ICCJ. Decizia nr. 2383/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2383/2010
Dosar nr. 24247/3/2006
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27 martie 2006, reclamanţii Z.Y. şi J.I. au chemat în judecată pe pârâta SC H.C.T. SA, pentru ca în urma comparării titlurilor de proprietate să fie obligată pârâta să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, denumit în prezent „H.C.".
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de părinţii acestora M.R. şi O.F. conform actului autentic de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 01 septembrie 1937 la Tribunalul Ilfov şi că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, mai întâi prin Ordinul de rechiziţie nr. 284 din 16 iulie 1948 şi apoi potrivit Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare, în final ajungând în patrimoniul societăţii pârâte.
În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ.
Ulterior, reclamanţii au depus o cerere completatoare prin care au solicitat chemarea în judecată şi a pârâţilor SC A.I.R. SA şi SC C. SA, solicitând obligarea acestora la retrocedarea imobilului către reclamanţi.
La rândul ei, pârâta SC C. SA a depus o cerere prin care a indicat ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, pe pârâta SC H.C.T. SA.
Pârâta SC A.I.R. SA a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât prin Hotărârea din 29 decembrie 2003, în patrimoniul acestei societăţi a intrat doar clădirea Hotelului „C.", nu şi terenul aferent.
De asemenea, în cauză a fost invocată, potrivit întâmpinărilor de la dosar şi excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei J.I., întrucât aceasta nu este moştenitoarea fostului coproprietar al imobilului revendicat, lipsa de calitate procesuală activă a celor doi reclamanţi şi pentru neacceptarea în termenul legal a succesiunii autorilor invocaţi şi excepţia decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun - art. 480 C. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 05 martie 2007, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de către pârâţii SC H.C.T. SA şi SC A.I.R. SA privind lipsa acestora de calitate procesuală pasivă, întrucât, dimpotrivă, au legitimare în proces, pentru că prima societate este proprietara terenului, iar cea de-a doua este proprietara clădirii de pe teren; de asemenea, reclamanţii au calitate procesuală activă, dovedită cu certificatele de moştenitor depuse la dosar.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii raportată la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că, în realitate, s-a formulat revendicare pe comparare de titluri care este admisibilă, iar privitor la excepţia decăderii din dreptul de a formula cererea de valorificare a dreptului, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 aceasta nu s-a primit, pe considerentul că acţiunea în revendicare pe dreptul comun, nu este supusă vreunui termen de prescripţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1543 din 26 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea, toate cele trei pârâte - SC H.C.T. SA - Bucureşti, SC C. SA - Bucureşti şi SC A.I.R. SA - Sibiu, fiind obligate să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, alcătuit din construcţie şi terenul aferent - denumit în prezent „H.C.".
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, faţă de cererea dedusă judecăţii şi probatoriului administrat, că acţiunea în revendicare formulată este întemeiată, motiv pentru care trebuie să fie admisă.
S-a constatat astfel, că imobilul, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 31555/1937, a fost proprietatea celor doi autori ai reclamanţilor - O.F. (al cărui nume a fost schimbat în 1957 în O.F.) şi M.R.; că reclamantul Z.Y. şi-a schimbat numele din F.I. (potrivit certificatului de confirmare a schimbării numelui), iar prin certificatele de moştenitor de la dosar s-a dovedit calitatea reclamanţilor de succesori ai autorilor sus-menţionaţi.
S-a mai reţinut că imobilul în litigiu a fost rechiziţionat prin Ordinul de rechiziţie nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidenţa Decretului nr. 92/1950.
Procedând la compararea titlurilor, potrivit art. 480 C. civ., ce provin de la autori diferiţi, s-a dat eficienţă titlului reclamanţilor, constând într-un act autentic al autorilor acestora, în timp ce titlul societăţilor - pârâte provine de la Statul Român care a preluat imobilul în baza rechiziţiei (care identifica un număr de 58 de camere faţă de numărul total de 124 de camere care a rezultat în urma inventarierii), în timp ce prin anexa la Decretul nr. 92/1950 - poziţiile 2666 şi 6550, se face vorbire de 9 apartamente preluate de la un autor şi de 3 apartamente de la celălalt autor; în plus, O.F. era medic şi deci, exceptat de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 care viza categoriile de industriaşi, bancheri, moşieri, etc., iar nu pe intelectualii profesionişti.
Decretul nr. 92/1950 era oricum neconstituţional la vremea edictării sale şi încălca şi prevederile art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o justă şi prealabilă despăgubire, dar şi tratatelor internaţionale la care România era parte.
Apărarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este înscris în cartea funciară, n-a fost primită, cu motivarea că intabularea acestui certificat nu este de natură să paralizeze acţiunea în revendicare formulată, ea având ca efect doar asigurarea opozabilităţii faţă de terţi şi nu efect constitutiv de drepturi.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel cele trei societăţi pârâte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1) În apelul declarat de pârâta SC C. SA s-a criticat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate de stat ce fac obiect de reglementare a acestei legi speciale şi care au prioritate de aplicare, respingerea excepţiei lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, întrucât nu s-a făcut dovada că aceştia sunt descendenţii autorilor invocaţi, existând şi serioase diferenţe de nume şi prenume, dar şi pentru soluţia de admitere pe fond a acţiunii în revendicare.
Astfel, în mod greşit, tribunalul a reţinut că imobilul a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950 care nu era aplicabil, în realitate imobilul fiind rechiziţionat prin Ordinul din 16 iulie 1948 emis în acest sens, în baza Legii nr. 439/1945 şi a Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 1515/1945.
S-a mai criticat sentinţa şi pentru greşita respingere a excepţiei privind lipsa acestei părţi de calitate procesuală pasivă în cauză, potrivit probelor administrate, SC C. SA neavând nici proprietatea, dar nici posesia imobilului în litigiu.
2) Prin apelul declarat, pârâta SC H.C.T. SA a criticat sentinţa pentru greşita respingere a excepţiei privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamanţilor, întrucât din certificatele de moştenitor depuse la dosar nu rezultă că reclamanţii au acceptat succesiunea autorilor, în certificate nu este menţionat imobilul în litigiu în masa succesorală a autorilor, imobilul fiind la data decesului autorilor, preluat în proprietatea statului.
S-a criticat sentinţa şi pentru greşita respingere a excepţiei privind lipsa de calitate procesuală pasivă, deoarece terenul, în urma Hotărârii A.G.A. a SC C. SA, a rămas în păstrarea acestei societăţi, apelanta SC H.C.T. SA preluând doar clădirea, a cărei posesie însă nu o are, aceasta fiind aportată la capitalul social al SC A.I.R. SA.
S-a susţinut că în mod greşit nu a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întrucât, potrivit înscrisurilor de la dosar, la 17 ianuarie 2000 societatea s-a privatizat integral, or într-o astfel de situaţie, erau aplicabile prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 privind acordarea în exclusivitate celor îndreptăţiţi, a despăgubirilor corespunzătoare, de către instituţia care a efectuat privatizarea.
De asemenea, în mod eronat a fost respinsă excepţia privind decăderea din dreptul de a formula o cerere de valorificare a dreptului asupra imobilului revendicat. Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este introdus un termen special de formulare a unei notificări pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, care însă a expirat, fără ca reclamanţii să formuleze notificare în termenul legal. În consecinţă, aceştia au pierdut dreptul material de a mai solicita restituirea imobilului, respectiv alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care este o lege specială, aplicabilă cu prioritate.
Soluţia a fost criticată şi pe fond, în mod greşit acordându-se prioritate titlului reclamanţilor, pentru care nu s-a făcut dovada transcrierii dreptului rezultând din actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937, pe de o parte.
3) Pârâta SC A.I.R. SA a declarat apel prin care a criticat sentinţa apelată, pentru motive identice cu cele din apelul formulat de apelanta-pârâtă SC H.C.T. SA.
Prin Decizia civilă nr. 170/A din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a (pronunţată în majoritate) apelurile au fost apreciate ca fondate şi în consecinţă, schimbată în tot sentinţa şi respinsă acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru situaţia tuturor imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel încât, după intrarea sa în vigoare, acţiunile de revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile.
Aceste aspecte rezultă de altfel şi din conţinutul a două decizii în interesul legii pronunţate de instanţa supremă (Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008), potrivit cărora, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a bunurilor de către stat, fără ca aceasta să însemne însă, o diminuare a accesului la justiţie, ci doar o perfecţionare a sistemului reparator, subordonat oricum controlului judecătoresc prin norme speciale de procedură.
Conform deciziei menţionate, nr. 33/2008, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pe dreptul comun nu echivalează cu privarea reclamantului de accesul la justiţie şi nici cu încălcarea art. 6 din CEDO, întrucât acest drept nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, în determinarea cărora statele dispun de o marjă de apreciere, compatibilă cu normele şi jurisprudenţa europeană.
Instanţa de apel a constatat ca fiind pe deplin aplicabilă speţei Decizia nr. 33/2008, cu interpretările date de aceasta, tocmai în scopul uniformizării practicii.
