ICCJ. Decizia nr. 2405/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2405/2010
Dosar nr. 23265/2/2005
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 noiembrie 2004, sub nr. 2888/2004, reclamanţii R.M. şi P.R. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi S.M., solicitând constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, a inexistenţei titlului valabil al statului, cu efect retroactiv de la data preluării, a existenţei valabile şi neîntrerupte a titlului de proprietate al reclamanţilor, pe calea transmiterii succesorale de la adevăratul titular al dreptului, P.I.; obligarea pârâtei S.M. la restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în Bucureşti, compus din două camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 101,38 mp, cota parte indiviză de 36,40 % din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 41,43 mp teren situat sub construcţie, urmând a proceda la compararea titlurilor şi a se da preferinţă titlului reclamanţilor, ca fiind cel mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul titular al dreptului de proprietate, pe când al pârâtei provine de la un neproprietar.
În motivarea cererii se arată că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 320 mp şi construcţie – subsol, parter şi etaj, a fost deţinut în proprietate de tatăl reclamanţilor P.I. conform contractului de vânzare – autentificat sub nr. 27732 din 3 octombrie 1930, transcris sub nr. 12959 din 3 octombrie 1930 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, şi a autorizaţiei de construcţie nr. 198 din 29 octombrie 1930 eliberată de fosta Primărie a Sectorului 3. Imobilul a fost înregistrat în evidenţele fiscale pe numele proprietarului P.I. până la data preluării de către stat aşa cum rezultă din adresa nr. 80343 din 3 septembrie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia de taxe şi impozite locale.
Imobilul litigios a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 192 din 27 iunie 1996 sunt moştenitori ai defunctului P.I., R.M. şi P.R.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 305 din 28 martie 2005, a admis acţiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti. A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 5.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului (pe nume P.I.), iar prin Decretul nr. 92/1950 poziţia 377, s-a procedat la naţionalizarea imobilului de la P.I. În anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030, S.M. dobândeşte de la SC C. SA dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din Bucureşti. În urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului Bucureşti emite dispoziţia nr. 2509 din 17 februarie 2004, prin care modifică art.1 din Dispoziţia nr. 1421 din 15 septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti în sensul că se restituie în natură în proprietatea lui P.R. şi R.M. imobilul situat în Bucureşti, compus din teren iar suprafaţa de 295,87 mp din totalul de 337,00 mp şi care reprezintă teren aferent construcţiei ce se restituie liber de construcţii, curte şi construcţie de tip B (P+1) şi anexe, garaj, cu excepţia ap. 1, parter vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030/1996, cu cota de teren aferentă de 41,13 mp. Faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care s-a vândut apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, motivând instanţa că acţiunea supusă analizei este o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor reclamanţilor şi pârâtei.
Se susţine în continuare că la data naţionalizării, P.I., fie că era funcţionat zilier, fie pensionar, imobilul din sector 5 nu putea fi naţionalizat de Statul Român, nefiind respectate chiar dispoziţiile legii în vigoare la data preluării imobilului, astfel încât s-a apreciat preluarea abuzivă, iar titlul statului nevalid, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi că în aceste împrejurări, reclamanţii îşi justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul şi cu pârâta S.M.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel atât pârâtul Municipiul Bucureşti cât şi pârâta S.M.
Apelantul Municipiul Bucureşti susţine prin motivele de apel că imobilul supus analizei a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poz.377 şi că aprecierile instanţei în sensul că acest act normativ ar fi contravenit dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948 sunt greşite.
Apelanta-pârâtă S.M. a susţinut prin motivele de apel că acţiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 – bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. per a contrario, dacă există legi speciale de reparaţie pentru restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat, nu mai poate fi exercitată acţiunea în revendicare, „persoana îndreptăţită" având numai calea procedurilor speciale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006, în opinie majoritară a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, anterior prezentului proces, intimaţii-reclamanţi P.R. şi R.M. au promovat o cerere de constatarea nulităţii absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 iar prin Decizia civilă nr. 1461 din 13 iulie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, reţinându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 venea în contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, însă pe de altă parte, părţile contractului au fost de bună credinţă la încheierea acestuia astfel încât construcţia este salvat de la nulitate. Prin Decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul formulat împotriva acestei decizii, prin urmare contractul de vânzare-cumpărare a rămas recunoscut ca fiind perfect valabil.
Drept urmare s-a constatat neîntemeiată susţinerea apelantului Municipiul Bucureşti, în sensul că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 nu veneau în contradicţie cu Constituţia României în vigoare la acea dată.
