ICCJ. Decizia nr. 2470/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2470/2010
Dosar nr. 5147/104/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5147/104/2008, pe rolul Tribunalului Olt, reclamanţii V.I.M., P.M.A. şi M.A. au chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei Stoicăneşti Olt, prin Primar, formulând contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1451 din 16 octombrie 2008, emisă de Primarul Comunei Stoicăneşti, solicitând anularea acesteia şi obligarea Primăriei Stoicăneşti să le acorde despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru construcţia compusă din trei camere, hol, bucătărie şi, separat, trei camere pentru personalul de serviciu, magazie, patul şi hambar, proprietatea autorului lor, M.I.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 16 martie 2009, Tribunalul Olt, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanţii V.I.M., P.M.A. şi M.A. împotriva dispoziţiei nr. 1451 din 16 octombrie 2008 emisă de Primarul comunei Stoicăneşti, ca neîntemeiată.
In pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor a posedat suprafaţa de 50 ha teren arabil în comuna Stoicăneşti, judeţul Olt, în care se cuprindea şi conacul, şi suprafaţa de 10 ha., vândută de proprietar, conform procesului verbal din 13 iunie 1946, prin care s-au stabilit pagubele suferite de autor.
Din procesul verbal sus-menţionat rezultă că această construcţie a fost lăsată proprietarului şi nu există alte dovezi din care să reiasă preluarea abuzivă, de către stat, a imobilului, nefăcându-se proba circulaţiei juridice după această dată, cu atât mai mult cu cât, din procesul verbal, rezultă ca a fost vândută de proprietar.
Instanţa a pus în vedere reclamanţilor să depună, la dosar, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, fiind depus certificatul prin care autorul a deţinut, în anul 1922, o casă cu trei camere, sală pe care se afla o cămară, baie, pivniţă, o casă cu patru camere pentru ţesătorie, un grajd din bârne, un grajd pentru boi şi alte construcţii şi bunuri mobile.
Imobilul respectiv a rămas în proprietatea autorului şi după anul 1946, neexistând dovezi din care să rezulte data preluării de către stat şi data demolării acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care a fost respins, prin Decizia civilă nr. 231 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
In pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o interpretare corectă a materialului probator administrat în cauză şi implicit, o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată.
In conformitate cu prevederile textului de lege sus-menţionat, în sensul acestei legi, prin „imobile preluate în mod abuziv" se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
In speţă, nu-şi găsesc incidenţa dispoziţiile legale citate întrucât, cu materialul probator administrat în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul denumit „conac", solicitat de apelanţii reclamanţi prin notificarea înregistrată sub nr. 121/2001, la Biroul Executorului Judecătoresc R.V., a fost preluat abuziv de către stat.
Actele depuse la prima instanţă, de către reclamanţi, demonstrează că imobilul fostă proprietate a autorului lor, M.I., a rămas în proprietatea acestuia împreună cu suprafaţa de 50 ha teren neexpropriabil, teren din care făcea parte şi o suprafaţă de 10 ha, ce a fost vândută de către proprietar.
In acest sens, este înscrisul ce emană de la Direcţia Judeţeană Olt a Arhivelor Statului şi înscrisul denumit „avizarea comisiei judeţene" din 13 iunie 1946, din care rezultă, de necontestat, că, din suprafaţa totală deţinută de către autorul M.I., a fost expropriată numai suprafaţa de 160 ha, diferenţa de 50 ha rămânând, ca suprafaţă neexpropriată, în proprietatea autorului.
Rezultă, de asemenea, că imobilul - conac, construit pe terenul rămas neexpropriat a rămas în posesia autorului, fără ca acest imobil să formeze obiect al exproprierii.
In condiţiile în care imobilul a rămas în posesia autorului, reclamanţii trebuia să facă dovezi cu privire la circulaţia juridică a acestuia, respectiv preluarea lui de către stat.
Răspunsul Consiliului Local Stoicăneşti, înregistrat sub nr. 356 din 26 iulie 1996, invocat de apelanţi în cuprinsul motivelor de apel, nu constituie o dovadă în sensul susţinerilor formulate de aceştia, în sensul că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului.
Dimpotrivă, acest act vine să consolideze argumentele susţinute de prima instanţă, împărtăşite şi de Curte, în sensul că nu există dovezi care să ateste că locuinţa în litigiu a fost trecută în proprietatea statului.
