ICCJ. Decizia nr. 2385/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2385/2010
Dosar nr. 8675/118/2007
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 3 septembrie 2007, T.V. şi T.L.R.V. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Primarul municipiului Constanţa, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii sau dispoziţii cu privire la notificarea înregistrată sub nr.2104 din 26 octombrie 2001 la BEJ D.V. referitoare la restituirea în natură a imobilului casă de locuit situat în Constanţa.
La data de 31 octombrie 2010, reclamanţii şi-au completat acţiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâtului, ca prin Decizia sau dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a imobilului compus din două construcţii şi suprafaţă de teren în suprafaţă de 454 mp şi numai în măsura în care restituirea în natură nu este legal posibilă să se dispună măsurile reparatorii prin echivalent în compensare.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1349 din 18 noiembrie 2008 a admis în parte acţiunea reclamanţilor T.V. şi T.L.R.V. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa. A obligat pârâtul să restituie reclamanţilor în natură imobilul format din una cameră şi hol în suprafaţă de 14,3 mp, situat în corp C3 – schiţă dosar fila 56 şi suprafaţa de teren aferentă de 14,3 mp. A respins solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în Constanţa, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul să ofere reclamanţilor, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 443,7 mp şi construcţii C1 – parter şi C2 P+1 E preluate în mod abuziv.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 la restituirea imobilului preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Făcând aplicaţiunea art. 18 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că şi construcţiile preluate de la autorul reclamanţilor, prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu R.A.E.D.P.P. au devenit proprietatea chiriaşilor ce au primit în folosinţă pe toată durata existenţei construcţiei şi terenul aferent (în total aproximativ 180 mp). Coroborând aspectul menţionat cu faptul că dobânditorii ulteriori ai construcţiei au drept de folosinţă gratuită asupra suprafeţei de teren ce constituie amprenta pe sol a clădirii şi cu prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că restituirea în natură a terenului este imposibilă juridic (şi lipsită de interes, în fapt), iar pentru clădire imposibilitatea restituirii reiese din valabila înstrăinare înainte de notificare.
Astfel, imposibilitatea juridică de restituire în natură a reieşit din aceea că, în situaţia subrogării statului sau persoanei juridice deţinătoare în contractele enumerate de art. 14 din lege, persoana îndreptăţită va deveni titularul obligaţiilor, dar şi al drepturilor, în special a dreptului ce-i revenea persoanei subrogate (fiind deci obligat să asigure folosinţa, încasând redevenţa în cazul contractului de concesiune, chiria în cazul contractului de locaţie, etc.).
În cazul reclamanţilor, aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001 ar însemna că pentru suprafaţa de teren aflată în folosinţa subdobânditorilor să nu primească pe toată durata existenţei construcţiilor nici o sumă din moment ce folosinţa acestui teren a fost cedată gratuit.
În ceea ce priveşte suprafaţa pe care proprietarii construcţiilor o au în folosinţă, instanţa a considerat că, deşi în contractele de vânzare-cumpărare este indicată doar amprenta pe sol a acestora, totuşi respectivul drept de folosinţă priveşte întregul teren. Din acest punct de vedere este relevant că terenul este străbătut de reţeaua subterană de alimentare cu apă, în mod evident necesară proprietarilor construcţiilor pentru utila folosinţă a acestora.
Nu mai puţin, clauza de dobândire a folosinţei gratuite a terenului se referă la „terenul aferent locuinţei" care conduce la concluzia că priveşte întreaga curte.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât împotriva sentinţei tribunalului au fost admise de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale. A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a corpului de clădire C3 identificat, prin raportul de expertiză B.D., precum şi a terenului aferent acestui corp de clădire. A fost obligat Primarul municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 454,13 mp şi construcţiile de pe teren, identificat prin raportul de expertiză B. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în privinţa spaţiului restituit în natură şi terenul aferent acestuia, din înscrisurile depuse în apel, reiese că acesta are o suprafaţă de 14,3 mp şi că se află deasupra locuinţei cumpărate de C.S. şi R.C., accesul nemaiputând fi asigurat prin exteriorul locuinţei terţilor deoarece scara de acces a fost dezmembrată. Deşi spaţiul de 14,3 mp nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere destinaţia lui de utilitate comună pentru restul locuinţelor şi pentru că un spaţiu cu asemenea dimensiuni şi cu asemenea localizare nu poate fi un spaţiu funcţional reclamanţilor, s-a constatat că nu poate fi restituit în natură.
