ICCJ. Decizia nr. 1919/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1919/2010
Dosar nr. 13946/3/2007
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 1620 din 18 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes invocate cu privire la reclamant.
S-a admis prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului şi s-a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi C.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 20 aprilie 2007, sub nr. 13946/3/2007, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâţii C.D. şi D.C., solicitând: constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului, izvorât din publicarea în anul 1999 a lucrării „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare" la Editura ALL BECK din Bucureşti, ca urmare a publicării de către cei doi pârâţi a lucrării lor intitulate „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" la Editura Scripta din Bucureşti, în anul 2002; să se dispună publicarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a hotărârii ce se va pronunţa, pe cheltuiala pârâţilor şi obligarea acestora la plata de daune morale, în cuantum de 20.000 EURO precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat următoarele:
În anul 1999, la Editura AII Beck, Bucureşti a publicat lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare", iar în anul 2002 pârâţii au publicat la Editura Scripta lucrarea „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană".
Analizând cele două lucrări, nu există în lucrarea pârâţilor nicio notă de subsol în care să se facă vreo citare din lucrarea reclamantului, deşi fragmentele respective sunt preluate ca atare. Asemănările dintre fragmentele astfel extrase şi grupate în lucrarea pârâţilor pot fi identificate cu uşurinţă în cuprinsul acesteia în capitolele respective, astfel că, în lipsa oricăror citări în subsolul paginilor, ele fac sau lasă să se creadă că fragmentele sau pasajele respective care cuprind formulările, exprimările, comentariile, interpretările, deducţiile, expunerile făcute într-o manieră ce îi aparţine reclamantului, cu o anumită amprentă ori stil ce îi este propriu, ar aparţine pârâţilor.
În drept, au fost invocate disp. art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ., art. 112 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta D.C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, motivat de faptul că, deşi lucrarea este publicată în comun cu pârâtul C.D. şi deşi nu s-au menţionat distinct capitolele care aparţin fiecăruia dintre pârâţi, aceasta nu este autor al capitolelor cu privire la care s-a formulat prezenta acţiune.
Pârâtul C.D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei de interes şi prescripţia dreptului material la acţiune.
Reclamantul şi-a precizat primul capăt de cerere în sensul că acesta este întemeiat în drept pe disp. art. 139 alin. (2) teza a II-a a Legii nr. 8/1996, în sensul că solicită să se constate încălcarea dreptului de autor de către pârâţi prin publicarea lucrării „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" Editura Scripta, Bucureşti 2002.
Analizând excepţiile invocate în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente în cauză, de susţinerile părţilor formulate prin acţiune şi prin întâmpinări, Tribunalul le-a constatat în parte întemeiate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a susţinut că acesta a cesionat drepturile exclusive patrimoniale de autor editurii, astfel că nu se mai poate solicita recunoaşterea şi constatarea încălcării acestora prin acţiune, reclamantul fiind lipsit de calitate procesuală activă.
Tribunalul a constatat că prin cerere reclamantul a solicitat recunoaşterea calităţii de autor al lucrării „ Drept Comunitar. Cele 4 libertăţi fundamentale, politici comunitare", publicată de editura ALL Beck şi constatarea încălcării dreptului de către pârâţi prin publicarea lucrării intitulate „ Distanţele care aproprie - integrarea României în Uniunea Europeană".
Din redactarea cererii şi din conţinutul motivelor în fapt expuse de reclamant rezultă că prezenta acţiune prin care acesta pretinde că s-au copiat fragmente din lucrarea al cărei autor este, de către pârâţi, reprezintă o acţiune în plagiat întemeiată de dispoziţiile art. 10 lit. b) care prevăd dreptul moral al autorului de a pretinde constatarea încălcării dreptului său rezultând din calitatea de autor al operei astfel cum susţine şi reclamantul; prin urmare singura persoană care poate formula acţiunea în plagiat este numai autorul operei, singurul titular al drepturilor morale de autor.
Excepţia lipsei de interes a reclamantului a fost respinsă pentru aceleaşi considerente.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a apreciat a fi întemeiată.
