ICCJ. Decizia nr. 2008/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2008/2010
Dosar nr. 10.424/3/2007
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 10424/3 din 22 martie 2007, reclamanta A.R.R., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.G.R., S.M. şi G.E., a solicitat tribunalului ca, prin sentinţa civilă ce se va pronunţa, să dispună admiterea acţiunii respectiv, să îi fie restituit, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului din sect. 1, împreună cu toate anexele (inclusiv garaj) şi cota indiviză din terenul aferent clădirii situate la adresa indicată.
În subsidiar, în ipoteza în care primul capăt de cerere nu ar fi primit, reclamanta a solicitat să se constate că pentru bunul în litigiu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în mod irevocabil, restul clădirii a fost retrocedat autoarei sale, astfel încât ar fi cu totul nefiresc şi în afara principiilor de drept să existe un regim diferit pentru o cauză juridică unică.
S-a precizat că solicitarea vizând restituirea în natură a apartamentului are un dublu temei juridic: a) în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Municipiu Bucureşti, prin Primar General, este vorba despre refuzul nejustificat al acestuia de a soluţiona prin decizie/dispoziţie motivată notificarea formulată în termen legal potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001; b) în privinţa pârâţilor-persoane fizice, obligaţia a de a-i lăsa apartamentul în deplină proprietate şi posesie are la bază compararea de titluri între reclamantă şi aceştia, titlul pe care reclamanta îl invocă fiind, în mod cert, preferabil şi mai bine caracterizat.
Reclamanta a precizat că este legatar cu titlu particular pentru tot imobilul situat la adresa indicată, fiind instituită ca atare de către mătuşa sa, A.P.E.E., decedată la 31 mai 2006, iar calitatea sa de moştenitor rezultă din testamentul autentificat cu nr. 58 la data de 28 ianuarie 2003 la B.N.P. S.R.O.
Cu privire la pârâţii S. şi G., reclamanta a învederat că aceştia au dobândit bunul în litigiu prin cumpărare, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Aceasta, în condiţiile în care, antecesoarea reclamantei a formulat, la data de 3 august 2001, în temeiul art. 20 al Legii nr. 10/2001, prin intermediul B.E.J. V.P., notificare adresată pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar general, solicitând „restituirea în natură a apartamentului (în litigiu), ce formează parterul imobilului, inclusiv garajul acestui apartament (transformat în locuinţă), precum şi cota parte de teren indiviză aferentă apartamentului şi garajului revendicat".
Or, deşi au trecut mai bine de 5 ani şi jumătate de la formularea notificării, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general a refuzat să o soluţioneze, astfel încât revine instanţei judecătoreşti plenitudinea de competenţă în a statua pe fond asupra cererii sale de restituire în natură.
În apărare, pârâţii au invocat caracterul inadmisibil al acţiunii în revendicare introduse pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei având în vedere că aceasta este titulara unui legat cu titlu particular şi că bunul ce face obiectul legatului nu se afla în patrimoniul succesoral al defunctului la data decesului; excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât într-un litigiul anterior, instanţa s-a pronunţat irevocabil asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor (sentinţa civilă nr. 3749/2002 a Judecătoriei sect. 1, definitivă prin Decizia nr. 2490/2002 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 1446/2003 a Curţii de Apel Bucureşti).
Pe cale reconvenţională, pârâta G.E. a solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului exhibat de către reclamantă.
Prin încheierea din 10 octombrie 2007, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti în ceea ce priveşte revendicarea prin comparare de titluri şi a respins, ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, prin încheierea din 17 octombrie 2007 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante G.E. în ce priveşte cererea reconvenţională şi s-a respins excepţia prematurităţii asupra cererii de constatare a îndreptăţirii reclamantei la obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Soluţionând cauza, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 1558 din 5 decembrie 2007, conform căreia: A respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi lipsei de interes.
A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţii S.R., S.M. şi G.M. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din sect. 1, împreună cu anexele acestuia şi terenul aferent situat sub construcţie.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare privitoare la garaj, cât şi cererea subsidiară referitoare la constatarea îndreptăţirii reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent.
A respins cererea de revendicare prin comparare de titluri formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
A respins cererea reconvenţională ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nevalabil, în baza Decretului nr. 92/1950, iar faptul că ulterior statul a vândut apartamentul revendicat nu invalidează titlul autoarei reclamantei. În ce o priveşte pe aceasta din urmă, ea îşi justifică legitimarea procesuală în baza certificatului de moştenitor întocmit de pe urma autoarei, titulare a proprietăţii.
Acţiunea în revendicare promovată a fost considerată admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi de faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul unei unităţi deţinătoare din cele avute în vedere de lege, fiind înstrăinat.
În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, s-a constatat că trebuie dată prioritate titlului reclamantei, dată fiind modalitatea preluării imobilului de către stat şi faptul că buna-credinţă invocată de pârâţi nu poate fi producătoare de efecte juridice în cadrul acţiunii în revendicare.
