ICCJ. Decizia nr. 2050/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2050/2010
Dosar nr. 42336/3/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 42336/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea acestuia la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 10.000 dolari SUA, reprezentând daune materiale şi 28.000 dolari SUA reprezentând daune morale echivalent în lei la cursul BNR de la data executării hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen., însă, cu toate acestea, a fost privat de libertate timp de 5 luni, fiind arestat preventiv 30 de zile şi executând în penitenciar o parte a pedepsei, în perioada 13 august 1998 - 17 decembrie 1998.
A mai susţinut reclamantul în motivarea cererii de chemare în judecată că a solicitat despăgubiri pentru pagubele materiale constând în cheltuielile suportate de familie pentru pachete, boala copilului şi cheltuieli pentru îngrijirea acestuia, salariul pe care l-ar fi obţinut în perioada privării de libertate.
După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 1130/2008, Tribunalul Bucureşti, decţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 3842 lei, cu titlu de daune materiale şi 50.000 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R la data plăţii, cu tidu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 591/1995 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen., iar prin Decizia penală nr. 5198/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, soluţie definitivă prin Decizia penală nr. 21/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat în baza aceluiaşi text de lege la 4 ani închisoare, cu deducerea prevenţiei de 30 de zile, începând de la data de 21 iulie 1994.
Prin sentinţa penală nr. 909/2000, Judecătoria Buftea a admis cererea de revizuire a deciziei penale de condamnare şi a dispus anularea acesteia şi achitarea reclamantului.
Prin Decizia civilă nr.120 din 17 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-au respins ca nefondate apelurile formulate de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi cererea de aderare la apel formulată de reclamantul C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1130/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Conform art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate.
In raport de situaţia de fapt constatată, sunt întrunite premisele art. 505 C. proc. pen., motiv pentru care se impune repararea prejudiciului, cauzat prin eroarea judiciară produsă, în condiţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
In ceea ce priveşte prejudiciul material suferit, s-a constatat că acesta se compune din veniturile neîncasate, decurgând din calitatea reclamantului de consilier local, pentru perioada iulie 1997 - aprilie 2000, în cuantum de 3842 lei, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă de Primăria comunei Domneşti.
Reclamantul nu a dovedit că era singurul care se ocupa de lucrarea terenului şi că în perioada în care a fost privat de libertate, terenul respectiv a rămas nelucrat, iar ceilalţi membri ai familiei nu s-au ocupat de muncile agricole specifice.
Pe de altă parte, din lucrările dosarului, nu rezultă cu certitudine întinderea prejudiciului cauzat ca urmare a vânzării animalelor din gospodărie şi nici existenţa unor împrumuturi care să aibă drept scop suportarea cheltuielilor procesului.
De asemenea, nu a fost dovedit cuantumul prejudiciului decurgând din cheltuieli cu pachetele ce au fost trimise în timpul detenţiei şi nici cele legate de medicamentele necesare copilului bolnav şi soţiei.
In ceea ce priveşte comensurarea prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că reclamantului i-a fost afectată viaţa obişnuită şi relaţiile de familie, fiind despărţit de aceasta o perioadă de aproximativ 6 luni, dar şi reputaţia de care se bucura în societate, fiind suspendat din funcţia de consilier local. Mai mult, acordarea de despăgubiri morale se impune şi pentru faptul că reclamantul nu s-a mai putut ocupa de îngrijirea sănătăţii copilului său, în calitatea sa de asistent personal pentru C.V., persoană cu handicap.
In ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de care reclamantul a fost privat, în calitatea sa de consilier local, instanţa de apel a constatat că s-a făcut o evaluare obiectivă a acestuia, în raport de adeverinţa nr. 10159 din 30 august 2007 a Primăriei comunei Domneşti, prin care se adevereşte că reclamantul a avut mandat de consilier local în perioada iunie 1996 - mai 2000, cu o indemnizaţie lunară în medie de 113 lei, iar din luna iulie 1997 a fost suspendat din această funcţie.
In ceea ce priveşte criticile reclamantului, formulate în apel, privind subevaluarea prejudiciului material prin neacordarea de despăgubiri pentru cheltuielile suportate de familie pe perioada cât acesta a fost lipsit de libertate, pentru pachete, boala copilului şi cheltuieli pentru îngrijirea acestuia şi ca urmare a imposibilităţii de prelucrare a pământului pe care îl cultiva cu diferite produse pe care le valorifică ulterior, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada acestor cheltuieli.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că în mod corect cuantumul daunelor morale a fost stabilit la suma de 50 000 euro, în raport de situaţia personală şi familială a reclamantului, raportarea la despăgubirile acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Temeşan neavând relevanţă în cauză, deoarece situaţia de fapt din acea speţă nu este asemănătoare cu cea din prezenta cauză, astfel încât nu se poate stabili un criteriu obiectiv de apreciere corelativă a cuantumului despăgubirilor.
Împotriva deciziei civile nr. 120 din 17 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul C.D. şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs formulate, reclamantul C.D. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că, atât daunele materiale, cât şi cele morale au fost subevaluate.
Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Suma acordată de instanţe cu tidu de daune morale est exagerat de mare în raport cu criteriile orientative stabilite de lege.
