ICCJ. Decizia nr. 2013/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2013/2010
Dosar nr. 2338/118/2008
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2008, reclamantele V.C. şi G.M.P. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Prefectul Judeţului Constanţa cerând să fie obligaţi să le acorde măsuri reparatorii constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii pentru cele 9900 de acţiuni pe care autorul lor le deţinea la F.F.A.M. Tomis.
În motivarea cererii reclamantele au susţinut că autorul lor T.T., conform Tabloului nr. 13325 din 2 octombrie 1942, a fost acţionar al fabricii mai sus arătate, că fabrica a fost preluată în mod abuziv de stat prin naţionalizare şi că notificarea nr. 305, înregistrată în 14 noiembrie 2001, până în prezent nu a fost soluţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 18 noiembrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul Municipiul Constanţa să înainteze notificarea nr. 305 din 14 noiembrie 2001 a BEJ V.S. şi toată documentaţia necesară către Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru ca acesta să propună măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Constanţa, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
In motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantele, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii care, potrivit art. 31 din lege, pot consta numai în despăgubiri care se acordă în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat, la propunerea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Totodată, instanţa a reţinut că notificarea formulată de reclamante, potrivit art. 22 alin. (4) din lege, face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi a respectării termenului de notificare prevăzut de lege şi că unitatea notificată are obligaţia de a identifica persoana juridică care are în patrimoniu imobilul şi, respectiv, obligaţia de a transmite notificarea, precum şi documentaţia ataşată acesteia, entităţii competente să o soluţioneze, întrucât, în caz contrar, obligaţia prevăzută de art. 22 alin. (4) din lege ar fi lipsită de conţinut şi de orice finalitate practică.
Prin Decizia civilă nr. 120 din 6 mai 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamantele V.C. şi G.M.P. şi de pârâtul Municipiul Constanţa.
In motivarea deciziei, cu referire la apelul declarat de reclamante, instanţa a reţinut că nu poate primi solicitarea de a li se acorda bunuri în compensare, întrucât legea [art. 18 lit. c)] nu prevede o astfel de modalitate de despăgubire pentru persoanele care au deţinut doar o parte din capitalul unei societăţii comerciale preluate de stat, cum este cazul în speţă, autorul reclamantelor deţinând doar 49% din totalul acţiunilor F.A.M. Tomis, fabrică care, în prezent, este desfiinţată.
Instanţa a constatat, totodată, că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 31 alin. (3) din lege.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, instanţa a reţinut că, învestit cu soluţionarea notificării, avea obligaţia de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la înregistrare, motiv pentru care, constatând refuzul de soluţionare a notificării în termenul legal, în mod judicios prima instanţă s-a învestit cu soluţionarea pretenţiilor formulate de reclamante, soluţie conformă practicii judiciare şi deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a I.C.C.J.
Totodată, instanţa a reţinut că în condiţiile în care, după primirea notificării (transmisă de Prefectul Judeţului Constanţa, ca urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005), pârâtul a constatat că nu este entitate deţinătoare a imobilului în litigiu îi incumba, în raport de prevederile art. 27 şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a o redirecţiona către entitatea competentă să o soluţioneze, soluţie ce se impunea întrucât, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, numai astfel pretenţiile formulate de persoanele îndreptăţite pot fi soluţionate şi măsurile reparatorii prevăzute de lege devin efective.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele V.C. şi G.M.P., invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi pârâtul Municipiul Constanţa, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului reclamantele au susţinut că instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 31 alin. (3), art. 18 lit. a), art. 31 alin. (1) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa reţinerii, în mod eronat a concluziei potrivit cu care ar fi îndreptăţite să primească măsuri reparatorii doar sub formă de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, nu şi sub forma bunurilor ori a serviciilor atribuite în compensare.
Reclamantele au solicitat să se constate şi că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la critica privind omisiunea primei instanţe de a se pronunţa, în sensul încuviinţării, asupra probelor solicitate: interogatoriu, expertiză şi martori.
In motivarea recursului pârâtul a reiterat critica potrivit cu care prima instanţă a primit în mod eronat cererea modificatoare formulată de reclamante la data de 21 octombrie 2008, cerere formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de dispoziţiile art. 132 coroborate cu art. 134 C. proc. civ.
