ICCJ. Decizia nr. 2036/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2036/2010
Dosar nr. 355/3/2003
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2002, reclamanţii V.M.R. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Banca Naţională a României (pe viitor, B.N.R.), Ministerul Turismului, Fondul Proprietăţii de Stat şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.M.V.) cerând să fie obligate la „restituirea tuturor bunurilor" (fără a le descrie) pe care le-a deţinut în proprietate prim reclamantul, precum şi a celor care au aparţinut părinţilor săi, V.A. şi A. şi mătuşii F.V., şi, respectiv a tuturor bunurilor care au aparţinut autorilor secund reclamantei, anume părinţiilor, M.C. şi O. şi fratelui său, C.M.
Reclamanţii au susţinut că autorii invocaţi au fost acţionari şi, pe cale de consecinţă, au dobândit în proprietate bunuri care au constituit patrimoniul B.A.I.C.E. SA Orăştie şi, respectiv, patrimoniul S.B.C.D. SA Geoagiu Băi.
Aşa fiind, reclamanţii au cerut ca pârâţii să fie obligaţi să le plătească despăgubiri băneşti pentru cota de 63% deţinută de autorii lor din capitalul Băncii A., evaluată în anul 1948, conform bilanţului de lichidare la suma de 31.932.685 lei, precum şi „anularea tuturor actelor civile de înstrăinare către terţi a bunurilor imobile ce au constituit patrimoniul societăţilor" (fără a le indica) încheiate de Statul Român şi instituţiile care le-au avut în administrare de la momentul preluării şi până în prezent şi, respectiv, intabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F. nr. 1831 Geoagiu Băi.
În motivarea cererii în despăgubire, reclamanţii au susţinut că Banca A. a fost dizolvată de drept prin Decizia nr. 132 din 4 iunie 1948 emisă de Curtea Superioară Bancară şi că aceasta a intrat în stare de lichidare, bunurile sale fiind trecute, în mod nelegal, în patrimoniul statului ca, de altminteri şi bunurile aparţinând S.B.C.D. SA Geoagiu Băi, căreia banca îi înstrăinase în anul 1937 imobilele pe care le deţinea în staţiunea Geoagiu Băi, rezervându-şi o cotă de 80% din patrimoniul acesteia.
Reclamanţii au depus o precizare la acţiune la data de 2 octombrie 2002 fila 134 dosar – potrivit cu care solicită obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, convertite în dolari americani la cursul B.N.R. la data de 4 iunie 1948 - pentru cota parte deţinută de autorii lor din patrimoniul celor două societăţi.
Reclamanţii au invocat drept temei al acţiunii dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale art. 480, art. 645 şi art. 954 C. civ., art. 20 din Constituţia României, art. 8 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13 din CEDO şi art. 2 lit. a) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamanţii au susţinut că naţionalizarea de către stat a bunurilor care au aparţinut celor două societăţi, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a făcut în mod abuziv, motiv pentru care se impune constatarea potrivit cu care au calitatea de coproprietari ai acestor bunuri şi în prezent, sens în care impune obligarea pârâţilor la restituire.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 4 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, în raport de precizările aduse de reclamanţi cu privire la temeiul pretenţiilor deduse judecăţii şi de prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, şi-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 146 din 9 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei Banca Naţională a României pentru lipsa calităţii procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii şi, respectiv, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis, în parte, cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi cu intervenienta A.R.O.
În consecinţă, tribunalul a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor şi intervenientei „suma de 1063,27 lei noi, ce le revine din soldului casei conform acţiunilor pe care autorii acestora le-au deţinut la I.C.E.A. SA", precum şi suma de „896.307,76 lei, reprezentând contravaloarea patrimoniului imobiliar deţinut de autorii acestora" la acelaşi institut, sens în care a omologat raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul M.R. (filele 223 – 228 şi 257 – 259 dosar.
Prin aceeaşi sentinţă pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor suma de 3.094 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 137 şi art. 112 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 12 din Legea nr. 213/1998, se impune concluzia că pârâta Banca Naţională a României nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii.
