ICCJ. Decizia nr. 2048/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2048/2010
Dosar nr. 29191/3/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2007, reclamanţii C.N., C.C. şi S.T. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti anularea dispoziţiei nr. 8390 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă şi atribuirea în natură a suprafeţei de 275 mp teren situat în localitatea Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii reclamanţii au învederat că în mod greşit prin dispoziţie atacată s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, deşi este posibilă restituirea în natură a unei porţiuni din terenul solicitat în limitele sus indicate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 1647 din 12 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamanţilor reţinând, în esenţă, că terenul solicitat a fi restituit în natură este ocupat de blocuri, alei de circulaţie şi spaţiu verde, situaţie ce atrage incidenţa normei art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că restul suprafeţei de teren de 175 mp este liberă însă fiind necesară bunei utilizări a construcţiilor edificate în vecinătatea acesteia, se impune menţinerea dispoziţiilor actului administrativ şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti ce urmează a fi stabilite de Municipiul Bucureşti în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi republicată.
Apelurile declarate de reclamanţi împotriva susmenţionatei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 227 din 26 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinând în esenţă că şi suprafaţa de 175 mp, pretins liberă, este ocupată funcţional de construcţii, această suprafaţă fiind necesară pentru buna utilizare a blocului de locuinţe X 2 aflat în vecinătate, ţinând de standardul obligatoriu sau, cel puţin, obişnuit pentru destinaţia construcţiei.
Faptul că în zonă s-ar fi restituit terenuri similare celui solicitat de reclamanţi, nu se constituie într-un argument de invalidare a deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. au învederat că ignorând concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, care a reţinut că o porţiune din teren este liber de construcţii şi nu este afectat de detalii de sistematizare, curtea a schimbat în mod vădit înţelesul acestui act procedural (critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Confruntând concluziile raportului de expertiză administrat în cauză cu argumentele curţii, consideră că susţinerile acestuia sunt contradictorii şi insuficient motivate, fără indicarea expresă a textelor de lege aplicabile speţei, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii, critică ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În situaţia în care instanţa de judecată ar fi fost nelămurită cu privire la constatările expertului, ar fi putut solicita lămuriri în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură a bunului, sens în care a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în speţa de faţă fiind incidente prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Indicarea ipostazelor ce pot atrage incidenţa motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă însă aceasta relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat şi în care nu poate fi încadrată critica recurenţilor constând în motivarea contradictorie raportat la constatările lucrării de expertiză administrată în cauză şi indicarea greşită sau neindicarea textelor de lege pe care se întemeiază.
Aceasta s-ar constitui esenţial într-o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecăţii, ori pentru ultima ipoteză, în textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dimpotrivă, motivarea hotărârii instanţei de apel este în concordanţă cu măsurile dispuse prin dispozitivul său şi prezintă într-o măsură clară şi simplă, precisă şi concisă considerentele ce au fundamentat soluţia instanţei.
Nu poate fi primită nici critica încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât textul legal citat cuprinde în câmpul său de aplicaţiune interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie, act juridic înţeles ca acord de voinţă (convenţie) act juridic unilateral şi nu a actului de procedură, a cărui încălcare este sancţionată de alte norme procesual civile decât cea invocată.
Este nefondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât la pronunţarea hotărârii instanţa a aplicat corect norma legală incidentă raportului juridic litigios.
Ipoteza restituirii în natură a terenului liber sau parţial liber, cum se pretinde în speţă, vizează, în accepţiunea legii speciale, numai acele suprafeţe de teren care nu sunt ocupate de noi construcţii ori nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, prin urmare spaţii destinate a permite folosinţa şi buna utilizare a construcţiilor aflate pe terenurile situate în proximitatea acestora.
Or, în speţă, probaţiunea administrată în cauză relevă că terenul pretins în prezenta procedură, liberă de reţele edilitare, constituie spaţiu verde şi, aşa cum corect au reţinut instanţele, este necesară bunei funcţionări/utilizări a blocului X 2 care ocupă parţial din terenul proprietatea reclamanţilor (70 mp).
Prin urmare, pretenţia reclamanţilor de restituire a unei porţiuni de aproximativ 175 mp din terenul preluat de stat, care ar presupune delimitarea unei zone de 3 m de la limita trotuarului de protecţie al blocului, nu ar face altceva decât să afecteze normala utilizare a blocului de locuinţe (bloc de 10 etaje) cu încălcarea normelor actului special de reparaţie – art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca criticile formulate sub acest aspect să nu poată fi primite.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.T., C.N. şi C.C. împotriva deciziei civile nr. 227 din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2051/2010. Civil. Prestaţie tabulară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2047/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