Totodată, pârâtul susţine că în cauză era incidenţă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, justificat de faptul că, în aplicarea dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, se impunea constatarea potrivit cu care singura entitatea competentă să acorde măsuri reparatorii prin echivalent este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.
Pârâtul susţine şi că incumba reclamantelor obligaţia de a identifica şi comunica datele necesare identificării entităţii deţinătoare a imobilului şi, totodată, că legea nu instituie în sarcina sa obligaţia de a înainta documentaţia către adevărata entitate deţinătoare, cum eronat au stabilit instanţele de fond.
Analizând criticile formulate de recurenţi, prin gruparea argumentelor, critici care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
In drept, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora de stat în mod abuziv [art. 3 alin. (1) lit. b)].
Potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. a) din lege, pentru astfel de persoane îndreptăţite, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent (cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii).
Această modalitate de despăgubire a asociaţilor persoanelor juridice este reglementată şi prin dispoziţia art. 31 din lege.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate (în redactarea în vigoare la data pronunţării primei instanţe), asociaţii sau moştenitorii lor sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv [art. 31 alin. (1)].
Despăgubirile se propun, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate [art. 31 alin. (3) - în forma în vigoare la data judecăţii în fond - competenţă modificată, ulterior, în favoarea A.V.A.S.].
In consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus arătate, rezultă cu evidenţă că persoanele care au avut calitatea de asociaţi (sau moştenitorii acestora) ai persoanelor juridice deposedate de stat de imobile, sunt îndreptăţite să formuleze notificare şi, după caz, să primească despăgubiri, în condiţiile legii speciale, nu şi măsuri reparatorii constând în restituirea în natură ori în compensare, cum eronat susţin prin recurs reclamantele, fără însă a argumenta în drept această critică.
La rândul lor, entităţile notificate, în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege, au obligaţia de a pronunţa în termenul legal o soluţie cu privire la notificările ce le sunt adresate, înţelegând prin aceasta şi obligaţia de a le redirecţiona, în cazul în care le-au fost transmise eronat, către entităţile competente, potrivit legii, să le soluţioneze.
Aşa fiind, în mod just instanţele de fond, constatând că autorul reclamantelor a avut calitatea de asociat al unei F.A. Tomis, pentru o cotă de 49% din capitalul social, conform menţiunilor Tabloului acţionarilor nr. 13325 din 2 octombrie 1942, fabrică care în prezent nu mai există, fiind desfiinţată, au statuat că, potrivit art. 31 alin. 3 din lege (în forma în vigoare la data judecăţii), competenţa de a propune acordarea de despăgubiri reclamantelor, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, incumbă ministrului finanţelor publice.
Cum, notificarea formulată de reclamante, transmisă pârâtului Primarul Municipiului Constanţa de către Prefectul judeţului Constanţa din data de 14 octombrie 2005, nu a fost soluţionată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 1 aprilie 2008, în mod corect judecătorii fondului au statuat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa de legiuitor, anume de a o soluţiona în termenul legal, soluţionare care în speţă, în raport de dispoziţiile legale mai sus arătate, putea consta doar în transmiterea notificării Ministerului Economiei şi Finanţelor - competent să propună, prin ordinul ministrului, Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor acordarea de măsuri reparatorii, în astfel de cazuri.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că se dovedesc a fi nefondate atât criticile formulate de reclamante, relative la modalitatea de despăgubire la care sunt îndreptăţite şi la refuzul instanţelor de fond de a administra probatorii în acest scop, cât cele formulate de pârât, relative la calitatea sa procesuală pasivă şi obligaţia statuată în sarcina sa de instanţele de fond.
Totodată, Înalta Curte constată că nu se constituie într-o modificare adusă cererii de chemare în judecată, în sensul art. 132 C. proc. civ., precizările relative la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precizări formulate de reclamante la data de 21 octombrie 2008, la solicitarea instanţei - care a pus acest aspect, din oficiu, în dezbaterea părţilor la termenul din 16 septembrie 2008 (fila 123), ştiut fiind că instanţele au obligaţia de a da calificarea juridică exactă cererilor deduse de părţi judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele G.M.P., V.C. şi de pârâtul Municipiul Constanţa prin primar împotriva deciziei nr. 120/C din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie litigii de muncă şi asigurări sociale
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2050/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1942/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