Această preferabilitate a titlului reclamantei rezultă şi din împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri, în conţinutul său, prioritate dobânditorului imobilului de la stat contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta A.R. şi pârâţii S.R., S.M. şi G.E.
1. Reclamanta nu a motivat apelul exercitat, declarând de altfel, că nu mai înţelege să susţină calea de atac.
2. Pârâţii S. au susţinut greşita soluţionare de către instanţa fondului a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, raportat la dispoziţiile art. 887, art. 889 C. civ. şi la faptul că prin testamentul întocmit de către autoarea A.P.E., reclamanta a fost instituită doar legatar cu titlu particular.
Or, dreptul unui asemenea legatar se rezumă numai la bunul ce face obiectul legatului şi există doar în cazul în care respectivul bun se afla în patrimoniul succesoral la momentul decesului testatorului.
În speţă însă, apartamentul ce face obiectul litigiului nu se găsea în patrimoniul testatorului ci dimpotrivă, se afla în posesia şi proprietatea deplină a pârâţilor-apelanţi, în baza unui titlu confirmat judecătoreşte.
- Instanţa a rezolvat greşit excepţia de inadmisiblitate a acţiunii, având în vedere temeiul juridic precizat al cererii, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi jurisprudenţa recentă a instanţei supreme.
- Modalitatea în care s-a realizat compararea de titluri şi s-a soluţionat fondul cauzei este de asemenea, eronată, întrucât, în primul rând, nu este vorba de titluri care provin de la autori diferiţi, pentru a se putea proceda la o asemenea operaţiune de comparare.
Pe de altă parte, titlul statului nu a fost niciodată desfiinţat, în timp ce apelanţii-pârâţi se prevalează de o hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat prin care le-a fost recunoscută calitatea de cumpărători de bună-credinţă.
3. Prin motivele de apel, pârâta G.E. a formulat aceleaşi critici legate de modalitatea în care instanţa a apreciat asupra legitimării procesuale active a reclamantei, asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovate pe calea dreptului comun.
De asemenea, pe fondul cauzei s-a susţinut greşita preferabilitate recunoscută titlului reclamantei, în condiţiile în care apelanta-pârâtă beneficiază de un contract de vânzare-cumpărare valabil întocmit şi validat în plus, prin sentinţa civilă nr. 3749/2002 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă şi irevocabilă.
Prin Decizia nr. 806 din 3 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active că judecătorul primei instanţe a fondului a făcut o corectă evaluare a probatoriului administrat, având în vedere că din actele depuse la dosar rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea numiţilor I.A. şi L.A., descendenta şi moştenitoarea acestora fiind A.P.E.E., care a instituit-o pe reclamantă legatar cu titlu particular asupra apartamentului revendicat.
S-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, conform Decretului nr. 92/1950 şi consecinţa juridică a acestui abuz este continuitatea calităţii de proprietar pentru cel deposedat.
De aceea, autoarea reclamantei nu avea obligaţia de a solicita autorităţilor să-i certifice calitatea de proprietar asupra imobilului.
Cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii, s-a apreciat că „jurisdicţiile speciale administrative" sunt facultative şi ca atare, reclamanta avea posibilitatea, iar nu obligaţia să recurgă la procedura Legii nr. 10/2001.
Criticile pe fondul cauzei au fost înlăturate, cu motivarea că prima instanţă a decis corect că titlul reclamantei este mai caracterizat, provenind de la proprietarul originar.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanţii-pârâţi S.G.R. , S.M. şi de către pârâta G.E.
1. În motivele de recurs formulate, pârâta G.E. a formulat critici de nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- Motivarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de către instanţa de apel, este străină de criticile invocate de parte, care au vizat argumente legate de instituţia legatului cu titlu particular, în sensul că defuncta A.P. nu putea dispune de un bun ce nu se afla în patrimoniul său la momentul testării şi asupra căruia nu îşi putea exercita prerogativele izvorâte dintr-un drept de proprietate legal consfinţit.
Ignorând aceste argumente, raţionamentul instanţei se bazează pe considerente vizând preluarea abuzivă a imobilului de către stat, continuitatea calităţii de proprietar a autoarei intimatei, pentru a conchide că a fost demonstrată legitimarea procesuală.
În felul acesta, a fost încălcat principiul general referitor la necesitatea motivării hotărârilor, aşa cum rezultă din dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Hotărârea este nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, aprecierea instanţei în sensul că reclamanta avea posibilitatea, iar nu obligaţia să recurgă la procedura Legii nr. 10/2001 este eronată, după cum este eronată şi aprecierea dată pe fond titlurilor părţilor, iar aceste aspecte rezultă cu pregnanţă şi din considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Instanţa de apel a nesocotit faptul că valabilitatea titlului de proprietate al recurentei-pârâte a fost consolidată prin sentinţa civilă nr. 3749/29.04.2002 a Judecătoriei sectorului 1, definitivă şi irevocabilă.
2. Pârâţii S.G.R. şi S.M. au susţinut nelegalitatea deciziei pe următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a încălcat dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care obligă la motivarea în fapt şi în drept a convingerilor care au stat la baza adoptării soluţiei.