Lucrarea pârâţilor la care se referă toate criticile reclamantului a fost publicată în anul 2002, acţiunea în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor fiind formulată la data de 20 aprilie 2007, în afara termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Termenul de prescripţie pentru acţiunea în răspundere ca urmare a încălcării drepturilor de autor a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care s-a născut dreptul la acţiune - data publicării lucrării de către pârâţi.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că a luat cunoştinţă de lucrarea publicată abia în anul 2007, se reţine ca dată de începere a curgerii termenului de prescripţie data publicării lucrării, respectiv 2002.
2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 238A din 30 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanţii-pârâţi D.C.A. şi D.C. împotriva sentinţei civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 13946/3/2007.
S-a admis apelul principal declarat de apelantul - reclamant M.O. împotriva sentinţei civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 13946/3/2007.
S-a desfiinţat în parte sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere, aceluiaşi tribunal.
A fost menţinută sentinţa în ce priveşte respingerea ca fiind prescrisă a cererii de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-reclamant a susţinut că prima instanţă s-a pronunţat asupra întregii acţiuni, fără a distinge între capetele de cerere, calificând-o greşit ca fiind o acţiune în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor.
Cererea de chemare în judecată a avut trei capete distincte, cel dintâi fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, celelalte două fiind subsidiare şi în directă dependenţă de primul.
Instanţa s-a pronunţat apreciind că întreaga acţiune este în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor, calificare nelegală şi care contravine dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, întrucât acţiunea autorului în constatarea încălcării dreptului de autor este imprescriptibilă, având caracter personal nepatrimonial, astfel că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958.
Apelantul a mai susţinut că prima instanţă a reţinut în mod nelegal aplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul la care s-a născut dreptul la acţiune, respectiv data publicării lucrării de către pârâţi.
În realitate, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Ori, a susţinut apelantul, el a luat cunoştinţă de conţinutul lucrării pârâţilor cu puţin timp înainte de momentul introducerii acţiunii, proba contrară aparţinându-le pârâţilor care au invocat excepţia, probă pe care aceştia nu au făcut-o.
Sub un al treilea motiv de apel, apelantul-reclamant a susţinut existenţa unor contradicţii în motivarea hotărârii, cu privire la natura juridică a acţiunii.
Intimaţii au formulat întâmpinare în cauză şi, odată cu aceasta, apel incident, în cadrul căruia au reiterat susţinerile formulate în faţa primei instanţe, invocând pe această cale excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, lipsa interesului acestuia în promovarea cererii şi excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a pârâtei D.C.
In ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pârâţii, invocând prevederile art. 4 din contractual de editare nr. 166 din 19 martie 1999 încheiat de reclamant cu Editura ALL Beck în privinţa operei analizate, au susţinut că acesta a avut ca efect o cesiune totală şi exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor în favoarea Editurii, astfel încât legitimarea procesuala activă pentru apărarea drepturilor de autor aparţine exclusiv Editurii, potrivit contractului, sumele sau pierderile recuperate urmând a fi împărţite, în cote egale, între Editură şi autor. Pe coperta lucrării reclamantului se găseşte de asemenea o menţiune, care ar întări această concluzie, în sensul că „Toate drepturile sunt rezervate Editurii ALL Beck. Nici o parte a acestui volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL Beck".
Potrivit susţinerilor pârâţilor din apelul incident, nici unul din drepturile patrimoniale enumerate în art. 13 din Legea nr. 8/1996 nu a rămas, urmare cesiunii în favoarea Editurii, în patrimonial autorului, situaţie în raport de care, invocarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996 nu are nici un efect juridic sau relevanţă, cât timp ceea ce se contestă este însăşi pierderea drepturilor de autor, ca urmare a transmiterii lor către editură.
Câtă vreme plagiatul reprezintă o reproducere parţiala, neautorizată a operei, o formă de contrafacere a operei originale, rezultă că legitimarea procesuala activă pentru formularea unei acţiuni împotriva plagiatului aparţine titularului dreptului de reproducere şi difuzare a lucrării, care conform art. 4 din Contractul de editare, este Editura, aspect care a fost greşit soluţionat de prima instanţă.
În directă legătură cu aceste susţineri, apelantul reclamant nu are nici un interes direct şi personal, dispoziţiile art. 15 din contractul de editare prevăzând că toate drepturile rezultând din crearea operei au fost cedate Editurii.