Era necesar ca instanţele să dea mai multă atenţie înscrisurilor depuse şi anume, raportului de expertiză medico-legală, efectuat în dosarul nr. 4196/1999 al Judecătoriei Buftea, într-o cerere de întrerupere a executării pedepsei.
In mod eronat au reţinut instanţele că starea de sănătate a copilului reclamantului s-a înrăutăţit în perioada detenţiei acestuia din urmă, acest lucru fiind atestat prin adresa nr. 1333 din 27 august 1998 a Inspectoratului de Stat pentru Handicapaţi Bucureşti.
Acest certificat de încadrare în gradul I de handicap a numitului C.V., fiind emis la numai două săptămâni de la cea de-a doua încarcerare a reclamantului, în executarea pedepsei (13 august- 17 decembrie 1998), este total irelevant pentru teza susţinută de reclamant, nefiind dovedită legătura de cauzalitate dintre agravarea bolii copilului reclamantului şi arestarea acestuia din urmă.
Aşadar, nici starea de boală a reclamantului, nici cea a fiului său adoptiv nu au fost determinate ci, cel mult, agravate de detenţia nelegală, astfel că nu există motiv ca evaluarea eventualelor daune să se ridice la o sumă atât de mare.
Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a formulat, în esenţă, următoarele critici:
In ceea ce priveşte suma de 50.000 Euro, ce a fost acordata reclamantului cu tidu de despăgubiri morale, instanţa de apel a motivat cuantumul acesteia ca reprezentând consecinţa firească a prejudiciului moral suferit de către reclamant, urmare a privării sale de libertate. Astfel, hotărârea recurată nu este motivată, simpla recunoaştere sau încuviinţare a celor susţinute de către reclamant neputând echivala cu motivare în sensul pe care aceasta noţiune o are potrivit art. 261 alin. pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Nu a fost stabilită legătura de cauzalitate dintre măsura privativa de libertate si eventualele consecinţe ale acestei masuri nelegale asupra reclamantului.
Instanţa de apel a apreciat asupra cuantumului daunelor morale raportându-se doar la faptul ca exista o hotărâre judecătoreasca de achitare, prin care s-a reţinut privarea nelegala de libertate a reclamantului, fără a exista vreun act medical din care sa rezulte starea psihica a reclamantului, eventuala boala psihica dobândita in timpul si din cauza detenţiei.
Obligarea statului român la plata daunelor morale este nejustificată.
Acordarea sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogăţire fără justa cauza.
Recursurile sunt nefondate.
Cu privire la recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, cum criticile formulate sunt asemănătoare, acestea se vor respinge pentru următoarele considerente comune:
Potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia din 1991, în vigoare la data soluţionării cauzei, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar reglementarea legală care îndrituieşte victimele unei erori judiciare să solicite despăgubiri este dată de dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi intergritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate produsă în perioada 29 iulie 1994 - 27 august 1994 şi 13 august 1998 - 17 decembrie 1998, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar suferinţele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Deşi, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, există o doză de aproximare, totuşi instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Cu referire la cazul în speţă, reclamantul C.D. a evidenţiat, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, împrejurări de natura celor menţionate, suferinţe fizice şi psihice îndurate pe perioada arestării preventive, precum şi pe parcursul procesului, situaţie care i-a afectat desfăşurarea unei vieţi normale, onoarea şi demnitatea.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, în mod corect a reţinut instanţa de apel că afectarea comportamentului şi înrăutăţirea stării de sănătate a copilului acestuia au avut loc ca urmare a condamnării reclamantului şi că, repararea prejudiciului moral, constând în atingerea adusă demnităţii umane, în suferinţele pe care acesta le-a suportat în perioada detenţiei şi la care a fost suspusă şi familia sa justifică acordarea unor despăgubiri în cuantum de 50 000 Euro, achitaţi în lei la data efectuării plăţii.
In raport de circumstanţele personale ale reclamantului, se constată că legătura de cauzalitate dintre sancţiunea suferită şi valorile morale afectate, reparate prin despăgubirea acordată de instanţa de apel nu este disproporţionată, astfel încât nu se justifică nici susţinerea recurentului pârât Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia acordarea sumei de 50 000 Euro cu titlu de daune morale ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Cât despre susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora daunele materiale şi morale sunt subevaluate, se constată că şi acestea sunt nefondate.
Referitor la critica privind cuantumul daunelor morale acordate, aşa cum s-a arătat prin considerentele de mai sus, instanţa de apel, în mod judicios a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la daune morale în cuantum de 50 000 Euro.
Referitor la cuantumul daunelor materiale, se constată că, în mod corect s-au pronunţat atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, reţinându-se că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor suportate ca urmare a imposibilităţii de prelucrare a pământului pe care îl cultiva, astfel că prejudiciul material suferit de acesta constă doar în veniturile neîncasate decurgând din calitatea sa de consilier local la Primăria comunei Domneşti în perioada iulie 1997 - aprilie 2000.
Faţă de considerentele expuse, constatând că Decizia instanţei de apel este amplu argumentată şi cuprinde motivele pe care se sprijină, se reţine neincidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304. pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, precum şi neincidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de toţi cei trei recurenţi, astfel că înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.D. şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 120 din 17 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2054/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2013/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
