ICCJ. Decizia nr. 2281/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2281/2010
Dosar nr. 693/90/2009
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2008, reclamantul I.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 94 700 Euro, reprezentând despăgubiri civile, respectiv suma de 1.500.000 Euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că prin sentinţa penală nr. 225 din 31 martie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi a fost condamnat la 7 ani închisoare prin muncă corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A executat 3 ani şi 122 de zile din această pedeapsă, prin muncă la normă impusă şi fără să fie plătit.
Întrucât a fost arestat în timp ce se afla în anul VI la Facultatea de Medicină din Iaşi, după eliberare şi-a continuat studiile, dar cu eforturi suplimentare, posibilitatea de a deveni medic fiindu-i astfel întârziată cu 5 ani.
Reclamantul a susţinut că prin sentinţa penală nr. 48/1963 a aceleiaşi instanţe s-a dispus achitarea şi, ulterior, eliberarea sa.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 9 aprilie 2008, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea că termenul de introducere a unei astfel de acţiuni, de 18 luni, conform art. 506 C. proc. pen., a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale de achitare.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea Constituţională au relevat, prin jurisprudenţa lor, faptul că normele interne şi internaţionale care obligă statul să reparare prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului de a cere plata despăgubirilor civile.
Prin sentinţa civilă nr. 895 din 23 octombrie 2008, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului pe acest temei.
S-a reţinut că, în raport de data de 20 februarie 1969, data la care s-a eliberat o copie a sentinţei penale de achitare şi de prevederile art. 506 C. proc. pen., în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie de 18 luni (calculat de la data pronunţării hotărârii de achitare/de la data luării la cunoştinţă de existenţa si conţinutul acesteia).
Rejudecând cauza - urmare a deciziei civile nr. 03/A din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, care a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă (s-a reţinut că sentinţa este nulă, întrucât cauza a fost soluţionată de un complet nelegal constituit, respectiv fără participarea procurorului) - Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 406 din 09 aprilie 2009, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă, reţinând totodată următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 225 din 31 martie 1959 a Tribunalului Militar laşi, în dosarul nr. 183/1959, reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională, reţinându-se în sarcina sa delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că reclamantul a manifestat concepţii „duşmănoase" la adresa regimului socialist. Hotărârea judecătorească susmenţionată a fost pusă în executare prin mandatul nr. 311/1959.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 48 din 28 mai 1963 a Tribunalului Militar Iaşi, reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea faptei penale arătate anterior. În baza acestei sentinţe, reclamantul a fost eliberat, aşa cum a rezultat din biletului de eliberare nr. 39/59/1963.
Prin cerere de chemare în judecată pendinte, reclamantul a solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor materiale şi morale datorate pentru condamnarea şi încarcerarea sa pe nedrept.
Întrucât instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune ce presupune stingerea acestui drept, cu consecinţa imposibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei pe calea justiţiei, implică curgerea unui termen anume prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept, s-a apreciat că este necesar a se analiza următoarele aspecte: dacă acţiunea este prescriptibilă sau imprescriptibilă, momentul la care începe să curgă acest termen, precum şi impactul datorat aplicării legii în timp.
La data pronunţării sentinţei penale nr. 48 din 28 mai 1963, dreptul persoanelor condamnate pe nedrept la repararea pagubelor suferite era reglementat de art. 431, art. 432, art. 566, art. 567, art. 568 din fostul Cod de procedură penală al Republicii Populare Române din 19 martie 1936. Cu privire la termenul de introducere a acţiunii, acest cod prevedea că o asemenea acţiune se introduce în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Dreptul persoanelor prejudiciate în acest mod a primit o consacrare constituţională abia prin Constituţia din anul 1991, însă nici formele Codului de procedură penală ulterioare acesteia nu au suferit modificări de substanţă în privinţa termenului de prescripţie, modificându-se numai durata acestui termen.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că acţiunea formulată de reclamant este prescriptibilă, urmând a determina momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Raportând dispoziţiile legale în vigoare la momentul pronunţării sentinţei de achitare a reclamantului, a rezultat că reclamantul putea să formuleze acţiunea împotriva statului pentru a cere despăgubiri pentru condamnarea şi încarcerarea sa, de la data de 22 februarie 1969, când i s-a comunicat copia sentinţei de achitare. Potrivit art. 505 C. proc. pen. în vigoare la acea dată, acţiunea putea fi introdusă în termen de un an de la pronunţarea hotărârii de achitare, în prezent termenul de introducere a acţiunii fiind de 18 luni de la data pronunţării hotărârii de achitare sau de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de aceasta.
Având în vedere însă considerentele următoare, întemeiate pe interpretarea drepturilor omului în lumina schimbărilor survenite evenimentelor din decembrie 1989 şi, în special, pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că, şi în raport de anul 1990 (moment de la care se poate aprecia că reclamantul putea avea speranţa legitimă că acţiunea sa ar fi analizată în mod obiectiv), acţiunea reclamantului (formulată la data de 18 martie 2008) apare ca fiind prescrisă.
Instituirea unui termen de prescripţie pentru acţiunile în repararea pagubelor cauzate prin erori judiciare (reglementată constituţional, prin art. 504-506 C. proc. pen. şi interpretată potrivit deciziilor nr. 45/1998 şi nr. 255/2001 ale Curţii Constituţionale) nu constituie o încălcare a normelor constituţionale şi a celor internaţionale privitoare la drepturile omului, încadrându-se în ipoteza prevăzută în prezent de art. 52 alin. (3) din Constituţie. Potrivit acestui text constituţional, răspunderea statului pentru erorile judiciare se stabileşte potrivit legii, respectiv sub aspectul modalităţilor şi condiţiilor în care este angajată această răspundere.