Dacă autorul a transmis către editură dreptul de a utiliza toate mijloacele procesuale pentru apărarea drepturilor născute din crearea acesteia, a transmis pe această cale şi posibilitatea de a obţine orice fel de despăgubiri prin hotărâre judecătorească, contra unei remuneraţii.
Încercând să eludeze dispoziţiile din contract, reclamantul încearcă să obţină doar pentru sine eventuale despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, aspect ce lipseşte de legitimitate interesul acestuia.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a apreciat că se impune a se pronunţa cu precădere asupra apelului incident, dat fiind faptul că prin acesta sunt aduse critici sentinţei, în privinţa modului de rezolvare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantului în cererea de chemare în judecată, a căror admitere ar face inutilă analiza apelului declarat de reclamant, în privinţa modului de soluţionare pe fond a cauzei.
Criticile aduse de pârâţi sentinţe, prin apelul incident sunt nefondate.
Prima instanţă a soluţionat corect excepţiile cu care a fost sesizată, apreciind că dispoziţiile cuprinse în contractul de editură încheiat între reclamant şi Editura ALL Beck nu au nici o relevanţă în privinţa drepturilor morale de autor asupra operei, cesiunea exclusivă vizând numai drepturile patrimoniale.
Potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei. Art. 11 alin. (1), făcând referire la aceleaşi drepturi morale, stipulează expres că acestea nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Apelanţii pârâţi fac o confuzie evidentă între dreptul moral, astfel cum este acesta protejat prin reglementarea citată anterior şi drepturile patrimoniale de autor, distincte în conţinut, exclusive şi care vizează utilizarea operei, termen al cărui înţeles este explicitat prin dispoziţiile art. 13 şi urm. din lege.
Din conţinutul normelor enunţate rezultă că dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, care stă la baza acţiunilor prin care se reclamă săvârşirea unui plagiat este distinct în conţinut şi semnificaţie de dreptul patrimonial dedus în legătură cu utilizarea operei, fie prin reproducere, fie prin distribuire, închiriere, comunicare publică, realizare de opere derivate etc.
Chiar dacă reclamantul nu a indicat în mod expres, ca temei juridic al cererii, dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, prima instanţă, luând în considerare argumentele de fapt expuse de acesta, a făcut o corectă aplicare în cauză a acestora, chiar dacă soluţia pronunţată nu este una legală, astfel cum se va arăta în continuare.
Ca urmare, este fundamental greşită concluzia extrasă de apelanţii pârâţi din dispoziţiile contractului de editare perfectat de autorul reclamant cu Editura ALL Beck.
Cesiunea exclusivă a privit, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din lege şi corespunzător conţinutului clauzei înscrise în art. 3 din contract „dreptul exclusiv de reproducere şi difuzare a lucrării .... împreună cu alte drepturi de aceeaşi natură care există sau pot fi cedate relative la lucrare".
Dreptul de reproducere şi difuzare a lucrării, ca drept personal patrimonial de autor, în legătură cu care apelanţii pârâţi au susţinut că ar reprezenta cauza încălcării reclamate prin acţiune, nu se confundă cu dreptul moral ţinând de recunoaşterea calităţii însăşi de autor, drept a cărui încălcare nu presupune o simplă reproducere a operei fără acordul autorului ci prezentarea unei lucrări sau a unui fragment dintr-o lucrare, ca fiind una proprie, negându-i adevăratului autor calitatea acestuia.
Aşa fiind, reclamantul este singurul în drept să solicite, pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, recunoaşterea şi respectarea drepturilor sale morale, drepturi în privinţa cărora nu a intervenit şi nici nu putea interveni vreo cesiune, justificând calitatea sa procesuală activă şi, deopotrivă, interesul în promovarea cererii de chemare în judecată, excepţii corect soluţionate de prima instanţă.
În ce priveşte apelul principal, Curtea a constatat că numai parte din criticile aduse sentinţei sunt întemeiate, după cum urmează.
Într-adevăr, obiectul cererii de chemare în judecată a cuprins, în petitul principal, constatarea încălcării dreptului de autor în legătură cu lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare", apărută sub Editura ALL BECK în anul 1999.
