ICCJ. Decizia nr. 2278/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2278/2010
Dosar nr. 4885/118/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 170 din 10 februarie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii P.G. şi P.P.D., în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Mihai Viteazu şi Comuna Mihai Viteazu, prin Primarul comunei Mihai Viteazu, prin care au solicitat instanţei să soluţioneze pe fond cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului compus din suprafaţa de 3563 mp teren şi casă de locuit (în prezent demolată), reţinând, în esenţă, că, dacă în ceea ce priveşte formularea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc cu încălcarea competenţei teritoriale, trimiterea şi înregistrarea notificării direct la unitatea deţinătoare ori chiar formularea unei singure notificări pentru mai multe imobile, s-a apreciat, în jurisprudenţă, că sunt respectate condiţiile legale, prevalând principiul dreptului în raport de cel al respectării procedurii, în speţă nu s-a formulat o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a se da prevalenţă principiului realizării dreptului.
Adresa nr. 3956 din 29 septembrie 2008 nu poate fi luată în considerare sub acest aspect, deoarece este întemeiată pe o apreciere pur subiectivă a primarului care „îşi aminteşte că în anul 2001 dl. P.G. ar fi venit la Primărie cu intenţia de a depune o cerere pe Legea nr. 10/2001".
Din această perspectivă, au fost înlăturate ca fiind irelevante răspunsurile primarului, care a semnat adresa menţionată mai sus şi care, la interogatoriul formulat, a apreciat şi afirmat că reclamantul „s-a prezentat în termen".
În absenţa unei cereri, instanţa nu poate aprecia asupra solicitării efective, sub „aspectul imobilului", a întinderii pretenţiilor, a persoanei/persoanelor care ar fi formulat cererea şi, de asemenea, sub aspectul verificării respectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 181/C din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi P.G. şi P.P.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că problema ridicată în speţă, din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată [art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială], este aceea a stabilirii depunerii în termenul prevăzut de lege, statuat prin acelaşi text şi prorogat succesiv, conform OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, a notificării de către reclamanţi în măsura în care se invocă neglijenţa şi culpa unui funcţionar al autorităţii locale, în ceea ce priveşte înregistrarea notificării.
Având în vedere că norma instituită prin textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost imperativă, statuând asupra unui termen de decădere, instanţa de apel a analizat dacă probele administrate conduc spre concluzia certă privind existenţa unui asemenea demers al reclamanţilor, precum şi al formulării lui în termenul prevăzut de lege.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că adresa nr. 3956 din 29 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei Mihai Viteazu, jud. Constanţa, care evocă un fapt personal al primarului ( purtarea unei discuţii, în anul 2001, cu apelantul reclamant P.G. şi îndrumarea lui către secretarul comunei) nu poate constitui - prin ea însăşi - o probă indubitabilă a existenţei unei notificări şi a depunerii sale efective la autoritatea locală.
S-a concluzionat, că în absenţa unui document care să ateste în mod indubitabil culpa unui angajat al persoanei deţinătoare, astfel cum a fost susţinută, precum şi a unor probe incontestabile care să constituie suportul afirmaţiilor legate de depunerea efectivă a notificării, soluţia primei instanţe a fost corect dispusă, nefiind de acceptat ca pe baza unor probe echivoce sa se încalce norma imperativă a legii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.G. şi P.P.D., solicitând admiterea recursului, iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că au dovedit cu adeverinţă eliberată de autoritatea pârâtă că cererea nu a fost înregistrată din culpa fostului secretar al Primăriei comunei Mihai Viteazu, care a şi fost îndepărtat din serviciu pentru multe nereguli din activitatea sa.
Instanţa de fond, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea acţiunii motivată de lipsa dovezii privind înregistrarea în termen a notificării, deşi s-a solicitat proba cu interogatoriul Primarului comunei Mihai Viteazu, precum şi proba cu martori, pentru a dovedi că au formulat în termen notificarea.
Instanţa a încuviinţat numai proba cu interogatoriul, redus strict la problema depunerii în termen a notificării, iar primarul, prin răspunsul său, a recunoscut că are cunoştinţă personal de faptul că s-au prezentat în termen cu notificarea la acesta, că au fost îndrumaţi s-o depunem la secretarul primăriei şi că a constatat, ulterior, la sesizarea recurenţilor, că notificarea nu a fost înregistrată.
In aceste condiţii deveneau incidente, în cadrul probaţiunii, dispoziţiile art. 1197 C. civ., referitor la admisibilitatea probei cu martori când există un început de dovadă scrisă.
Chiar constatarea instanţei, că nu are elemente de apreciere, impunea administrarea probei cu martori, deoarece adresa depusă şi răspunsul la interogatoriu, constituiau, deopotrivă, recunoaşterea celui care avea dreptul să dispună (notificarea se rezolva prin dispoziţie a primarului, semnatarul interogatoriului), dar şi un început de dovadă scrisă, în cel mai complet sens al expresiei, pentru că se confirma atât prezentarea în termen în scopul exclusiv al depunerii notificării, cât şi neînregistrarea ei culpabilă.
În şedinţa publică din 15 aprilie 2010, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie întemeiată, pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. 2, care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, iar , pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, recurenţii-reclamanţi nu au indicat ca motiv de recurs unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate, aşa cum au fost expuse mai sus, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Susţinerea recurenţilor în sensul că „deveneau incidente în cadrul probaţiunii dispoziţiilor art. 1197 C. civ., referitor la admiterea probei cu martori, când există un început de dovadă scrisă", nu este suficientă pentru declanşarea controlului judiciar pe calea de atac a recursului, atâta timp cât din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la modul de judecată al instanţei de apel a cauzei, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, criticile formulate de reclamanţi nefăcând posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate iar, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de aceştia.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii P.G. şi P.P.D. împotriva deciziei nr. 181/C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2282/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2276/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