Constatând şi că reclamanţii, prezenţi personal în faţa instanţei, au solicitat ca măsurile reparatorii pentru întregul imobil să se facă prin acordarea de despăgubiri băneşti, s-a reţinut că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil din Constanţa, imposibil de restituit în natură.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, întemeiat pe critica de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Primarul municipiului Constanţa. A arătat că în mod eronat a fost înlăturat ultimul motiv de apel al pârâtului, precizând că instanţa de fond s-a pronunţat asupra altui obiect decât cel cu care a fost învestită, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, deşi s-a solicitat de către reclamanţi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii sau dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului, tribunalul a dispus direct restituirea în natură pentru partea liberă din imobil, deşi nu a fost învestit cu acest capăt de cerere. O cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii este o cerere întemeiată pe obligaţia de a face şi nu o cerere de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, cum în mod greşit se reţine în considerentele deciziei atacate. Mai mult decât atât, în cadrul dezbaterilor în apel, reclamanţii prin apărător au învederat instanţei de control judiciar faptul că înţeleg să renunţe la capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului sau a unei părţi din acesta, optând pentru măsuri reparatorii în echivalent sau pentru despăgubiri băneşti, cerere asupra căreia nu i-a fost dat cuvântul părţii adverse şi care nu a fost analizată de către instanţă.
Cu privire la apelul reclamanţilor, pârâtul a arătat că acesta a fost admis în mod nelegal, întrucât pentru a se acorda despăgubiri şi pentru partea din imobil corpul C3, precum şi pentru terenul aferent acesteia, era necesar a se face dovada faptului că respectiva construcţie a fost edificată de persoana îndreptăţită, anterior preluării de stat, deci urma a se face dovada calităţii de proprietar la momentul preluării, dovadă pe care reclamanţii nu au făcut-o.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2104 din 26 octombrie 2001 la B.E.J. D.V. şi înregistrată la Primăria Constanţa sub nr. 144142 din 29 octombrie 2001, T.E. şi T.R.V. au solicitat restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în Constanţa, care a aparţinut autorului lor D.C.
Notificatorii menţionaţi au decedat, moştenitorii acestora fiind reclamanţii T.V. şi T.L.R.V.
Se reţine că prin motivele de recurs, pârâtul a criticat Decizia atacată sub aspectul că reclamanţii nu au făcut dovada faptului că partea din imobil corpul C3 a fost edificată de autorul lor, anterior preluării de stat, deci nu au făcut dovada calităţii de proprietar asupra respectivei construcţii la momentul preluării.
Nu s-au adus critici referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, la restituirea imobilului situat în Constanţa, calitate stabilită de instanţa de fond şi de apel, avându-se în vedere certificatul de moştenitor nr. 137 din 21 octombrie 2004, prin care notificatorii T.E. şi T.R.V. au fost declaraţi moştenitorii lui D.C. şi certificatele de calitate de moştenitor nr. 117/2002 şi nr. 13/2007, prin care reclamanţii T.V. şi T.L.R.V. au fost indicaţi drept moştenitori ai notificatorilor. Se reţine totodată că nu a fost criticat nici aspectul potrivit căruia imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor, D.C.