Totodată, instanţa a reţinut că nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât nicio persoană fizică sau juridică nu poate fi împiedicată să se adreseze cu o cerere în justiţie pentru apărarea dreptului său de proprietate, cu menţiunea că Legea nr. 10/2001 nu interzice o astfel de posibilitate.
Pe fondul pretenţiilor, instanţa a reţinut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, foştii proprietari pot revendica imobilele preluate în mod abuziv de stat şi că o astfel de interpretare este consacrată şi prin Decizia nr. V/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţiile Unite.
Aşa fiind, cât timp reclamanţii au făcut dovada că autorii lor au deţinut un număr de acţiuni la Banca A. şi S.B.C.D. şi cât timp Adunările generale ale acţionarilor acestor societăţii pentru lichidarea activului s-au desfăşurat în plină perioadă de naţionalizare, instanţa a apreciat că se impune constatarea potrivit cu care, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea stabilită prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.
Referitor la cererea de restituire a bunurilor mobile preluate de stat în aceeaşi împrejurare, a naţionalizării celor două societăţi, instanţa a statuat că nu poate fi primită, întrucât reclamanţii nu au dovedit că aceste bunuri ar mai exista, respectiv, că ar fi identice cu actualele bunurile aflate în patrimoniul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în staţiunea Geoagiu - Băi.
Prin Decizia civilă nr. 307 din 30 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Bucureşti şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea principală formulată de reclamanţii V.M.R. şi C.B., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.R.O., ca nefondate.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a intervenientei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Turismului şi, respectiv, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, sens în care au fost respinse pretenţiile formulate împotriva acestui pârât.
Totodată, prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de reclamantul M.V.R.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480-art. 481 C. civ. şi nu o acţiune/contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Or, conform probatoriului administrat, instanţa a constatat că bunurile în litigiu au fost deţinute în proprietate de B.A.I.C.E. SA şi de S.B.D. SA Geoagiu – Băi, societăţi care au avut personalitate juridică proprie şi patrimoniu distinct de cel al acţionarilor, printre care se numărau şi autorii reclamanţilor şi al intervenientei (care deţineau un procent de 36,35% din totalul acţiunilor la societatea bancară, aceasta din urmă fiind acţionar la societatea balneoclimaterică).
Instanţa de apel a statuat că împrejurarea invocată de reclamanţi şi de intervenientă, potrivit cu care autorii lor au fost acţionarii unor societăţi naţionalizate de stat, nu conferă acestora un drept de proprietate propriu cu privire la bunurile care au aparţinut celor două societăţii şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea de a le revendica, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ.
Totodată, instanţa de apel a reţinut şi faptul că o astfel de acţiune, în revendicare, vizează bunuri şi nu contravaloarea acestora, cum greşit afirmă partea reclamantă şi cu atât mai puţin nu poate viza soldul casei de bani deţinut de o societate comercială care a fost lichidată în baza legii falimentului.
Instanţa de apel a statuat că, de altminteri, în cauză nu pot fi primite, în dovedirea caracterului abuziv al preluării bunurilor care au aparţinut celor două societăţi la care autorii părţilor reclamante erau acţionari, susţinerea potrivit cu care această preluare ar fi fost realizată de stat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, anume în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi şi nici dispoziţiile altor acte normative de naţionalizare, astfel cum greşit a reţinut prima instanţă.
Aceasta, întrucât I.C.E.A. SA a făcut parte din categoria băncilor care au fost lichidate pe cale judiciară, fără supravegherea Curţii Superioare Bancare, bunurile sale fiind vândute conform art. 205 şi urm. C. com., institutul fiind dizolvat de drept şi intrat în stare de lichidare din data de 31 mai 1948, conform deciziei nr. 132/1948 a Comisiei Superioare Bancare, şi nu în baza Decretului nr. 197/13 august 1948.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că apărarea nu poate fi primită şi verificată cât timp reclamanţii şi-au precizat, în mod neechivoc, ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cât timp, în faţa primei instanţe, ei nu au contestat valabilitatea titlului statului, adică valabilitatea procedurilor de lichidare a patrimoniului societăţilor la care autorii lor erau acţionari.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită şi analizată nici solicitarea formulată de reclamanţi, pentru prima oară în apel, de a se verifica legalitatea modului de lichidare, prin licitaţie publică, a Băncii A. – I.C.E. SA, şi, respectiv, a legalităţii aprobării licitaţiei de către Tribunalul Comercial, cu menţiunea că astfel de proceduri nu pot fi considerate implicit şi aprioric nelegale, sub motiv că în acea perioadă de timp statul comitea abuzuri.