Astfel, s-a reţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost promovată la 27 martie 2006 direct în instanţă, împotriva societăţilor comerciale pârâte, fără ca în prealabil să se formuleze vreo notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi fără a fi urmată procedura legii speciale.
Or, această procedură trebuia urmată cu necesitate, faţă de principiul „specialia generalibus derogant", reclamanţii neavând un drept de opţiune între calea dreptului comun şi cea stabilită prin legea specială.
Faptul că reclamanţii au ignorat legea specială şi au pierdut termenele legale de formulare a notificării - 6 luni iniţial - prorogat apoi până în 2002, nu dă dreptul la o acţiune de drept comun în materie.
În speţă, s-a încheiat procesul de reorganizare a societăţilor comerciale - pârâte şi de privatizare potrivit legilor în materie de privatizare, cu respectarea acestora. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC H.C.T. SA era privatizată integral (din anul 2000), potrivit structurii acţionariatului său ce rezultă din relaţiile de la registrul comerţului şi din înscrisurile administrate în cauză.
A admite o acţiune în revendicare, pe dreptul comun, direct la instanţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care prevede o procedură specială de acordare de măsuri reparatorii (în acest caz - despăgubiri de la instituţia implicată în privatizare), cu prealabila notificare şi cu respectarea termenelor legale, înseamnă, pe de o parte a încălca principiul „specialia generalibus derogant", dar şi principiul securităţii raporturilor civile, în sensul că s-ar ignora privatizarea societăţilor pârâte în cauză, şi drepturile de proprietate transmise acestora de la stat, potrivit legilor comerciale şi de privatizare aplicabile, după anul 1990.
În raport de excepţia de inadmisibilitate reţinută, s-a constatat că excepţia invocată privind decăderea din dreptul material la acţiune ce ar decurge din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a rămas fără obiect, ea ţinând însă, mai mult de cadrul juridic al legii speciale însăşi, iar nu de calea de promovare a acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
Celelalte excepţii privitoare la lipsa de legitimare procesuală activă sau pasivă s-a constatat că nu mai pot fi analizate, ele fiind excepţii de fond.
Tot astfel, nu mai pot constitui obiect de analiză a instanţei de apel, criticile vizând modul de soluţionare a fondului cauzei de către prima instanţă, ca şi apărările din întâmpinare pe acest aspect.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate:
- În adoptarea soluţiei, instanţa a încălcat formele de procedură reglementate de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, soluţionarea cauzei în apel a avut loc în condiţiile în care fusese suspendată judecata, ca urmare a cererii de strămutare formulată, ce a făcut obiect al dosarului nr. 1890/1/2009 al Î.C.C.J.
În felul acesta, au fost nesocotite dispoziţiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., care sancţionează cu desfiinţarea de drept actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării.
- Instanţa de apel a admis în mod greşit excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, făcând trimitere în acest sens la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Prin soluţia adoptată a fost încălcat dreptul de acces la justiţie şi astfel, nesocotite prevederile art. 6 din Convenţia europeană, întrucât nu se poate susţine inadmisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun în orice situaţie.
Faptul că Legea nr. 10/2001 nu poate exclude în orice ipoteză posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare rezultă de altfel şi din conţinutul deciziei nr. 33/2008, invocată de instanţa de apel în motivarea soluţiei sale.
Mai mult, în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamanţilor.
Fiind vorba de o eronată admitere a excepţiei de inadmisibilitate, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere şi dispoz. art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
- Decizia este nelegală în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât analizează eronat noţiunea de bun în sensul Convenţiei europene.
Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, trebuie dată eficienţă legii speciale în detrimentul dreptului comun doar în cazul în care dispoziţiile legii interne nu intră în contradicţie cu prevederile Convenţiei europene, iar pentru aceasta trebuie analizat corespunzător dreptul de proprietate invocat de recurenţi, în opoziţie cu dreptul pretins de intimaţi.
Dacă în ce priveşte titlul pârâţilor se reţine că acesta decurge din încheierea procesului de reorganizare a societăţilor comerciale şi de privatizare potrivit legilor în materie (S.C. H.C.T. privatizându-se integral din 2000), în ce priveşte titlul de proprietate al recurenţilor, situaţia acestuia nu este analizată în niciun mod.
Or, instanţa de apel trebuia să cerceteze titlul de proprietate al reclamanţilor, pentru a putea aprecia dacă aceştia deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi dacă, în această ipoteză, există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie.
În prezenta cauză, reclamanţii deţin o speranţă legitimă, născută din prevederea expresă şi neechivocă a legii speciale, conform căreia proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea deţinută la momentul preluării bunului.
