ICCJ. Decizia nr. 2052/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2052/2010
Dosar nr. 1847/118/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamantul B.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, pentru a fi obligat la plata sumei de 5000 de Euro, cu titlul de daune materiale şi de 1.000.000 Euro, cu titlul de daune morale, pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii dreptului la liberă circulaţie în mod nelegal.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că la data de 23 iunie 2003 a fost arestat preventiv şi că prin încheierea din 11 iulie 2003, Tribunalul Constanţa a înlocuit măsura arestării preventive cu aceea de a nu părăsi localitatea.
Prin încheierea din 10 octombrie 2003 s-a dispus înlocuirea măsurii de a nu părăsi localitatea cu aceea de a nu părăsi ţara.
Prin sentinţa penală nr. 54 din 30 ianuarie 2004 Tribunalul Constanţa a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Deşi finalizat în această modalitate procesul penal, la data de 02 septembrie 2007, în timp ce se deplasa în Turcia i-a fost interzisă ieşirea din ţară şi a fost obligat să coboare din autocar în prezenţa celor 40 de persoane cu care călătorea, situaţie ce a fost de natură a-i leza demnitatea, în condiţiile în care măsura preventivă menţionată a încetat de drept la data condamnării.
Urmare acestei împrejurări s-a adresat instanţei care prin încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2007 a constatat încetată de drept la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin încheierea din 10 octombrie 2003.
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la libera circulaţie prevăzut de art. 25 din Constituţie şi art. 2 paragraful 2 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Prin sentinţa nr. 1082 din 2 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului reţinând, în esenţă, că în cauză vinovăţia reclamantului a fost dovedită, fiind condamnat definitiv pentru infracţiunea comisă şi că măsura preventivă dispusă cu privire la persoana sa a încetat de drept şi nu a fost revocată, pentru a putea fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. şi a justifica astfel pretenţiile solicitate de reclamant.
Apelul declarat de reclamant împotriva menţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 23 C din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru aceleaşi considerente ca cele ale primei instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că greşelile de procedură săvârşite de organele judiciare în situaţia sa, cu consecinţe asupra încălcării unui drept fundamental, se impune a fi corijate prin acordarea unei satisfacţii echitabile, proporţionale prejudiciului ce i-a fost produs.
Distincţia între revocare şi încetarea măsurii preventive dispusă cu privire la persoana sa este irelevantă în raport de efectul produs – nesocotirea unui drept fundamental, situaţie perpetuată până la sesizarea la cererea sa a organelor judiciare.
Recursul este fondat.
Învestind instanţa de judecată cu o cerere în despăgubiri, reclamantul a pretins acoperirea prejudiciului produs prin încălcarea unui drept consacrat de normele constituţionale şi convenţionale ce-l reglementează, sens în care, alăturat dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., a invocat şi dispoziţiile art. 25 din Constituţie şi ale art. 2 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Se reţine totodată că în expunerea motivelor de fapt ale cererii dedusă judecăţii, reclamantul a învederat pe lângă neconcordanţele de ordin procesual în soluţionarea cererii sale şi consecinţele acestora asupra exercitării dreptului său la liberă circulaţie, prin invocarea unei împrejurări concrete de natură a demonstra extinderea unei restricţii procedurale dincolo de momentul procesual ce ar fi permis existenţa sa, sens în care a pretins atragerea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciul astfel cauzat.
Analizând cererea de chemare în judecată prin raportare exclusivă la conţinutul normei art. 504 alin. (2) C. proc. pen., prima instanţă şi consecutiv instanţa de apel, care a preluat integral motivarea hotărârii instanţei de fond, au omis să analizeze cererea în întregul său, consecinţe asupra legalităţii hotărârilor astfel pronunţate.
În acest sens, se reţine că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice".
Garanţie a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti ce corespunde scopului final al activităţii judiciare, principiul adevărului implică esenţialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea sa, ceea ce presupune, atunci când este cazul şi exercitarea unui rol activ în probaţiune din partea instanţei, inclusiv prin determinarea limitelor desfăşurării procesului civil în scopul menţionat, cu consecinţe asupra calificării, interpretării şi aplicării corecte a legii.
Or, făcând referire nu numai la pretinsele erori judiciare constând în neînlăturarea (revocare/încetare) măsurii preventive odată cu soluţionarea procesului penal, ci şi la consecinţele acestei măsuri după epuizarea procesului penal cu referire la restricţia concretă în exercitarea unui drept fundamental, reclamantul a pretins acoperirea prejudiciului produs prin restrângerea exerciţiului acestui drept.
Însă o atare analiză nu a făcut obiectul dezbaterii judiciare în cauza de faţă, analiză ce presupune dezbaterea sa contradictorie cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, în scopul soluţionării fondului cererii în întregul său şi care nu poate fi efectuată în actualul stadiu procesual decât cu riscul încălcării dublului grad de jurisdicţie.
Se va aprecia, în raport de norma convenţională pretins încălcată – art. 2 paragrafele 2 şi 3 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului ce constituie parte a dreptului intern şi art. 25 din Constituţia României, natura juridică a răspunderii civile, ca temei al cererii dedusă judecăţii; dacă aceasta este distinctă de aceea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. (unicul temei analizat de instanţe) sau corespunde celei reglementată de art. 998-999 C. civ., urmând ca aceasta să beneficieze de o soluţionare distinctă prin raportare la condiţiile specifice de exercitare a unei atari cereri.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis, hotărârile casate iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva deciziei civile nr. 3 C din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1082 din 02 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2084/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2079/2010. Civil → |
|---|