Instanţa de apel a statuat că, solicitarea reclamanţilor de retrocedare a bunurilor nu poate fi admisă nici prin raportare la prevederile art. 2 şi art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat, nu au fost desfiinţate procedurile judiciare finalizate cu lichidarea judiciară a societăţii bancare prin vânzarea la licitaţiei publică a bunurilor sale.
Referitor la pretenţia reclamanţilor de a le fi restituit soldul de casă, rezultat ca urmare a lichidării societăţilor, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită justificat, pe de o parte, de faptul că această ar presupune ipoteza potrivit cu care procedura lichidării judiciare declanşată la 31 mai 1948 s-ar fi finalizat, ceea ce în speţă nu s-a dovedit, iar pe de altă parte, justificat de faptul că o astfel de pretenţie, care se fundamentează pe drepturilor conferite acţionarilor unei societăţi, în raport de data formulării acţiunii, 19 august 2002, este prescrisă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.M.R. (care a decedat la data de 13 noiembrie 2009, calea de atac fiind continuată de moştenitorii B.M.R. şi B.M.E.), reclamanta B.C.D. şi intervenienta A.R.O.
Reclamantul V.M.R. nu şi-a motivat recursul, obligaţie ce îi revenea potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motiv pentru care, reţinând şi că în cauză nu sunt date motive de ordine publică, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac exercitată de această parte.
În motivarea recursului reclamanta B.C.D. şi intervenienta A.R.O. au reiterat faptul că au dedus judecăţii o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale.
În dezvoltarea criticii de nelegalitate se reiterează aspectele de fapt în care s-a declanşat procedura lichidării judiciare a I.C.E.A. SA (la care autorii lor erau acţionari) şi se susţine că, urmare a hotărârii de lichidare a acestui institut de credit, regimul juridic al patrimoniului acestei persoane juridice a fost schimbat, el trecând din sfera comercială sub controlul legii civile.
Aceasta, întrucât, conform „prevederilor Codului Comercial (care se coroborează, potrivit dispoziţiilor art. 1, cu prevederile Codului Civil), în urma lichidării, după stingerea pasivului persoanei juridice, activul se repartizează proporţional acţionarilor ori asociaţilor, după caz, activ care este de facto şi de iure, proprietatea acestora încă de bun început, având în vedere că practic, aportul acestora la capitalul persoanei juridice lichidate, reîntoarcerea în proprietatea acestora, după stingerea pasivului, fiind mai mult decât firească".
Referitor la patrimoniul S.B.C.D. SA, recurentele reiterează faptul că institutul de credit mai sus arătat era acţionar al acestei societăţi, cu o cotă de 80% din capitalul social, şi susţin că parte din activul societăţii, rezultat în urma lichidării acesteia, şi care se cuvenea institutului de credit, se impunea a fi împărţit acţionarilor, printre care se numărau şi autorii lor.
În aceste condiţii, recurentele afirmă că revendică un patrimoniu imobiliar deteminat şi nu un număr de acţiuni, că bunurile supuse lichidării celor două persoane juridice „nu numai că nu au fost repartizate acţionarilor, până la naţionalizare, nu numai că nu au fost vândute prin licitaţie publică, dar acestea şi în anul 1949, după naţionalizare, se aflau sub controlul Ministerului Comerţului şi al Curţii Superioare Bancare", fiind preluate de stat fără un titlu valabil, „fără a se putea proba vreodată procedurile de vânzare prin licitaţie sau restituirea către acţionari a cotelor aferente din activ".
Recurentele critică soluţia instanţei de apel şi prin prisma analizei pretenţiei de retrocedare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pe care nu au înţeles să le invoce drept temei juridic al cererii deduse judecăţii, întrucât apreciază că nu sunt incidente raportului juridic dedus judecăţii, aceasta întrucât, la momentul deposedării, „patrimoniul persoanei juridice era deţinut, în stare de indiviziune, de foştii acţionari, deveniţi coproprietari".