Prima instanţă, soluţionând cauza pe temeiul excepţiei de prescripţie a dreptului la despăgubiri, a omis a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere, calificând acţiunea ca având, în întregul ei, caracter personal patrimonial şi considerând ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Această analiză este una nelegală, făcând abstracţie de caracterul imprescriptibil al drepturilor morale - de natură personal nepatrimonială şi al căror exerciţiu se transmite, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, fie moştenitorilor, fie organismului de gestiune colectivă, pe durată nelimitată.
Fiind strâns legate de persoana autorului, drepturile morale nu sunt prescriptibile din punct de vedere al dreptului material la acţiunea vizând încălcarea acestora, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 care stipulează în art. 1, astfel cum corect a susţinut şi apelantul, caracterul prescriptibil al dreptului la acţiune având un obiect patrimonial.
In ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, criticile formulate de apelantul reclamant nu sunt întemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea ".
Aceste dispoziţii, care stabilesc un criteriu subiectiv în raport de care se socoteşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, în directă legătură cu prejudiciul creat prin fapta ilicită (element obiectiv) reprezintă o excepţie de la regula generală, potrivit căreia prescripţia începe să curgă din momentul naşterii raportului de drept.
În discuţie nu se află însă aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Decret, astfel cum a considerat prima instanţă, deoarece dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile exclusiv raporturilor juridice contractuale şi nu celor delictuale.
În absenţa altor elemente de ordin obiectiv care să poată fi avute în vedere pentru ipoteza de speţă, a ocrotirii unor drepturi personal nepatrimoniale a căror încălcare nu au avut ca efect producerea unui prejudiciu efectiv, real, material în patrimonial reclamantului, în sensul diminuării acestuia cu o valoare ce poate fi apreciată din punct de vedere bănesc şi dovedită ca atare, cel care pretinde săvârşirea faptei ilicite şi păgubirea sa trebuie să facă şi dovada momentului în raport de care legea leagă începerea curgerii termenului de prescripţie, în virtutea regulii potrivit căreia „onus probandi incumbit actori" - în absenţa acestora prezumându-se că prejudiciul de ordin moral s-a produs în chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, respectiv odată cu publicarea lucrării considerată ca reprezentând un plagiat.
Ca urmare, nu este vorba, astfel cum a susţinut apelantul reclamant, de o inversare a sarcinii probaţiunii, ca urmare a susţinerii de către pârâţi a unei excepţii, potrivit regulii „in exceptio reus fit actori" ci de dovedirea, în calitate de reclamant, „actori", odată cu formularea cererii de chemare în judecată, a elementelor în raport de care se apreciază inclusiv momentul naşterii raportului juridic delictual, esenţial în analiza cauzei.
Din această perspectivă, concluzia primei instanţe, potrivit cu care reclamantul nu a probat în nici un fel împrejurarea de ordin subiectiv, a luării la cunoştinţă de lucrarea publicată a pârâţilor, numai în anul 2007, deşi această probă îi revenea, în calitate de reclamant, este una corectă, astfel că soluţia bazată pe excepţia de prescripţie este corectă pentru acel capăt de cerere accesoriu constatării încălcării dreptului de autor, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.
În ce priveşte cel de al treilea motiv de apel, contradicţiile aparente în motivarea hotărârii de către prima instanţă, reclamate de către apelant, îşi au drept cauză neconcordanţa existentă între caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor şi caracterul prescriptibil al pretenţiilor născute din încălcarea dreptului de autor, ca drepturi de creanţă, supuse prescripţiei generale de 3 ani, în absenţa unor norme speciale, derogatorii de la această regulă.
Izvorul obligaţiei atât în ce priveşte constatarea încălcării dreptului de autor, cât şi al plăţii daunelor morale este unul şi acelaşi, corect încadrat de către prima instanţă în categoria mai largă a faptelor ilicite, cauzatoare de prejudicii.
Curtea a dispus astfel menţinerea sentinţei în ce priveşte respingerea ca fiind prescrisă a cererii de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale, odată cu rejudecarea cauzei, prima instanţă urmând a se pronunţa şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.C., excepţie ce nu poate fi analizată decât odată cu fondul.
Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs ambele părţi.
1. Reclamantul a formulat următoarele critici ce vizează modul de soluţionare a motivului de apel referitor la prescripţia cererii de daune morale - ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 8 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Faţă de afirmaţia sa, în sensul luării la cunoştinţă a publicării lucrării pârâţilor cu foarte puţin timp înaintea introducerii acţiunii, prescripţia trebuia dovedită de partea adversă; trebuia să se dovedească faptul că de la momentul luării la cunoştinţă şi până la intentarea acţiunii în justiţie, au trecut mai mult de 3 ani, fapt nedovedit.
I se cere astfel să facă dovada unui fapt negativ, lucru nepermis de lege, respectiv că nu a luat cunoştinţă mai devreme despre fapta ilicită.
2. Pârâţii au criticat Decizia pentru următoarele motive:
2.a. Hotărârea de respingere a apelului incident a fost dată cu încălcarea legii, depăşirea rolului activ al instanţei şi încălcarea principiului disponibilităţii - critici ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- Instanţa de apel a reţinut în mod eronat drept cauză juridică a acţiunii dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce dispune că autorul unei opere are, printre drepturile morale, dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al lucrării. S-a ignorat astfel temeiul juridic invocat de reclamant, modificându-se în mod nelegal cauza juridică a acţiunii.
- Reclamantul a depus o precizare cu privire la capătul 1 de cerere, arătând că temeiul este reprezentat de dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a al Legii nr. 8/1996 [actualul art. 139 alin. (1)], iar primul capăt de cerere are natura juridică a unei acţiuni în realizare.
În raport de principiul disponibilităţii procesului civil, instanţa era ţinută de calificarea cererii făcută de reclamant.
De natura acţiunii în realizare este solicitarea obligării pârâtului la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
În condiţiile în care prin primul capăt de cerere reclamantul nu solicită instanţei să impună vreo obligaţie în sarcina pârâţilor, ci doar o constatare a încălcării dreptului, cererea calificată ca fiind o acţiune în realizare nu îndeplineşte caracteristicile unei astfel de acţiuni şi nu este susceptibilă de executare.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că cererea privind constatarea încălcării dreptului de autor nu constituie un capăt de cerere independent de pretenţiile materiale reprezentând daune morale, ci reprezintă condiţia premisă pentru admiterea unei acţiuni în realizare prin acordarea de despăgubiri.
- Chiar dacă ar fi fost în discuţie încălcarea unui drept nepatrimonial, o acţiune în realizare sub forma obligării pârâtului la respectarea dreptului moral nu mai era posibilă în condiţiile în care încălcarea era produsă, singura opţiune fiind cea de despăgubire.
2.b. Instanţa a calificat greşit dreptul dedus judecăţii ca fiind un drept nepatrimonial, întrucât dreptul a cărui încălcare o pretinde reclamantul este unul patrimonial - critici ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Interpretarea instanţei referitoare la primul capăt de cerere vine în contradicţie cu susţinerile reclamantului, în sensul că forma de încălcare a dreptului de autor constă în reproducerea unor pasaje din lucrarea sa, fără autorizare, utilizând noţiunea de plagiat; nu se solicită recunoaşterea dreptului de autor, neexistând de altfel nicio dispută cu privire la calitatea sa de autor al lucrării publicate în anul 1999.
Dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei este inclus în mod expres printre drepturile patrimoniale de autor, de art. 14 din Legea nr. 8/1996.
Ipoteza invocată de reclamant sub denumirea de plagiat reia întocmai definiţia legală a dreptului de reproducere a operei.
2.c. Excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei interesului reclamantului au fost soluţionate în mod greşit.
Faţă de clauzele contractului de editare, reţinute şi de instanţa de apel, a avut loc o cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, inclusiv a dreptului patrimonial a cărui reparare se solicită prin prezenta acţiune. Acest lucru justifică o legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor de autor exclusiv editurii.
Lipsa unui interes legitim al reclamantului rezultă şi din dispoziţiile art. 15 din contractul de editare în care se arată că orice sume sau pierderi care pot fi recuperate în urma încălcării dreptului de autor vor fi împărţite între cele două părţi în proporţii stabilite de comun acord, după deducerea cheltuielilor şi costurilor. Prin urmare, părţile au stabilit că editura are calitatea de a solicita repararea prejudiciilor cauzate din încălcarea dreptului de autor.