La dosarul instanţei de fond nu s-au depus înscrisuri şi nici nu s-au administrat alte probatorii, din care să rezulte situaţia juridică a imobilului după data de 13 iunie 1946, respectiv dacă imobilul a rămas în posesia proprietarului sau a fost înstrăinat, după cum nu s-au administrat probatorii din care să rezulte dacă imobilul a fost demolat şi de către cine.
Susţinerile formulate prin acţiune, de către reclamanţi, completate cu apărările formulate de pârâtă, prin întâmpinare, conduc la concluzia că imobilul a fost demolat, deoarece, în prezent, acesta nu mai există.
Întrucât, la prima instanţă nu au fost lămurite aspectele legate de data demolării conacului, persoana sau persoanele care au efectuat această operaţiune, cât şi cei care îl deţineau în momentul demolării, în calea de atac a apelului, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., a dispus completarea probatoriilor şi administrarea probei testimoniale, încuviinţând audierea unui martor pentru apelanţii reclamanţi.
Deşi s-au acordat două termene de judecată, apelanţii reclamanţi nu s-au prezentat cu martorul încuviinţat, situaţie în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 170 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus decăderea din probă a părţilor respective.
Faţă de probatoriul existent la dosar, Curtea a constatat că, în speţă, nu s-a făcut dovada preluării abuzive a conacului ce a format obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, formulată de apelanţii reclamanţi, de la autorul acestora, M.I.
In aceste condiţii, dispoziţia nr. 1451 din 16 octombrie 2008, emisă de Primarul comunei Stoicăneşti, judeţul Olt, în baza Legii nr. 10/2001, şi, implicit, sentinţa instanţei de fond, prin care s-a menţinut această dispoziţie, sunt legale şi temeinicie.
Susţinerile apelanţilor bazate pe încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele ale Constituţiei României şi ale Legii nr. 10/2001 sunt nefondate deoarece, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel au respectat drepturile părţilor implicate în proces, dându-le posibilitatea să-şi formuleze toate apărările şi să-şi demonstreze susţinerile, prin încuviinţarea tuturor probelor considerate pertinente şi utile pentru soluţionarea, în mod legal, a litigiului.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 9 - Hotărârea este lipsita de temei legal si a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii.
Imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, încadrându-se în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a considerat, în mod nelegal, că o suprafaţă de 50 ha teren arabil, pe care se afla şi conacul, a fost lăsată proprietarului, nefiind expropriată.
Aceasta, deşi reclamanţii au făcut dovada preluării abuzive a celor 50 ha în discuţie, pe care se afla si conacul, probând că dreptul lor de proprietate privind această suprafaţă le-a fost reconstituit în baza legilor speciale (mai întâi 9 ha şi apoi 41 ha). Mai mult, au dovedit faptul ca suprafaţa ce le-a fost reconstituită în baza legilor speciale a făcut obiectul unor contracte de vânzare cumpărare ulterioare.
Instanţele nu au considerat, însă, că, dacă din cele 50 ha aşa zis „neexpropriabile", li s-au restituit întâi 9 ha - cele pe care se afla, anterior, conacul, şi apoi încă 41 ha, adică până la diferenţa de 50 ha, acesta constituie un argument absolut în sensul preluării terenului si a conacului.
Mai mult, nu au luat în considerare nici faptul că este de notorietate că, după anii 1950, nu au mai fost lăsate in proprietatea foştilor proprietari, terenuri de câte 50 ha sau conace, dar nici faptul că acestea au fost preluate fără titlu, fără nici un înscris doveditor al preluării sau cu încălcarea dispoziţiilor legale in vigoare la data preluării.
Restituindu-se, prin dispoziţiile legilor speciale de după 1990, cele 50 de ha, este fără dubiu că şi acest teren în suprafaţă de 50 ha (implicit şi conacul aflat pe el) fuseseră preluate abuziv.
Cu atât mai mult cu cât, chiar Consiliul local afirmă ca acest conac a fost demolat şi că nu mai există in prezent; or, este evident ca proprietarii nu ar fi putut să demoleze o construcţie, fără să fi avut vreo autorizaţie de demolare emisă chiar de Primărie.
