ICCJ. Decizia nr. 1967/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1967/2010
Dosar nr. 45795/3/2007
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 decembrie 2007, D.V.G.L.A. şi D.O.D.G. au solicitat anularea deciziei nr. 408 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S. urmare notificării nr. 3033/2001 depusă de reclamanţi şi obligarea A.N.R.P. la măsuri reparatorii pentru imobilul din Ploieşti, judeţul Prahova.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 11 aprilie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., având în vedere că respectiva instituţie are alte atribuţii conferite de Legea nr. 10/2001, faţă de obiectul cererii şi a dispus scoaterea din cauză a acestei pârâte.
Prin sentinţa nr. 791 din 25 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de D.V.G.L.A. şi D.O.D.G. în contradictoriu cu A.V.A.S.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii aveau obligaţia, potrivit Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, să facă dovada în faţa unităţii deţinătoare, respectiv a unităţii care a dispus privatizarea, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii şi a dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului acestora. Faptul că respectivele înscrisuri au fost depuse în dosarul nr. 16441/2003 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu îndeplineşte condiţia prevăzută de lege de a face dovezi în faţa instituţiei notificate deoarece dosarele judecătoriilor se păstrează în arhivele acestora.
În cauza de faţă, deşi s-a depus contractul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1937, prin care D.G. a dobândit suprafaţa de teren, nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte transmiterea succesiunii de la fostul proprietar către reclamanţi, depunându-se certificatele de moştenitor de pe urma părinţilor acestora, iar proprietarul imobilului, aşa cum rezultă din acte, fiind bunicul acestora.
Obligaţia completării dosarului care a însoţit notificarea incumbă reclamanţilor, iar între aceştia şi instituţiile statului s-a purtat o corespondenţă amplă, prin care li s-a pus în vedere ce anume acte trebuie să depună, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru a completa dosarul.
Tribunalul a mai constatat că nici în cursul soluţionării contestaţiei, reclamanţii nu au făcut dovada acceptării succesiunii de către D.A. şi D.G.J.H., decedat în anul 1956, a moştenirii lăsate de proprietarul imobilului şi nici a identităţii (eventuale dintre D.G. şi D.G.J.H.).
Prin Decizia nr. 194 din 12 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii tribunalului. A schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia formulată de D.V.G.L.A. şi D.O.D.G. A obligat pârâta A.V.A.S. la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploieşti (teren şi construcţie demolată). Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va face plata acestora.
S-a reţinut de către instanţa de apel că este valabilă comunicarea actelor către pârâtă care a avut loc la 4 martie 2004. Finalitatea obligaţiei prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a se comunica la cerere, actele considerate necesare soluţionării unei notificări, este realizată, ştiut fiind că formalismul nu caracterizează dreptul român, aceasta cu atât mai mult cu cât transmiterea înscrisurilor avea loc într-un cadru legal.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 4756 din 24 iunie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti menţinută până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 580 din 30 noiembrie 2006), s-a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind notificarea în cauză, reţinându-se că petenţii au calitatea de a solicita restituirea imobilului.
În aceste condiţii, cererea reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989 a apărut ca îndreptăţită.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei pronunţată în apel, în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.
A arătat că în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligaţia soluţionării notificării formulată în baza legii speciale de reparaţie şi emiterii unei decizii motivate, fie cu propunere de acordare de despăgubiri (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), fie de respingere.
În acest sens, prin intermediul procedurii administrative prevăzute de art. 29 din lege, reclamanţii erau obligaţi să-şi dovedească calitatea de persoane îndreptăţite, or, dosarul administrativ aferent notificării nr. 3033 din 5 aprilie 2001 nu a fost completat cu toate actele doveditoare în condiţiile art. 23 şi următ. din actul normativ precizat.
Faptul depunerii înscrisurilor doveditoare într-o altă cauză nu îndeplineşte condiţia prevăzută de lege de a face dovezi în faţa instituţiei notificate.
S-a arătat că în Decizia recurată, instanţa de apel a făcut trimitere şi la sentinţa civilă nr. 644 din 9 mai 2006 prin care s-a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind notificarea nr. 3033/2001.
Or, este evident că instanţele nu au stabilit calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor în sensul Legii nr. 10/2001, nesoluţionând notificarea pe fond, ci au stabilit în sarcina A.V.A.S. numai obligaţia de a face, respectiv de a soluţiona notificarea.
Al doilea motiv de recurs a vizat aspectul potrivit căruia curtea de apel, raportat la prevederile legale aplicabile cauzei, în mod nelegal a obligat pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru imobilul revendicat.
Astfel, din analiza art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că A.V.A.S. are competenţa numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente.
Prin Legea nr. 247/2005, art. 1 alin. (1) Titlul VII se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.
În soluţionarea cauzei devin incidente şi dispoziţiile OUG nr. 81/2007.
Din analiza acestor texte legale, rezultă cu evidenţă că A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a stabili valoarea şi acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituţiei competente în condiţiile legii.
Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Prin Decizia nr. 408 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 3033/2001 formulată de D.V.G.L.A. şi D.O.D.G. întrucât petenţii nu au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată şi nici acte privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 2 din lege.
Urmare atacării deciziei în instanţă, la judecarea apelului, instanţa a reţinut faptul că este valabilă comunicarea actelor către A.V.A.S. care a avut loc la 4 martie 2004, termen în cauza ce se purta între aceleaşi părţi, având ca obiect obligarea la emiterea unui răspuns la notificarea adresată şi de care s-a luat act în încheiere.
Se reţine însă că instanţa de apel, în afară de constatarea valabilităţii comunicării către A.V.A.S. a actelor, nu a analizat sub nici un aspect înscrisurile în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite ale reclamanţilor precum şi a dreptului de proprietate al autorului acestora asupra imobilului în litigiu, pentru a combate astfel reţinerile instanţei de fond privitoare la acestea.
Astfel, instanţa de apel nu a făcut referiri la certificatul de calitate nr. 99 din 25 septembrie 2001 (fila 26 dosar apel), potrivit căruia moştenitorii lui D.A. sunt reclamanţii D.V.G.L.A. şi D.O.D.G., primul fiind, conform certificatului de calitate nr.111 din 29 octombrie 2001, moştenitorul lui D.G.J.H., care apare în foaia matricolă ca fiind plătitorul impozitului pe clădiri între anii 1955 – 1957 şi în contractul de vânzare încheiat în 1937.
Totodată se reţine că la fila 35 a dosarului de apel există o declaraţie de notorietate potrivit căreia numele de D.G.J.H. şi D.G.J.H., forma folosită în general fiind D.G.J. aparţin uneia şi aceleiaşi persoane.
Se reţine, de asemenea, că este greşită obligarea pârâtei A.V.A.S., de către instanţa de apel, la plata despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.
Astfel, prin Titlul VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură.
Din analiza respectivelor dispoziţii legale reiese că pârâta A.V.A.S. nu are competenţa de a stabili valoarea şi de a acorda măsuri reparatorii în echivalent ci numai de a propune instituţiei competente, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, acordarea despăgubirilor.
Pentru cele de mai sus, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa Decizia atacată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru judecarea apelului, urmând a se analiza, sub formă de apărări şi celelalte susţineri din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 194 din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1971/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1966/2010. Civil → |
|---|
