ICCJ. Decizia nr. 2594/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2594/2010
Dosar nr. 3837/3/2007
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1572 din 3 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantele L.M.A. şi P.R.M. împotriva Municipiului Bucureşti, prin primar general, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că autoarea reclamantelor, C.M., a fost proprietara imobilului situat în Bucureşti, compus din teren, în suprafaţă de 226 mp şi construcţie la parter, imobilul fiind preluat de stat ca efect al naţionalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950.
Reclamantele au solicitat prin notificare atribuirea unui teren în compensare şi despăgubiri pentru construcţia demolată, iar prin dispoziţia nr. 6980 din 28 noiembrie 2006, Primarul general al municipiului Bucureşti a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar construcţia a fost demolată.
Prin dispoziţia atacată s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil.
Tribunalul a constatat că dispoziţia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar cererea de acordare în compensare a terenului nu este întemeiată, faţă de amplasamentul celor două parcele.
Prin Decizia nr. 304 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
Instanţa de apel a reţinut că, din cuprinsul expertizei efectuată la prima instanţă, a rezultat că suprafaţa de teren solicitată în compensare, reprezintă spaţiu verde, neamenajat, aferent blocurilor de locuinţe edificate, folosit de locatarii imobilului pentru parcarea autovehiculelor. Acest teren se compune din două parcele, în suprafaţă totală de 421 mp, despărţite de o alee betonată folosită pentru accesul autovehiculelor, în suprafaţă de 50 mp.
Prin urmare, terenul nu poate fi acordat în compensare, reprezentând spaţiu verde aferent blocurilor.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pentru a se putea acorda teren în compensare, este necesar ca terenul solicitat în compensare să fi fost identificat la momentul acordării acestei măsuri.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantele au declarat recurs.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că, prin notificare, au solicitat în mod expres teren în compensare, iar primăria nu a făcut dovada că nu are la dispoziţie alte bunuri sau servicii, care pot fi oferite în compensare, având obligaţia afişării bunurilor disponibile.
Instanţele ar fi trebuit să analizeze dacă municipalitatea este de acord cu acordarea în compensare a terenului şi să verifice dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Recurentele au mai arătat că terenul solicitat nu este afectat de lucrări de utilitate publică, deoarece expertul a constatat că spaţiul verde nu este amenajat şi că, instanţa ar fi putut obliga primăria la o obligaţie generică de a oferi bunuri în compensare.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cauză, este de necontestat că imobilul ce a aparţinut autorului reclamantelor a fost preluat de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.
In această situaţie, regimul juridic al terenului şi al măsurilor reparatorii cuvenite este guvernat de dispoziţiile art. 10, care în alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
In cauză, în ciuda susţinerilor recurentelor - reclamante, instanţa de apel a analizat posibilitatea acordării terenului în compensare şi a constatat că această măsură nu este posibilă, deoarece terenul este ocupat de spaţiul verde aferent locuinţelor din zonă.
Constatarea instanţei este conformă dispoziţiilor art. 10 alin. (2)din Legea nr. 10/2001, deoarece, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, necontestat de reclamante, terenul în suprafaţă de 2330 mp, este ocupat de clădiri în format P+2E şi P+3E.
Expertul a mai constatat că există două suprafeţe de teren, de 265 mp şi 156 mp, despărţite de o alee betonată de 50 mp, care reprezintă spaţiu verde neamenajat, pe care locatarii imobilelor îşi parchează autovehiculele.
Se constată, aşadar, că terenul nu poate fi atribuit în compensare, deoarece, chiar dacă spaţiul verde nu este amenajat, acesta este folosit totuşi în scopul bunei funcţionări a clădirilor existente.
Or, amenajarea de utilitate publică nu reprezintă doar existenţa unei lucrări anume, ci şi acordarea spaţiului necesar bunei funcţionări şi exploatări a construcţiilor existente.
De altfel, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, pe terenul în discuţie figurează înscrise ca titulare de rol fiscal mai multe persoane fizice particulare, cu privire la acest teren existând anterior şi un litigiu.
Prin urmare, terenul nu este disponibil şi nu poate fi acordat în compensare.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa ar fi trebuit să oblige primăria la obligaţia generică de a oferi bunuri în compensare, se constată că această susţinere nu este fondată.
In condiţiile în care nu există nici o dovadă că pârâtul ar deţine bunuri de care ar putea deţine şi pe care le-ar putea oferi în compensare sau că o serie de alte bunuri sau servicii ar fi fost disponibilizate în scopul acordării în compensare, instanţa de judecată nu poate stabili o obligaţie generală de compensare.
Dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, presupune nu doar accesul efectiv la o instanţă de judecată, dar şi dreptul de a beneficia de o hotărâre judecătorească susceptibilă de executare într-un termen rezonabil.
Or, stabilirea unei obligaţii generice, neindividualizate, în condiţiile în care nu există nici un element de natură a dovedi că există bunuri sau servicii în compensare de care ar putea beneficia reclamantele, ar pune sub semnul incertitudinii posibilitatea executării hotărârii pronunţate, şi ar fi de natură a genera alte litigii.
Sub acest aspect, trebuie subliniat că prima instanţă a făcut numeroase demersuri şi a administrat probe pentru a verifica dacă terenul indicat de reclamante poate fi restituit acestora sau dacă există şi alte suprafeţe de teren ce pot fi atribuite în compensare.
Reclamantele mai fac aprecieri privind principiul disponibilităţii, distincţia între măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri şi de măsuri în compensare, principiul executării hotărârii într-un termen rezonabil, dar acestea nu reprezintă critici de legalitate, ci simple afirmaţii şi interogări, care nu pot face obiect de analiză în recurs.
Faţă de cele arătate, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele L.M.A. şi P.R.M. împotriva deciziei nr. 304 din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2747/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2470/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