Instanţele de fond si apel, cu încălcarea legii, au preferat să interpreteze, în defavoarea proprietarilor, lipsa probelor statului din care să rezulte modalitatea de preluare, încălcând, astfel, atât dispoziţiile art. 6 şi art. 41 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Protocolului Adiţional sau dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate, cât şi normele de drept intern [Legea nr. 10/2001 - art. 1, art. 2 lit. i), art. 7, art. 10, art. 11, art. 21 şi urm.]
In mod greşit, instanţele au dedus că autorul reclamanţilor a rămas, în proprietate, cu conacul şi menţionează că nu s-a dovedit nici cine 1-a demolat şi nici dacă nu a fost înstrăinat după anul 1950, cu toate că terenul de sub construcţie fusese expropriat.
La cererea reclamanţilor, adresată, în baza Legii nr. 112/1995, Consiliului local Stoicăneşti, răspunsul primit (nr. 356 din 26 iulie 1996) a fost în sensul că "s-a constatat că, la dosar, nu există act juridic prin care să se ateste că locuinţa a fost trecută în proprietatea statului."
Faţă de faptul că nu există niciun act de preluare legală a proprietăţii autorului părţilor şi ţinând seama şi de avizarea Comisiei judeţene, din data de 13 iunie 1946, prin care se menţionează, expres, faptul că "se lasă proprietarului I.C.M., ca neexpropriabil, 50 ha de teren arabil ce posedă în judeţul Olt, Comuna Stoicăneşti, în care se cuprinde şi conacul (...)" rezultă, în mod clar, faptul că acest imobil a fost al autorului reclamanţilor, în anul 1946, dar şi ca a fost preluat, de către stat, fără nici un titlu.
Imobilul a fost preluat fără tidu valabil şi, în acest context, recurenţilor, prin hotărârea nr. 10101 din 28 august 2002 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii fondului funciar - Prefectura Judeţului Olt, li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren agricol de 41 ha, în calitate de moştenitori ai autorului de rol, Maican Ion, astfel încât au restrâns notificarea.
Anterior, le fusese reconstituit dreptul de proprietate asupra a 9 ha pe care se aflase, înainte de preluare, conacul, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 99 din 06 mai 1996, de pe urma defunctului M.I., decedat în 1995.
Ţinând seama de situaţia de fapt existentă, în sensul că imobilul în litigiu a fost demolat, fiind imposibilă restituirea in natura, pârâta era obligată să propună acordarea de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
2. In ceea ce priveşte probele, reclamanta, cunoscând că, în anul 2009, nu se mai aflau în viaţă persoane care să fi avut, la momentul preluării, cel puţini 8 ani sau să fie deplasabile, a solicitat proba cu interogatoriul pârâtei şi înscrisuri, respinse de către instanţă, care, a dispus, din oficiu, proba testimonială pentru apelanţi şi, dat fiind inexistenţa martorilor, a preferat să interpreteze în defavoarea solicitanţilor înscrisurile depuse de aceştia şi să dea câştig de cauză paratei intimate, care nu a făcut decât să afirme că nu deţine acte referitoare la preluare, deţinere ş.a.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea, în totalitate, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificării sentinţei civile nr. 396 din 16 martie 2009 pronunţata de Tribunalul Olt, şi, pe fond, admiterea contestaţiei, anularea dispoziţiei nr. 1451 din 16 octombrie 2008 a Primarului Comunei Stoicăneşti Olt, cu obligarea Primăriei aceleiaşi localităţi de a le acorda despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul în litigiu.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Legii 10/2001, Titlului VII - art. 16 şi urm. ale Legii nr. 247/2005, art. 6 şi art. 41 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Protocolului Adiţional.
Intimata pârâtă Primăria comunei Stoicăneşti judeţul Olt a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cea mai mare parte dintre criticile formulate, recurenţii tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curtea de Apel în legătură cu preluarea imobilului în litigiu şi cu demolarea bunului, în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil faţă de actuală structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa anterioară, raportat la probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
In consecinţă, prezenta instanţă nu mai poate examina acele critici prin care recurenţii contestă faptul că imobilul construcţie, pretins prin notificare, ar fi rămas în proprietatea autorului lor, M.I., susţinând, totodată, că au dovedit preluarea bunului, de stat, fără temei legal.
Argumentul referitor la reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 50 ha teren agricol, din care, o porţiune ar fi fost ocupată de conacul solicitat în prezentul dosar, şi din care s-ar deduce preluarea abuzivă a construcţiei respective vizează o prezumţie judiciară, în consecinţă, tot un mijloc de probă, cu privire la care instanţa de apel nu a înţeles să recurgă faţă de celelalte probe administrate, din care a reţinut contrariul.
