ICCJ. Decizia nr. 2280/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2280/2010
Dosar nr. 15542/3/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamantul V.M. a solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, prin reprezentantul său legal, Primarul General, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 607,62 mp situat în Bucureşti, sector 3.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că terenul a constituit proprietatea defuncţilor săi părinţi, V.C. şi V.E., în baza actului autentificat sub nr. 4828/108 din 26 iunie 1960, transcris sub nr. 209/1960, pe care l-a moştenit, în calitate de unic moştenitor, astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. 53 din 22 iunie 2005 şi nr. 73 din 18 septembrie 2007 eliberate de BNP F.M. şi F.B.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 158 din 17 martie 1966 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti, ca urmare a exproprierii, iar în prezent este liber, astfel că obiectivul de utilitate publică în vederea căruia s-a dispus exproprierea nu s-a finalizat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1195 din 23 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, retrocedarea poate fi cerută numai conform dispoziţiilor art. 21 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Or, reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în retrocedare de drept comun, iar nu cu o acţiune prin care ar solicita sancţionarea refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar instanţa nu poate schimba fundamentul pretenţiei reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 377 A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei sale că, în ce priveşte imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1956 – 21 decembrie 1989, retrocedarea acestora sau orice alte forme de reparaţiuni în echivalent, prin diferite acţiuni, chiar şi cea în revendicare prin comparare de titluri, au fost reglementate de Legea nr. 10/2001 care, fiind o lege specială, se aplică cu prioritate în raport cu norma generală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.M. care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de apel încalcă convenţia pentru apărarea drepturilor omului, art. 6, paragr. 1, dar şi art. 21 din Constituţia României.
Din aceste dispoziţii legale, rezultă că protecţia dreptului de proprietate privind imobilele preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a legilor în vigoare la data preluării poate fi asigurată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ., a cărei promovare nu poate fi obstrucţionată de acest act normativ, chiar cu caracter reparatoriu, dar care impune respectarea unor termene şi condiţii speciale pentru declanşarea procedurii administrative prealabile.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ.
În acest sens, legea în discuţie prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una speciala în raport de dispoziţiile de drept comun.
Aceste dispoziţii interzic posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă, acţiunea în revendicare.
Prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat mai sus instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivată de soluţionare a notificării, care este supusă controlului instanţelor de judecată pe calea contestaţiei, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, astfel cum susţine recurentul, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, Decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
Potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Pe de altă parte, reclamantul nu se găseşte în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii 10/2001, astfel cum e cazul speţei de faţă, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva deciziei nr. 377 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2286/2010. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2282/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