Recurentele invocă şi existenţa unor „neconcordanţe evidente între Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Legea nr. 10/2001, în accepţiunea strictă a soluţionării cererii" deduse judecăţii, „textul de lege intern neavând reglementări precise, care să conducă la soluţionarea acţiunii în spiritul Convenţiei".
Analizând recursul declarat de reclamanta B.C.D. şi intervenienta A.R.O., Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri care „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Statuând că o hotărâre poate fi atacată pentru încălcarea sau aplicarea greşită a legii, legiuitorul sancţionează acea judecată care s-a efectuat cu aplicarea ori interpretarea greşită a textelor de lege incidente raportului juridic dedus judecăţii.
În speţa supusă analizei, reclamanţii şi intervenienta au dedus judecăţii o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. iar judecata în faţa instanţei de apel se constată că s-a desfăşurat în conformitate cu principiile care guvernează exerciţiul acestei acţiuni, în revendicare.
Astfel, pentru a fi exercitată în justiţie cu succes, o astfel de acţiune trebuie să fie fondată pe un drept actual de proprietate asupra unui bun iar partea reclamantă trebuie să aibă calitatea de a pretinde un astfel de drept şi să justifice un interes legitim.
Totodată, lucrul revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă şi independentă, întrucât dreptul de proprietate pe care îl sancţionează revendicarea nu poate purta, în mod normal, decât asupra unor lucruri deteminate.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamanţi şi intervenienta nu au făcut dovada că ei sau autorii lor ar fi fost titularii unui drept de proprietate exclusiv şi actual cu privire la bunuri deteminate, bunuri de care să fi fost deposedaţi de pârâţi şi, respectiv, dovada faptului că bunurile a căror revendicare o cer ar exista în prezent şi ar avea o individualitate distinctă şi independentă în patrimoniul pârâţilor.
Astfel, se observă că reclamanţii şi intervenienta, prin cererea dedusă iniţial judecăţii, au cerut ca pârâţi să fie obligaţi să le restituie bunuri care au aparţinut patrimoniului a două societăţi comerciale – B.A.I.C.E. SA Orăştie şi S.B.C.D. SA - Geoagiu Băi, la care autorii lor erau acţionari şi care ar fi fost preluate de stat, bunuri pe care însă nu le-au individualizat.
Potrivit lucrărilor dosarului, B.A.I.C.E. SA Orăştie, înfiinţată la data de 1 august 1885, a fost dizolvată şi pusă în lichidare în baza deciziei nr. 182 din 4 iunie 1948 a Curţii Superioare Bancare, deoarece se afla încă din anul 1943 în judecata Consiliului Superior Bancar pentru fuziunea neautorizată cu Banca C., respectiv pentru încălcarea art. 40 şi art. 52 din Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă, fiind radiată conform actului 3916 din 23 mai 1946.
Hotărârea de lichidare a fost înmatriculată la Oficiul registrului Comerţului al Camerei de Comerţ şi Industrie Deva, sub nr. 1691 din 15 iulie 1948, şi publicată în Monitorul Oficial, iar Decizia de lichidare a fost transcrisă în registrul firmelor sociale al grefei Tribunalului Deva sub nr. 6 din 24 iulie 1948, bunurile acestei bănci fiind vândute, conform dreptului comun, la licitaţie publică şi cu autorizarea Tribunalului Comercial, în baza art. 205 din Codul de Comerţ, în vigoare la acea dată, şi nu în cadrul procedurii prevăzută de Decretul nr. 197/1948, sens în care a fost întocmit bilanţ de lichidare la data de 22 septembrie 1948, publicat în M.Of. nr. 69 din 30 octombrie 1948.
Referitor la S.B.C.D. SA Geoagiu Băi, se constată că nu s-a putut stabili modalitatea de desfiinţare ci doar faptul că terenurile pe care le deţinea au fost expropriate de Comisia Plasă pentru aplicarea reformei agrare Geoagiu Băi şi că acestea au fost lotizate şi folosite la împroprietărirea cetăţenilor din localitate.