Or, după cum s-a arătat deja, modalitatea în care Curtea de Apel a concluzionat, în fapt, că bunul ar fi rămas în proprietatea autorului reclamanţilor, nedovedindu-se trecerea lui în patrimoniul statului nu mai poate fi cenzurat, în prezent, de instanţa de recurs.
Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile referitoare la „notorietatea" preluării imobilelor, după anul 1945, şi la imposibilitatea demolării conacului, de către fostul proprietar, nu pot fi analizate în calea de atac de faţă deoarece implică schimbarea situaţiei de fapt reţinute de Curte.
In ceea ce priveşte evaluarea instanţei de apel în legătură cu partea care are sarcina probei referitor la preluarea abuzivă a imobilului, respectiv reclamanţii, aceasta este corectă faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ. cu referire la art. l lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Astfel, cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o şi dovedească, iar textul din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 menţionează că, în cazul în care, pentru imobilul pretins, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de existenţa acestuia în patrimoniul statului, după data invocată ca fiind data preluării. Regăsirea bunului în patrimoniul statului după data respectivă constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă (nu este cazul în speţă deoarece s-a reţinut că imobilul construcţie nu mai există în materialitatea sa, chestiune necontestată de părţi).
In raport de aceste aspecte, Curtea a constatat, după cum s-a expus în precedent, că reclamanţii nu au dovedit preluarea imobilului, de către stat, ci, din probele administrate, a rezultat contrariul, şi anume că a rămas în proprietatea autorului părţilor.
De asemenea, a mai reţinut că părţile nu au produs dovezi în legătură cu situaţia bunului după 13 iunie 1946, în sensul dacă a rămas în posesia autorului reclamanţilor sau a fost înstrăinat şi nici în ceea ce priveşte persoana care a demolat construcţia.
Faţă de această situaţie de fapt ce nu mai poate fi rediscutată şi schimbată în recurs, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Textul de lege sus-menţionat presupune ca imobilul să fi fost preluat de către stat în perioada de referinţă prevăzută în Lege, ceea ce instanţele anterioare nu au reţinut în legătură cu imobilul pretins de reclamanţi.
Prin urmare, nefiind îndeplinită această cerinţă a actului normativ în discuţie, în legătură cu preluarea bunului, de către stat, în mod corect, Curtea a considerat că reclamanţii nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, dispoziţia nr. 1451 din 16 octombrie 2008 emisă de Primarul comunei Stoicăneşti Olt, de respingere a notificării, şi sentinţa prin care Tribunalul a confirmat soluţia organului administrativ, fiind legale.
Nu se poate reţine, ca atare, încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii pentru cei îndreptăţiţi, enumerate în cererea de recurs [art. 1, art. 2 lit. i), art. 7, art. 10, art. 11, art. 21 şi următoarele].
In ceea ce priveşte încălcarea art. 6 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului adiţional, precum şi a dispoziţiilor constituţionale, în afara faptului că recurenţii nu menţionează, în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate faţă de dispoziţiile respective din documentul european, referitor la Protocol şi Constituţie, nici nu indică ce norme au fost încălcate, pentru ca aceste susţineri să poată fi examinate de prezenta instanţă.
Oricum, în privinţa dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că nu se poate reţine vreo încălcare a drepturilor procedurale ale recurenţilor, inclusiv a dreptului la apărare, aceştia beneficiind de mai multe termene de judecată pentru a-şi proba pretenţiile formulate şi de un tratament judiciar egal cu cel al părţii adverse.
Referitor la încălcarea Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, nici această critică nu este întemeiată deoarece recurenţii nu au „un bun", în sensul Convenţiei, pentru a reclama protecţia documentului european sau reparaţia echitabilă pentru privarea de acesta, în condiţiile art. 41 din Convenţie.
Astfel, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate, în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, în cazul „bunurilor" părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale", fie valorile patrimoniale , inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au, cel puţin, „o speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
In prima ipoteză, un „bun actual", pentru care se solicită aplicarea garanţiilor din Convenţie, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existenţa bunului în patrimoniul părţii, la data la care se pretinde protecţia documentului european, ori la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să le recunoască un asemenea drept, recurenţii neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.
Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamanţilor, de altfel, după cum a reţinut Curtea, nici nu mai există în materialitatea sa, ceea ce a şi generat formularea, de către aceştia, a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a dreptului recurenţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul pretins în prezentul dosar; aşadar, părţile nu sunt titularele unui „bun" din perspectiva Convenţiei Europene.
De asemenea, recurenţii nu au nicio speranţă legitimă de a-1 obţine în cadrul contestaţiei de faţă atât timp cât nu au reuşit să probeze, după cum s-a reţinut de instanţele anterioare, preluarea lui de către stat şi nici situaţia lui juridică certă după anul 1946, dovezile administrate conducând la stabilirea, în fapt, a păstrării conacului de către autorul părţilor, împreună cu suprafaţa de 50 de ha, pe o porţiune din care imobilul respectiv a fost edificat. Ca atare, nu se poate angaja răspunderea statului pentru un imobil pentru care nu s-a dovedit că l-ar fi preluat.
Şi din perspectiva Constituţia României, într-adevăr, legea naţională fundamentală garantează dreptul de proprietate privată, conform art. 44, dar în limitele legii. In speţă, protecţia dreptului de proprietate, din perspectivă constituţională şi, mai precis, acordarea despăgubirilor către recurenţi pentru imobilul în litigiu presupuneau îndeplinirea condiţiilor Legii nr. 10/2001, pentru ca părţile să beneficieze de reparaţia pretinsă, printre care şi cea referitoare la preluarea abuzivă, de către stat. Or, pentru argumentele deja expuse, această cerinţă legală nu este întrunită în speţă, astfel încât recurenţii nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ în discuţie şi nici de protecţia Constituţia României în ceea ce priveşte dreptul lor la astfel de măsuri.
In concluzie, din perspectiva criticilor de nelegalitate grefate pe situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, nu se poate reţine încălcarea textelor de lege enumerate în cererea de recurs şi examinate în precedent.
2. Recurenţii au mai susţinut şi nereguli în privinţa probelor încuviinţate în favoarea lor, de către instanţa de apel (proba testimonială), şi a celor respinse de către această instanţă, dar care le-ar fi profitat în probarea pretenţiilor formulate (proba cu înscrisuri şi cea cu interogatoriul pârâtei, respinse de Curte).
Pe lângă faptul că susţinerile recurenţilor privind greşita respingere a probei cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei şi neutilitatea încuviinţării probei testimoniale nu au suport, aprecierea concludentei, pertinenţei şi utilităţii unor probe reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu şi, fiind o chestiune legată de aspectele amintite în materie de probe, iar nu de legalitatea încuviinţării lor, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.
Pe de altă parte, contrar celor menţionate de recurenţi, aceştia nu au solicitat, în apel, nici prin cerere, nici la termenul de discutare a probelor, interogatoriul pârâtei; cu privire la înscrisuri, această probă a fost cerută prin cererea de apel, dar la termenul la care s-au dezbătut probele, reprezentantul părţilor nu a indicat niciun înscris nou, care să fie administrat în susţinerea pretenţiilor formulate. Cu privire la proba testimonială, pusă în discuţie din oficiu, avocatul apelanţilor nu s-a opus la încuviinţare, dar nu a procedat la indicarea datelor de identificare ale martorului, nefiind audiată nicio persoană în această calitate, ceea ce a determinat, în mod corect, decăderea părţii din proba dispusă.
Ca atare, nu se poate reproşa instanţei că şi-a fundamentat soluţia doar pe probele administrate la instanţa de fond, atât timp cât părţile interesate aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care intenţionau să le aducă în susţinerea căii de atac exercitate, obligaţia de-a şi proba pretenţiile revenind apelanţilor, în condiţiile art. 1169 C. civ., după cum s-a mai arătat.
Faţă de situaţia de fapt reţinută în speţă, în esenţă, nedovedirea preluării bunului pentru care se solicită despăgubiri, de către stat, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că reclamanţii nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cerinţa sus-amintită, pentru a fi incident actul normativ de reparaţie, nefiind îndeplinită.
In consecinţă, recursul declarat de reclamanţi este nefondat, Decizia atacată fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale în materie, mai sus examinate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii V.I.M., P.M.A. şi M.A. împotriva deciziei nr. 231 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2594/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2412/2010. Civil → |
|---|