În ceea ce priveşte partea de imobil corpul C3, nu se pot reţine susţinerile pârâtului potrivit cărora reclamanţii nu au făcut dovada faptului că respectiva construcţie a fost edificată de autorul lor, anterior preluării de stat, deci nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar la momentul preluării, întrucât instanţa de apel a reţinut că toate cele trei corpuri de clădire erau edificate la momentul naţionalizării şi că ele aparţineau persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv D.C. Astfel, potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. 1164 din 8 mai 1930, D.C. a cumpărat terenul în suprafaţă de 454,13 mp, iar din carnetul de schiţe întocmit de Primăria Constanţa în 1936 rezultă că pe lotul nr. 11 e înscris autorul reclamanţilor cu teren şi corp „a" de clădire, acesta având aceeaşi configuraţie cu cea identificată de expert ca fiind Corpul A parter.
Deşi în anexa la decretul de naţionalizare, imobilul preluat de la D.C. este descris ca fiind format din două corpuri de clădire, unul având parter şi unul parter şi etaj, din fişele clădirilor edificate pe teren, depuse de administratorul imobilului R.A.E.D.P.P. Constanţa, instanţa de apel a reţinut că toate cele trei corpuri de clădire au fost construite în anii 1919 şi 1930 şi au fost naţionalizate conform Decretului nr. 92/1950, respectivele menţiuni privind anul edificării construcţiilor instituind o prezumţie relativă care n-a fost înlăturată de pârât. În plus, corpul C3 în discuţie nu poate face decât parte integrantă din imobil având în vedere destinaţia acestuia de utilitate comună pentru restul locuinţelor precum şi dimensiunile şi localizarea sa.
În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la faptul că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit motivul de apel privind faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra altui obiect decât cel cu care a fost învestită, se reţine că nu este întemeiată.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată şi ulterior prin completarea depusă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanţa la emiterea unei decizii sau dispoziţii în soluţionarea notificării depuse privind restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, compus din două construcţii şi teren în suprafaţă de 454 mp teren şi în măsura în care restituirea în natură nu este legal posibilă, să se dispună măsurile reparatorii prin echivalent în compensare.
Instanţa de fond a obligat pârâtul să restituie în natură reclamanţilor imobilul corp C3 şi suprafaţa de teren aferentă de 14,3 mp şi să ofere, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 443,7 mp şi construcţii C1 parter şi C2 P+1E.
Instanţa de apel a analizat în mod corect acest motiv, reţinând că depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 are ca efect declanşarea procedurii de restituire a imobilului preluat abuziv de stat, notificarea reprezentând actul de manifestare a voinţei persoanei îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, iar prin acţiunea formulată, reclamanţii au urmărit obţinerea, în concret, a respectivelor măsuri reparatorii, hotărârea judecătorească reprezentând în această situaţie titlul executoriu.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că instanţa a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun privind obligaţia de a face şi nu cu o cerere de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, cum susţine recurentul – pârât.
Prin urmare, reclamanţii au declanşat, în forma şi termenul stipulate de lege, prin intermediul notificării, care are natura juridică a unei cereri de restituire, procedura administrativă prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Până la data formulării acţiunii în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au primit niciun fel de răspuns din partea instituţiei notificate.
În plus, se reţine că prin Decizia atacată, curtea de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a obligat Primarul municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 454,13 mp şi construcţiile de pe teren, identificat prin raportul de expertiză B.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului potrivit căreia nu i-a fost acordat cuvântul în dezbaterile care au avut loc în apel faţă de poziţia reclamanţilor care au arătat că înţeleg să renunţe la capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului sau a unei părţi din acesta, optând pentru măsuri reparatorii în echivalent sau pentru despăgubiri băneşti, se reţine că nici aceasta nu este întemeiată.
Astfel, pârâtul a fost prezent prin apărător la dezbaterile în cauză, iar la interpelarea instanţei, a arătat că nu mai are acte de depus ori cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată, după cum reiese din practicaua deciziei atacate. Mai mult, posibilitatea reclamanţilor de a renunţa la restituirea în natură a imobilului sau a unei părţi din acesta este limitată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură, acordarea despăgubirilor operând în situaţia în care aceasta este imposibil de realizat.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 216/C din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2387/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2371/2010. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
