ţinută de dispoziţiile deciziei nr. 3202 din 30 aprilie 2004 prin care instanţa supremă a statuat cu putere de lucru judecat şi irevocabil că „restituirea în natură nu este juridiceşte posibilă", decizie care a fost pronunţată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei referitor la capătul de cerere subsidiar, tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care conferă calitate respectivei instituţii numai în ceea ce priveşte soluţionarea notificărilor în cazul în care imobilul se află în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu este titularul obligaţiei corelative dedusă judecăţii, neavând cum să restituie imobilul, din moment ce nu se află în patrimoniul său.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 195 A din 25 martie 2009 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea reclamantului potrivit căreia instanţa de fond trebuia să oblige A.V.A.S. să trimită notificarea către SC V. SA întrucât, pe de o parte, aceasta reprezintă o cerere nouă în apel cu care instanţa de fond nu a fost învestită, iar pe de altă parte, SC V. SA nu a fost nici în 2001 şi nici ulterior revocării primului contract de privatizare la 8 aprilie 2003, unitate deţinătoare, în sensul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât notificarea să-i fie adresată direct. Referitor la al doilea motiv de apel s-a reţinut că reprezintă o cerere nouă ceea ce contravine dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. Astfel, întrucât nu s-a cerut la instanţa de fond constatarea nulităţii celui de-al doilea contract de privatizare încheiat la data de 30 iunie 2003 între A.V.A.S. şi G.P., respectivul contract este un act juridic valabil care produce efecte juridice ce nu pot fi ignorate de către instanţa de apel.
S-a reţinut că instanţa de fond a făcut aprecieri legale în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3202 din 30 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, deşi acţiunea reclamantului în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun şi a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa supremă a reţinut, pe de o parte, că imobilul în litigiu a fost privatizat, astfel încât dreptul de proprietate al pârâtei pe întregul bun dedus judecăţii (teren în suprafaţă de 2950 mp şi construcţii) s-a consolidat şi a devenit opozabil erga omnes, iar, pe de altă parte, că reclamantul nu mai poate beneficia decât de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. In acest ciclu procesual, instanţa de apel nu poate face apărări cu privire la legalitatea deciziei instanţei supreme şi nici alte interpretări decât cele date de respectiva decizie. Ca atare, dispoziţiile privind aplicarea Legii nr. 10/2001 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilirea valabilităţii privatizării şi a posibilităţii reclamantului de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, în cadrul privatizării au putere de lucru judecat şi nu pot fi încălcate în prezenta cauză. în aceste condiţii apare ca lipsit de interes verificarea valabilităţii titlului statului, cu atât mai mult cu cât s-a recunoscut şi de pârâtă că preluarea a fost abuzivă, aceasta fiind condiţia necesară acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 6 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi, în principal, casarea hotărârii în tot şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii, admiterea apelului şi, pe fond, admiterea contestaţiei, anularea dispoziţiei şi obligarea A.V.A.S, să redirecţioneze notificările care au stat la baza deciziei nr. 297 din 25 octombrie 2005 la SC V. Vrancea SA pentru soluţionare. A arătat că instanţa de judecată a refuzat să se pronunţe pe două din motivele de apel, apreciind că ambele solicitări sunt cereri noi în apel. Astfel, prin motivele de apel a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, motiv pentru care, în cauză, competenţa în soluţionarea notificării, urmare declarării neconstituţionalitătii art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005 aparţine SC V. Vrancea SA, societate integral privatizată la data depunerii notificării. Deoarece notificarea se încadrează în dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, anterior modificării sale prin art.1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005, soluţionarea acesteia de către A.V.A.S. este greşită, SC V. Vrancea SA având calitatea de unitate deţinătoare. De asemenea, instanţa de apel a refuzat să analizeze incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care au fost invocate la fondul cauzei. Având în vedere că aceste aspecte au fost invocate în faţa primei instanţe şi toată probaţiunea a fost solicitată de reclamant în acest sens, contractele de privatizare fiind solicitate tocmai pentru a se constata frauda la lege, s-a apreciat că instanţa de judecată, în mod incidental, avea obligaţia de a analiza modul în care a avut loc vânzarea, iar respectiva operaţiune nu-i este opozabilă, atâta timp cât au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. O anumită perioadă, după formularea notificării, A.V.A.S. a redevenit proprietar şi nu putea schimba situaţia juridică fără a soluţiona notificările prin care capitalul social era afectat de notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. In ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3202 din 30 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta trebuia interpretată în funcţie de dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi instanţa avea obligaţia să se pronunţe pe valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, aceasta nefiind analizată prin Decizia menţionată. A susţinut că Decizia instanţei supreme nu este incidenţă în cauză întrucât prin aceasta nu s-a stabilit că preluarea a fost una cu titlu, singurul aspect reţinut fiind acela potrivit căruia în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor de mai jos.
Prin Decizia nr. 297 din 25 octombrie 2005 emisă de A.V.A.S. în soluţionarea notificărilor nr. 202/2001 şi nr. 179/2004 formulate de A.M. s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru teren în suprafaţă de 2910 mp şi construcţii aferente, imobil situat în Focşani, Decizia fiind înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. S-a reţinut că imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul SC V. SA, că a fost dovedită calitatea de proprietar a petentului conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată şi că restituirea în natură a imobilului a fost respinsă prin Decizia nr. 3202/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 3202 din 30 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a stabilit faptul că reclamantul are posibilitatea de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere aspectul că acesta a formulat şi o notificare administrativă întemeiată pe prevederile legii speciale de reparaţie.
In adoptarea soluţiei de respingere a recursului reclamantului prin Decizia civilă nr. 3202/2004 s-a avut în vedere şi aspectul că prin ample lucrări de construcţie, reparaţii, dotări şi modernizări, care au costat de circa 9 ori mai mult decât valoarea vechilor clădiri, imobilul a fost transformat într-unui nou, a cărui restituire nu apare, şi din acest motiv, juridiceşte posibilă.
Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului potrivit cărora Decizia instanţei supreme nu este incidenţă în cauză având în vedere că prin aceasta nu s-a stabilit că preluarea a fost una cu titlu, întrucât, după cum s-a arătat, aceasta a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul are posibilitatea de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce i s-a şi recunoscut prin Decizia emisă de A.V.A.S.
Referitor la susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat pe două din motivele de apel, acestea nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a cauzei.
Astfel, în ceea ce priveşte motivul de apel prin care reclamantul a arătat că este de competenţa SC V. Vrancea să se pronunţe asupra notificării, se reţine că acesta a fost analizat de instanţa de apel, care a constatat, pe de o parte, că reclamantul putea să adreseze notificarea direct societăţii comerciale şi nu A.V.A.S. sau să solicite la fond obligarea pârâtei la transmiterea notificării, iar, pe de altă parte, că respectiva societate nu a fost nici în 2001 şi nici ulterior revocării primului contract de privatizare la 8 aprilie 2003, unitate deţinătoare, în sensul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Privitor la motivul de apel privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că acesta reprezintă o cerere nouă, iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi. S-a constatat de către instanţa de apel că reclamantul nu a solicitat la fond a se constata nulitatea celui de-al doilea contract de privatizare încheiat la 30 iunie 2003 între A.V.A.S. şi G.P., motiv pentru care tribunalul nu putea invoca din oficiu nulitatea acestuia şi nici curtea de apel nu putea verifica valabilitatea acestuia, fără a încălca art. 294 C. proc. civ. şi principiul dublului grad de jurisdicţie.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei nr. 195 A din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1963/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1939/2010. Civil → |
|---|