Instituirea unui termen de prescripţie nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenţia Europeană privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, întrucât acest articol garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acest drept nu este însă absolut, fiind supus unor limitări care nu pot restricţiona accesul liber la justiţie într-o asemenea măsură încât să afecteze esenţa dreptului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Faimblat contra României, Hotărârea din 13 ianuarie 2009).
Prin Decizia civilă nr. 112/A din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009, acţiunea pentru constatarea caracterului politic al condamnării este imprescriptibilă, iar acţiunea în despăgubiri a persoanei condamnate politic este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, de la data intrării în vigoare a legii.
Faţă de aceste dispoziţii ale Legii nr. 221/2009, ce stabilesc caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea caracterului politic al condamnării şi, de asemenea, un termen de prescripţie mai mare decât cel reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., şi, având în vedere scopul acţiunii reclamantului - care, în principal, a invocat caracterul represiv al condamnării sale în anul 1959, s-a constatat că sentinţa apelată, pronunţată pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu poate fi păstrată.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs la data de 2 noiembrie 2009, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Temeiul juridic stabilit de către reclamant prin acţiunea introductiva de instanţa a fost reprezentat de prevederile art. 504-507 C. proc. pen.
Cauza acţiunii reprezintă un element important de identificare a acesteia, iar obiectul litigiului este determinat de pretenţiile concrete ale reclamantului, potrivit art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Obiectul acţiunii civile este un element esenţial pentru individualizarea acesteia. Interesul practic al determinării obiectului acţiunii este deosebit. Acest interes se evidenţiază în faptul că învestirea instanţei este limitată la pretenţiile deduse în justiţie. În susţinerea acestei idei, s-a invocat art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia judecătorii „hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii".
Dând un alt temei juridic acţiunii deduse judecaţii, faţă de cel avut în vedere şi indicat de către reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa nu a respectat principiul disponibilităţii.
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, nesocotind astfel dispoziţiile art. 505 C. proc. pen.
Raportând dispoziţiile legale în vigoare la momentul pronunţării sentinţei de achitare a reclamantului - cererea de la fila 4 din dosar fiind relevantă sub acest aspect - rezultă că intimatul putea să formuleze acţiunea împotriva statului pentru a cere despăgubiri pentru condamnarea şi încarcerarea sa de la data de 22 februarie 1969. S-a susţinut că, şi în raport de anul 1990, acţiunea reclamantului este prescrisă.
Prin schimbarea temeiului juridic al acţiunii, în mod evident a fost pronunţată o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea flagranta a art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
În drept, criticile au fost susţinute pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2008, reclamantul I.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 94 700 Euro - despăgubiri, respectiv de 1.500.000 Euro - daune morale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut că prin sentinţa penală nr. 225 din 31 martie 1959 a Tribunalului Militar Iaşi, a fost condamnat la 7 ani închisoare prin muncă corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A executat din această pedeapsă, 3 ani şi 122 de zile, prin muncă la normă impusă şi fără să fie plătit.
Relevant pentru cauza pendinte este faptul că la data de 11 iunie 2009, a fost publicată în M.Of. nr. 396, Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, act normativ în conţinutul căruia este cuprinsă declaraţia formală şi neîndoielnică a legiuitorului referitoare la caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea caracterului politic al condamnării, respectiv caracterul prescriptibil al acţiunii în despăgubiri a persoanei condamnate politic - termenul general de prescripţie fiind 3 ani, calculat de la data intrării în vigoare a legii (art. 4 şi art. 5 din lege).
Faţă de aceste dispoziţii legale, care în mod evident şi explicit, vizează inclusiv situaţia reclamantului din prezenta cauză, faţă de principiul aplicării imediate a legii noi, în mod judicios instanţa de apel a constatat că sentinţa apelată, întemeiată pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu poate fi păstrată.
Împrejurarea că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pretenţia reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen., nu înseamnă că acest temei juridic nu poate fi reconsiderat, dat fiind efectul şi beneficiul legii noi pentru situaţia reclamantului, pe de o parte, şi opţiunea reclamantului, pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât pricina se afla încă în faţa unei judecăţi de fond.
Toate celelalte consideraţii privind cauza acţiunii şi obiectul acesteia, susţinute din perspectiva dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu sunt relevante pentru susţinerea vreunei ipoteze concrete de nelegalitate din cele prescrise de art. 304 C. proc. civ., întrucât noul act normativ, prin obiectul său concret de reglementare, vizează şi rezolvă însăşi chestiunea litigioasă.
Nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi respectat principiul disponibilităţii, întrucât din chiar preambulul hotărârii instanţei de apel rezultă cu claritate opţiunea reclamantului de a-i fi soluţionată pretenţia dedusă judecăţii în acest nou context procesual, determinat de intrarea în vigoare a noului act normativ cu caracter reparator.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare flagranta a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României - statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii ...- critica nu este întemeiată, întrucât tocmai în considerarea unei dispoziţii legale exprese, de imediată aplicabilitate, cu privire la pretenţia dedusă judecăţii, soluţia primei instanţe a fost desfiinţată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 112/A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2324/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2260/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