Fără să ţină seama de argumentele părţilor şi fără să se circumscrie, în motivarea dată „criticilor ce compun motivele de apel, instanţa a utilizat considerente teoretice de ordin general, ceea ce este de natură să atragă nulitatea hotărârii.
Toate susţinerile pârâţilor legate de efectele art. 887 şi art. 899 C. civ., art. 1 şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, ca şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/201998, au rămas fără rezonanţă, instanţa de apel motivându-şi punctul de vedere exclusiv pe argumentele celeilalte părţi.
Rezultă că hotărârea dată în apel este nemotivată, lovită de nulitate, aşa încât, în baza art. 312 C. proc. civ. se impune casarea ei cu trimitere spre rejudecare.
- Modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun este greşită şi ignoră Decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a tranşat chestiunea raportului dintre legea generală şi legea specială.
- Pe fondul cauzei, soluţia este de asemenea eronată întrucât nesocoteşte efectele unei hotărâri irevocabile anterioare, intrate în puterea lucrului judecat, care a constatat buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a validat titlul acestora.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- Având de soluţionat apelurile declarate de pârâţii Ş. şi G., instanţa a avut de analizat, cu prioritate, criticile acestora, constituite în motiv de apel, referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamantei.
În susţinerea acestui motiv de apel s-au invocat aspecte vizând nevalabilitatea legatului cu titlu particular de care s-a prevalat reclamanta, nevalabilitate dată de obiectul acestuia, respectiv de împrejurarea că bunul testat nu se afla, la data întocmirii testamentului în patrimoniul autoarei decedate (A.P.E.E.).
Dimpotrivă, s-a arătat că la acel moment imobilul se afla în patrimoniul pârâţilor, titlul acestora fiind validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat.
Cu referire la această situaţie a bunului legat şi calitatea de proprietar asupra lui au fost invocate dispoziţiile art. 887 şi art. 889 C. civ., susţinându-se că, potrivit textelor menţionate, dreptul legatarului cu titlu particular se rezumă la bunurile menţionate în testament şi sub condiţia, necesară pentru validitatea lui, ca acestea să se fi aflat în patrimoniul succesoral la momentul decesului.
Cum această condiţie nu a fost îndeplinită în speţă, rezulta că reclamanta nu poate promova o acţiune în revendicare, prevalându-se de un drept al autorului, inexistent, care nu putea face astfel, obiect al transmisiunii succesorale sub forma legatului cu titlu particular.
Or, ignorând toate aceste susţineri ale motivului de apel vizând lipsa calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut un considerent general pe aspectul menţionat şi străin de criticile punctuale formulate.
Astfel, s-a apreciat că prima instanţă a fondului a reţinut corect legitimarea în proces a reclamantei, întrucât aceasta este beneficiara unui legat cu titlu particular, iar testatoarea este descendenta şi moştenitoarea foştilor proprietari A.I. şi A.L. (celelalte argumente legate de modalitatea de preluare a imobilului vizând fondul cauzei, iar nu chestiuni legate de legitimarea procesuală).
Or, tocmai legatul de care se prevala reclamanta era contestat de pârâţii-apelanţi în eficienţa lui pentru argumente care nu au constituit obiect de analiză pentru instanţa de apel.
Sub acest aspect, recurenţii susţin corect că Decizia atacată nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care obligă instanţa ca, în adoptarea şi justificarea soluţiei să fie arătate toate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Fără să arate argumentele pentru care a înlăturat criticile pârâţilor, Decizia din apel este defectuoasă din punct de vedere procedural, lipsindu-i considerentele pe aspecte deduse judecăţii şi lăsate în afara verificării jurisdicţionale.
Analiza punctuală a fiecărei susţineri a părţilor, atunci când ele vizează elemente esenţiale ale judecăţii, ce nu pot fi subsumate altor aspecte, pentru a putea primi o verificare globală, se impune întrucât, în caz contrar, soluţiile ar fi rezultat al discreţionarului şi nu al judecăţii argumentate.
Sub acest aspect, obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanţiile procesuale ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia europeană.
În acelaşi timp, instanţa de recurs nu poate suplini motivarea – aceleaşi aspecte fiind, pe lângă obiecţia de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în recurs, deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicţională anterioară, să fie tranşate în mod irevocabil de către instanţa de recurs.
În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală şi în plus, instanţa de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalităţii în care a doua instanţă a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o.
Faţă de acest aspect al lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi modalitatea de rezolvare a lui, care s-a impus cu prioritate analizei instanţei de recurs (în condiţiile în care vizează una din condiţiile de exerciţiu a dreptului la acţiune şi de legală învestire a instanţei), celelalte critici formulate prin recursurile exercitate nu mai pot fi cercetate.
Pentru considerentele arătate, văzând dispoziţiile art. 304 pct. 7, cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, pe lângă analiza criticilor legate de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, vor fi avute în vedere, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., şi celelalte motive invocate în faţa instanţei de apel, a cărei hotărâre a fost casată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii G.E., S.G.R. şi S.M. împotriva deciziei nr. 806 din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2040/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2005/2010. Civil → |
|---|
