ICCJ. Decizia nr. 2262/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2262/2010
Dosar nr.2255/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 21 ianuarie 2009, reclamantul P.M. a obligat Primăria Municipiul Bucureşti să se dispună obligarea acesteia la emiterea dispoziţiei privind soluţionarea dosarului, prin care reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 2.040 mp, situat în Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 545 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie motivată privind suprafaţa de teren solicitată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că la data de 16 noiembrie 2001 reclamantul a notificat pârâta prin intermediul executorului judecătoresc, fapt pentru care s-a format dosarul nr. 18794, dosar care nu a fost soluţionat pe o perioadă mai mare de 7 ani, motiv pentru care instanţa în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată a admis acţiunea, obligând pârâta să emită o dispoziţie motivată cu privire la suprafaţa de teren de 2.040 mp.
Prin Decizia civilă nr. 449/A din 29 septembrie 2009, a Curţi de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că din actele dosarului nu rezultă, însă, că unitatea notificată ar fi comunicat titularului notificării, în termen de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, situaţie în care potrivit aceloraşi dispoziţii, prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligaţiei de soluţionare a notificării nu poate opera, cu consecinţa că acest termen trebuia calculat, de la data depunerii notificării, el fiind expirat la data când s-a declanşat prezentul litigiu 21 ianuarie 2009.
Astfel în ceea ce priveşte atributul instanţei de a dispune obligarea unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării, atunci când constată dovedită calitatea de persoană îndreptăţit şi existenţa dreptului de proprietate, s-a stabilit că competenţa a fost stabilită prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, caz aplicabil în speţa dedusă judecăţii, instanţa este ţinută să evoce fondul şi să constate, dacă este sau nu întemeiată cererea, această decizie fiind în acord cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta susţine că procedura administrativă trebuie lăsată să se desfăşoare până la capăt, prin emiterea unei dispoziţii motivate, termenul de 60 de zile având caracterul unui simplu termen de recomandare, unitatea deţinătoare având abilitarea prin lege de a soluţiona notificarea într-un termen rezonabil, după parcurgerea normală a acestei proceduri administrative.
La termenul de judecată din 14 aprilie 2010, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la nulitatea recursului.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 C. proc. civ., (aplicabile şi în recurs în baza dispoziţiilor coroborate ale art. 302 lit. d) cu cele ale art. 316 din acelaşi cod) cererea de chemare în judecată, care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului ori obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
În speţa de faţă, cererea de recurs nu a fost semnată de reprezentantul legal al pârâtei şi nici nu a fost complinită această omisiune deşi s-a acordat un termen în acest scop.
Semnătura recurentului fiind o condiţie a valabilităţii recursului, conform cerinţelor art. 302 lit. d) C. proc. civ. şi în cauză se va aplica sancţiunea nulităţii acestuia conform art. 302 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 449A din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2010.
Procesat de GGC - LM
← ICCJ. Decizia nr. 2256/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2255/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
---|