ICCJ. Decizia nr. 2389/2010. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2389/2010
Dosar nr. 49207/3/2008
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 18 aprilie 2006, reclamantele S.(născută C.)C.L. şi C.N.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.O.D.V., să se dispună de către instanţă lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului din Bucureşti, sector 1 şi a terenului aferent de sub construcţie. In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
La data de 7 iunie 2006, pârâta P.O.D.V. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 17142 din 14 noiembrie 2006 a admis excepţia de inadmisibilitate. A respins acţiunea principală privind pe reclamantele S.C.L. şi C.N.C. ca inadmisibilă. A respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamantele au formulat acţiunea în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu formează obiectul legii speciale de reparaţie. S-au avut în vedere caracterul special şi derogator de la dreptul comun al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. S-a apreciat totodată că acţiunea este inadmisibilă şi faţă de împrejurarea că la 22 iulie 2006, autorul reclamantelor a depus notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fără a face cunoscut instanţei modul în care Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a răspuns la respectiva notificare.
Apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei judecătoriei a fost admis de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 586 A din 4 mai 2007. A fost desfiinţată hotărârea atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează nici o cauză legală de împiedicare a foştilor proprietari să revendice de la actualii deţinători chiriaşi - cumpărători ai imobilelor preluate abuziv de stat, pentru ca o astfel de acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. să fie inadmisibilă. îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre fostul proprietar şi deţinătorul actual al imobilului preluat de către stat, respectiv chiriaşul cumpărător în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză.
Soluţia tribunalului a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâta P.O.D.V. împotriva deciziei nr. 586 A din 4 mai 2007.
După desfiinţarea cu trimitere, prin sentinţa civilă nr. 13836 din 30 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale. A declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
S-a reţinut de către judecătorie că imobilul revendicat (apartament la mansardă şi terenul aferent) a fost evaluat de expertul numit în cauză, D.P., la suma de 510.891 lei, potrivit raportului de expertiză, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 639 din 28 aprilie 2009 a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului. A declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă motiv pentru care a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării acestuia.
A reţinut că potrivit art. 112 alin. (3) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când aceasta este cu putinţă. Prin urmare, în situaţia în care nu se preţuieşte de către reclamant obiectul litigiului, urmează ca instanţa să stabilească valoarea acestuia, în vederea determinării competenţei materiale, prin raportare la valoarea obiectului litigiului la data introducerii acţiunii şi nu ulterior, la data administrării probei.
In speţă, judecătoria nu a invocat excepţia de ordine publică a necompetenţei materiale, apreciindu-se competentă a judeca acţiunea, pe care a respins-o ca inadmisibilă. Nici ulterior, la judecarea apelului şi respectiv recursului nu a fost invocat aspectul necompetenţei materiale a primei instanţe.
Tribunalul a constatat astfel că necompetenţa materială a judecătoriei, chestiune de ordine publică a fost verificată şi stabilită în mod irevocabil, intrând, pe o parte în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte, urmează a fi menţinută în acest fel conform principiului non reformatio in pejus.
S-a mai reţinut totodată că tribunalul a verificat valoarea obiectului litigiului la data introducerii acţiunii şi nu la data efectuării expertizei tehnice, constatând că acesta este de 408.727 lei.
Potrivit art. 181 C. proc. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Regulatorul de competenţă a fost stabilit de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 45 din 19 octombrie 2009 în favoarea Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut că este de necontestat că valoarea imobilului în litigiu este de peste 500.000 lei, potrivit raportului de expertiză aflat la filele 47-56 ale dosarului nr. 6863/299/2008 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi că valoarea iniţială indicată de parte la depunerea acţiunii se situa sub acest plafon.
În speţă, s-a vădit însă că preţuirea reclamantelor a fost fundamental incorectă şi disproporţionată, respectiv de 1308,33 lei faţă de 510.891 lei, valoarea reală a imobilului la care ulterior a achiesat şi pârâta.
Nu s-a putut reţine autoritatea de lucru judecat privitor la competenţă, întrucât judecătorii care au soluţionat speţa în diverse grade de jurisdicţie nu au fost sesizaţi de părţi şi nici nu s-au sesizat din oficiu cu privire la aspecte ce ţin de competenţa materială în funcţie de valoarea obiectului cererii.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantele C.C.N. şi S.(fostă C.)C.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Au invocat ca şi chestiune prealabilă aspectul potrivit căruia din dispozitivul sentinţei atacate lipseşte instanţa în favoarea căreia s-a stabilit competenţa de soluţionare.
Au arătat că în mod greşit şi nelegal s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, în raport de valoarea stabilită de expert, fără a ţine cont că acelaşi expert, prin precizările făcute a recunoscut că aceasta era valoarea de circulaţie a imobilului la momentul efectuării expertizei şi nu la momentul sesizării instanţei de judecată. In aceeaşi completare la raportul de expertiză s-a făcut preţuirea de către expertul contabil a valorii imobilului revendicat la momentul sesizării instanţei cu judecata pricinii, stabilindu-se că aceasta este în sumă de 408.727 lei.
Recursul este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.
Referitor la motivul de recurs, invocat ca şi chestiune prealabilă, vizând aspectul potrivit căruia dispozitivul hotărârii atacate nu coincide cu minuta, respectiv din dispozitiv lipseşte instanţa în favoarea căreia s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei, se reţine că acesta nu vizează motive de nelegalitate, conform exigenţelor art. 304 C. proc. civ., putând face obiectul unei cereri de îndreptare eroare materială. In plus, se reţine că o atare cerere de îndreptare eroare materială a şi fost formulată în cauză.
În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se retine că obiectul cererii de chemare îl constituie acţiunea în revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Prin cererea de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti formulată de pârâta P.O.D.V., aceasta a arătat că preţul de vânzare al apartamentului a fost de 1308,33 lei, iar reclamantele nu au indicat o altă valoare a imobilului revendicat.
Art. 112 C. proc. civ. precizează elementele pe care trebuie să le conţină cererea de chemare în judecată, iar la pct. 3 din articol se stipulează că în cuprinsul acesteia se va indica obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
Aşadar, cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul, punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru satisfacerea lor. Introducerea cererii de chemare în judecată produce o serie efecte procedurale, cât şi unele efecte substanţiale, asupra fondului dreptului, unul din acestea fiind sesizarea sau învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului.
Se retine că instanţa, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a soluţionat, în primul ciclu procesual, acţiunea, în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, constatându-şi astfel competenţa.
Totodată art. 18 C. proc. civ. stipulează că instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Din cuprinsul art. 112 pct. 3 C. proc. civ. nu poate rezulta deci o altă concluzie decât aceea că valoarea interesului este cea „preţuită" de reclamant în cererea de chemare în judecată, aşadar la momentul cererii introductive de instanţă. Totuşi, ulterior acestui moment, însăşi legea permite reclamantului să „mărească sau să micşoreze câtimea obiectului cererii", fără ca astfel să se considere că a fost modificată cererea, art. 181 din cod aducând o precizare scadentă. Prin urmare, stabilirea competenţei se face prin cererea introductivă de instanţă, această cerere „legând instanţa".
In plus, se reţine că potrivit completării la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar D.P. (filele 13-18 dosar nr. 49207/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu la data introducerii acţiunii a fost stabilită ca fiind de 408.727 lei, sub limita pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b ) C. proc. civ.
Pentru cele ce preced, se va admite recursul reclamantelor şi se va modifica sentinţa atacată în sensul stabilirii competenţei soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele C.C.N. şi S.(C.)C.L. împotriva sentinţei nr. 45 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică sentinţa în sensul că stabileşte competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2387/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