Intimatul S.C. H.C.T. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând în esenţă, caracterul inadmisibil al demersului reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia n-au urmat procedura legii speciale. Soluţia în acest sens nu este de natură să aducă atingere art. 1 din Protocolul nr. 1, care ocroteşte un bun actual, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă lungă de timp.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea recurenţilor potrivit căreia hotărârea ar fi lovită de nulitate fiind dată cu încălcarea formelor de procedură, datorită nerespectării măsurii de suspendare a judecăţii dispuse conform art. 40 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a cererii de strămutare, este nefondată.
Astfel, dispoziţiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., sancţionează cu nulitatea actele de procedură şi hotărârea pronunţată ulterior strămutării.
În speţă însă, cererea de strămutare nu a fost admisă (conform încheierii din dos. nr. 1890/1/2009 al Î.C.C.J.), pentru ca, prin efectul ei să fie desfiinţată hotărârea, conform art. 40 alin. (5) C. proc. civ.
Nulitatea actelor de procedură (inclusiv a actului jurisdicţional) îndeplinite pe parcursul suspendării judecăţii opera sub condiţia admiterii strămutării (pentru că în acest caz, pricina ar fi fost scoasă de sub jurisdicţia instanţei care s-a pronunţat), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
- Criticile sunt întemeiate însă şi urmează să fie admise cu privire la soluţia de inadmisibilitate dată acţiunii în revendicare promovate de către reclamanţi.
Astfel, reproşând acestora că nu au urmat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa ignoră regimul juridic al imobilului care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în deţinerea unei societăţi comerciale integral privatizate (conform înscrisurilor depuse la dosar, S.C. H.C.T. s-a privatizat integral încă din 17 ianuarie 2000).
Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situaţia – premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ, este aceea ca imobilul să fi fost deţinut la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice enumerate în text (având statul ca acţionar ori asociat majoritar, iar în cazul în care capitalul deţinut de stat este minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită).
În speţă, astfel cum s-a menţionat, neexistând o unitate deţinătoare în înţelesul legii căreia să-i poată fi adresată notificarea, nu putea opera nici sancţiunea decăderii din dreptul de a sesiza direct instanţa.
Urmarea procedurii prealabile într-o asemenea ipoteză (dublată de o acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru situaţia în care se doreşte restituirea în natură a imobilului) are drept consecinţă doar prezervarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, dacă acţiunea în nulitate nu are succes, fără să se constituie într-o condiţie de admisibilitate.
Astfel cum se susţine în motivele de recurs, chiar în conţinutul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pe care instanţa de apel îşi fundamentează în mare parte raţionamentul, se face referire la existenţa mai multor ipoteze care pot apărea în practică (determinate de situaţia juridică a imobilelor) şi care nu exclud întotdeauna demersul la instanţă pentru neurmarea procedurii speciale.
În cauză, greşita apreciere asupra inadmisibilităţii nu este dată de faptul că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul la justiţie (câtă vreme există căi de recurs la instanţă pentru controlul tuturor deciziilor care se iau în cadrul acestei proceduri), ci de faptul că nu era obligatoriu de urmat etapa transmiterii notificării şi a soluţionării prealabile a acesteia.
În absenţa unităţii deţinătoare în accepţiunea legii, reclamanţii se puteau îndrepta cu cerere direct la instanţă, care urma să aprecieze nu asupra admisibilităţii ci asupra temeiniciei demersului acestora.
În consecinţă, văzând greşita respingere a acţiunii pe excepţia de inadmisibilitate, Înalta Curte va admite recursul şi conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., faţă de necercetarea fondului, cauza să fie trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La reluarea judecăţii, instanţa de apel urmează să stabilească în ce măsură şi care dintre părţi deţine un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia europeană (respectiv, un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acţiuni).
Va fi analizată de asemenea, noţiunea de speranţă legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul Convenţiei) de care se prevalează reclamanţii, ţinându-se seama de datele concrete ale speţei – pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, susţinerea că actul normativ special nu este incident, alegându-se pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun.
Totodată, se va avea în vedere la tranşarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, principiul securităţii raporturilor juridice, ca element al preeminenţei dreptului, parte componentă a unei societăţi democratice, conform jurisprudenţei Curţii europene.
Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., se va ţine seama în ordinea impusă de desfăşurarea judecăţii, de toate celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte şi a căror analiză instanţa de apel a constatat-o lipsită de obiect faţă de soluţia la care s-a oprit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite, recursul, declarat de reclamanţii Z.Y. şi I.J. împotriva deciziei nr. 170 A din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2371/2010. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 2364/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