Ulterior, reclamanţii şi intervenienta şi-au precizat cererea în sensul că solicită ca pârâţii să fie obligaţi să le plătească despăgubiri băneşti în limita numărului de acţiuni pe care autorii lor le deţineau din capitalul social al celor două societăţi care au fost lichidate în perioada 1943 - 1948, justificat de faptul că această operaţiune presupunea atribuirea în proprietatea exclusivă a acţionarilor a bunurilor ce aparţineau patrimoniului societăţilor, sens în care înţeleg să pretindă şi să justifice calitatea lor de proprietari.
Or, o asemenea argumentaţie nu poate fi folosită cu succes pentru a face dovada unui drept de proprietate cât timp nu s-a probat că procedura de lichidare a societăţilor mai sus arătate a fost finalizată în acest sens, prin atribuirea unora din bunurile societăţilor în deplină proprietate şi exclusivă posesie acţionarilor, respectiv, în deplină şi exclusivă proprietate autorilor recurenţilor.
Simpla împrejurare dovedită în cauză, anume că autorii recurenţilor ar fi deţinut parte din capitalul social al B.A.I.C.E. SA Orăştie (în procent de 36,35% din totalul acţiunilor emise de societatea bancară) şi că această bancă, la rândul său, era acţionară, în procent de 80% a S.B.C.D. SA Geoagiu Băi, nu este de natură să confere acestora calitatea de titulari ai unui drept exclusiv de proprietate asupra unora din bunurile ce constituiau patrimoniul celor două societăţi.
De altminteri, sub acest aspect, al finalizării procedurii de lichidare a celor două societăţi se constată că apărările părţii reclamante sunt confuze, în sensul că, pe de o parte, invocă că acţionarii – autorii lor au dobândit un drept exclusiv de proprietate asupra unora din bunurile societăţii la momentul finalizării lichidării pentru ca, mai apoi să susţină că la acest moment exista numai un sold de casă iar, în final, să afirme că procedura de lichidare nu s-ar mai fi finalizat, întrucât societăţile ar fi fost naţionalizate de stat.
Totodată, este de menţionat că apărarea potrivit cu care, prin lichidarea celor două societăţi, acţionarii ar fi devenit proprietari ai unora dintre bunurile care aparţineau patrimoniului societăţilor lichidate, este o chestiune de fapt ce se impunea a fi dovedită de partea reclamantă la judecata în fond a pricinii, ceea ce în speţă nu se constată.
Mai mult, se observă că reclamanţii şi intervenienta, în mod contradictoriu, urmăresc ca prin intermediul acţiunii în revendicare să obţină plata unor despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea bunurilor care au aparţinut celor două societăţi, proporţional cu cota din capitalul social deţinută de autorii invocaţi, fapt care, pentru considerentele de drept mai sus arătate, nu este permis.
Aceasta, întrucât, protecţia unui astfel de drept, de creanţă nu se realizează pe calea acţiunii în revendicare, cum greşit invocă recurenţii, acţiune care este imprescriptibilă extinctiv, ci pe calea unei acţiuni personale, care nu se confundă cu prima şi care este supusă prescripţiei extinctive.
Aşa fiind, cum reclamanţii şi intervenienta nu au probat că ar fi dobândit, ei sau autorii invocaţi, cu ocazia lichidării societăţilor la care au fost acţionari, un drept exclusiv de proprietate asupra unor bunuri determinate care au aparţinut patrimoniului acestor societăţi şi, respectiv, faptul că aceste bunuri ar mai exista şi în prezent, respectiv că ar avea o individualitate proprie, fapt de natură a le permite să facă obiect unei astfel de acţiuni, în mod just, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., dedusă judecăţii în prezenta cauză.
În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că sunt străine raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză considerentele instanţei de apel referitoare la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, sens în care le va înlătura.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul declarat de reclamanta B.C.D. şi intervenienta A.R.O. se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul V.M.R. şi continuat de moştenitorii B.M.R. şi B.M.E. împotriva deciziei nr. 307 din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.C.D. şi intervenienta A.R.O. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2011/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2009/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