Pârâţii recurenţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care s-a susţinut că, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul publicării lucrării, iar din dosar nu rezultă că recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de existenţa operei în anul 2007.
La termenul de judecată, reclamantul-recurent a invocat inadmisibilitatea recursului, susţinând că acesta este exercitat omisso medio, motivată pe faptul că pârâţii au formulat un apel incident, care însă nu respectă dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. şi nu putea fi calificat drept apel incident, deoarece a fost îndreptat împotriva reclamantului. În condiţiile în care pârâţii au formulat apel incident, cererea formulată de către reclamantul-recurent reprezintă o critică a deciziei în ceea ce priveşte soluţionarea acestuia, ca motiv de ordine publică, respectiv inadmisibilitatea.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de reclamant este fondat, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei aparţine reclamantului întrucât el este cel care face o propunere înaintea instanţei, prin formularea cererii de chemare în judecată.
Sarcina probei se deplasează însă de la o parte la alta în timpul procesului, în măsura în care partea face propuneri înaintea instanţei, pe care trebuie astfel să le dovedească.
Prin urmare, sarcina probei aparţine pârâtului, în condiţiile în care invocă o excepţie de natură să paralizeze acţiunea reclamantului, cum ar fi prescripţia dreptului la acţiune.
Reclamantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, iar pentru faptul pozitiv conex susţinut de către pârâţii-recurenţi sarcina probei le revenea acestora.
Se constată astfel că instanţa de apel a inversat sarcina probei.
Pentru a admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune instanţa ar fi trebuit să stabilească pe bază de probe că reclamantul a luat cunoştinţă de fapta pretins ilicită cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acţiunii. În lipsa unei atare constatări, instanţa nu putea prezuma că acţiunea a fost introducă cu depăşirea termenului legal, pe baza simplei contestări de către pârâţi a datei indicate de reclamant ca fiind cea la care a luat cunoştinţă de faptul cauzator de prejudiciu.
În aceste condiţii, având în vedere poziţia reclamantului în sensul că a luat cunoştinţă de lucrarea publicată de pârâţi în anul 2007 şi lipsa oricăror probe contrare, se constată că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel intervenirea prescripţiei cu privire la capătul de cerere privind daunele morale.
- Motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamant la ultimul termen de judecată este nefondat.
În mod corect a fost primit şi analizat apelul declarat de pârâţi în temeiul art. 293 C. proc. civ., întrucât prin motivele invocate se tindea la schimbarea hotărârii primei instanţe, pe aspecte prioritare analizării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care puneau în discuţie existenţa dreptului şi cadrul procesual al litigiului.
2. Recursul declarat de pârâţi, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., este nefondat.
2.a. Prin primul capăt de cerere formulat la data sesizării iniţiale a instanţei, reclamantul a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea dreptului său de autor prin publicarea lucrării în cauză de către pârâţi în anul 2002.
În motivarea cererii s-a arătat că în lucrarea incriminată unele pagini constituie reproduceri din lucrarea sa, publicată anterior, fără a exista vreun acord sub acest aspect şi fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo referire la lucrarea sa; s-a susţinut că, procedând în acest fel, pârâţii i-au încălcat dreptul de autor. Au fost indicate, în drept, dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ.
Prin precizarea formulată ulterior, reclamantul a arătat că primul capăt de cerere, respectiv solicitarea instanţei să constate încălcarea dreptului său de autor de către pârâţi prin publicarea lucrării în anul 2002, este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.
Norma legală, în varianta invocată prevedea că titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanţelor de judecată recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale, iar în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat în acest fel, aceştia pot pretinde acordarea de despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Art. 139 din Legea nr. 8/1996, şi în varianta actuală, garantează protecţia autorilor împotriva încălcării drepturilor recunoscute şi garantate prin această lege şi arată , în aceiaşi termeni, calea de urmat, precum şi criteriile de cuantificare a despăgubirilor.
Prin trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu se schimbă cauza acţiunii formulate de reclamant ci numai se identifică dreptul reclamat a fi încălcat, dintre drepturile recunoscute şi protejate de lege, astfel cum se reglementează în art. 139 din această lege-condiţie prealabilă acordării şi cuantificării despăgubirilor.
În aceste condiţii nu se poate reţine că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, iar identificarea dreptului imputat a fi încălcat s-a făcut tocmai în temeiul rolului său activ, consacrat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
- La termenul de judecată la care s-a făcut precizarea prin care s-a subliniat temeiul juridic al primului capăt de cerere s-a arătat şi faptul că acţiunea este în realizare şi nu în constatare.
Calificarea făcută priveşte întreaga acţiune, iar solicitarea făcută prin primul capăt nu afectează natura acesteia.
Finalitatea şi scopul de reglementare al legiuitorului, prin dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, sunt de sancţionare a persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului recunoscut de lege, iar pentru realizarea acestora trebuie verificată (oricum, în prealabil) calitatea titularului şi dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancţionată, primul capăt de cerere constituind astfel o premisă a capătului de cerere în pretenţii, prin care se solicită obligarea la plata de daune.
- Faţă de actele dosarului, nu se poate reţine în cauză formularea unei acţiuni de genul indicat.
2.b. Potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor comportă atribute de ordin moral şi patrimonial, iar din acţiunea formulată rezultă că, în contextul criticii analizate, sunt vizate primele.
Prin primul capăt de cerere, menţinut şi după precizare, s-a solicitat instanţei constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului de către pârâţi, prin publicarea lucrării incriminate în anul 2002. În justificarea acţiunii s-a susţinut că s-au făcut reproduceri fidele din lucrarea sa, fără a exista un acord în acest sens şi fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo citare, trimitere la lucrarea anterioară.
În cauză s-a făcut o calificare corectă a dreptului imputat a fi încălcat prin primul capăt de cerere, iar acesta este dreptul moral/nepatrimonial al autorului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Tocmai o reproducere totală sau parţială, fără acord şi fără menţionarea sursei – respectiv plagiatul, fundamentează sancţionarea nerespectării calităţii de autor, ca drept moral ce-i aparţine acestuia.
Justificarea în fapt a cererii nu conturează imputarea încălcării dreptului patrimonial al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei, în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ci susţine încălcarea dreptului moral reţinut, respectiv arogarea de către pârâţi a calităţii de autori cu privire la pasaje dintr-o lucrare a sa – se invocă nerecunoaşterea calităţii de autor a reclamantului prin citarea sa în această calitate, neexistând totodată acordul său în acest sens.
Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, numit şi dreptul la paternitatea operei are, pe lângă aspectul pozitiv-dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi un aspect negativ – dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare.
În aceste limite se încadrează şi pretenţia reclamantului, care a solicitat de altfel despăgubiri morale, ceea ce face să nu fie fondată critica de recurs formulată.
2.c. În condiţiile în care nu se poate reţine că dreptul reclamat a fi încălcat este un drept patrimonial, nu se poate pune problema unei cesiuni a acestuia prin contractul de editare.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Articolul 23 din contractul de editare (şi nr. 15 indicat de pârâţi) acordă libertatea editurii de a lua toate măsurile necesare pentru a-şi apăra drepturile, în cazul în care consideră că oricare dintre drepturile sale asupra lucrării au fost încălcate.
În condiţiile în care dreptul moral de autor reclamat în prezentul litigiu nu a fost cedat editurii-a se vedea în acest sens art. 3 din contractul de editare şi, în special, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 – nu se justifică excepţiile invocate de pârâţii-recurenţi.
În considerarea celor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă:
Admiterea recursului declarat de reclamant şi, cu aplicarea şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei de apel, în sensul trimiterii cauzei pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la acelaşi tribunal – cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale deciziei de apel, precum şi ale sentinţei primei instanţe, referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi de interes privindu-l pe reclamant.
Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva deciziei nr. 238/A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte Decizia curţii de apel, în sensul că:
Se trimite cauza pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la acelaşi tribunal.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei de apel, precum şi ale sentinţei primei instanţe referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi de interes privindu-l pe reclamant.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii C.D. şi D.C.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1942/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1918/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