S-a reţinut în continuare că preluarea imobilului de către stat fiind făcută fără titlu valabil este cert că imobilul supus discuţiei nu a ieşit niciodată din patrimoniul legitim anterior naţionalizării şi s-a transmis prin moştenire către intimaţii-reclamanţi. Atâta timp cât statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, nici nu l-a putut transmite prin act juridic către apelanta-pârâtă cumpărătoare prin contractul de vânzare-cumpărare în discuţie în baza Legii nr. 112/1995.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor, s-a concluzionat că intimaţii-reclamanţi au dobândit în mod valabil proprietate şi titlul lor este preferabil celui opus de apelanta S.M. care a contractat cu un neproprietar care nu putea şi nu i-a transmis proprietatea. În cadrul acţiunii în revendicare buna credinţă se analizează doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate. Buna credinţă nu duce prin ea însăşi şi în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Pentru a da câştig de cauză chiriaşului cumpărător şi a constata că el este proprietar, trebuie asumat că aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat de statul comunist asupra imobilului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta S.M. precum şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta S.M. a declarat recurs şi împotriva încheierii pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în şedinţa din Camera de Consiliu din 07 martie 2007 şi prin care s-a soluţionat îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reunită în complet de divergenţă, urmare a sesizării din oficiu a instanţei de apel la data de 1 martie 2007, invocând de asemenea incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi împotriva încheierii din 19 septembrie 2007 tot eroare materială.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în Decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2007, recurenta susţine că această încheiere este nelegală, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu poate merge până la completarea ei şi cu atât mai mult cu cât considerentele lipsesc cu desăvârşire, deoarece menţinerea totală a unei hotărâri nu se înscrie în categoria greşelilor materiale ci reprezintă o omisiune de fond, sancţionabilă exclusiv în calea de atac a hotărârii pronunţate.
În mod greşit a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială la 19 septembrie 2007.
Recurenta S.M. – referitor la recursul declarat pe fondul cauzei, susţine următoarele:
- Hotărârea este nemotivată, singura motivare se regăseşte în opinia separată.
- Acţiunea în revendicare este inadmisibilă, fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Art. 6 alin. (1) din acest act normativ face referire la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ipoteză în care se înscrie imobilul revendicat, întrucât a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Acţiunea în revendicare este inadmisibilă şi pentru faptul că intimaţii au înţeles să uzeze de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, fiindu-le astfel emisă dispoziţia Primarului General nr. 1421 din 5 septembrie 2003.
- În baza legii speciale, reclamanţii au promovat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, proces ce s-a finalizat în mod irevocabil, prin respingerea recursului şi menţinerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Or, în aceste condiţii, potrivit principiului electa uno via, dar mai ales a principiului specialis generalibus derogant, acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă.
- După intrarea în vigoarea Legii nr. 10/2001 regulile aplicabile acţiunii în revendicare prin compensare de titluri nu mai sunt cele clasice.
- Întrucât prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată prin dovedirea relei credinţe a subdobânditorului, efectul bunei credinţe, determină finalizarea titlului mai nou, a cărui nulitate nu a fost constatată cu putere de lucru judecat.
Recurenta S.M. la data de 3 mai 2007, când dosarul se afla deja pe rol pentru soluţionarea recursului, a depus la dosar motive de recurs de ordine publică ce vizau: autoritatea de lucru judecat cu privire la existenţa dreptului şi respectiv titlului statului, în raport de Decizia nr. 1095 din 11 mai 2006; prescripţia extinctivă prevăzută de art. 1890 C. civ.; lipsa calităţii procesuale active în revendicare în condiţiile autorităţii de lucru judecat şi a încălcării dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General critică Decizia sub următoarele aspecte:
- Titlul Statului nefiind desfiinţat, în consecinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părţile contractante au fost de bună credinţă, vânzătorul era proprietarul apartamentului vândut, iar cumpărătorii au apreciat că încheie contractul cu adevăratul proprietar.
- În calitate de proprietar al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a procedat la vânzarea apartamentului cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, iar potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare rămân valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat:
1. Referitor la recursul declarat de recurenta S.M. împotriva încheierii de îndreptare eroare materială pronunţată în Camera de consiliu din 7 martie 2007 precum şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială pronunţată la 19 septembrie 2007 prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială prin care s-a respins cererea ca rămasă fără obiect, Înalta Curte a constatat:
Prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu la 7 martie 2007, în opinia majoritară, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurată în Decizia civilă nr. 595 din 13 decembrie 2006 în sensul adăugării considerentele opiniei majoritare în soluţionarea apelului.
Recurenta susţine prin motivele de recurs nelegalitatea acestei încheieri, întrucât îndreptarea unei hotărâri nu poate merge până la completarea ei.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, prin încheierea de îndreptare eroare materială nu s-a completat hotărârea recurată ci, aşa cum a rezultat din verificările făcute, Decizia a fost imprimată din eroare cu omiterea considerentelor, aceste considerente fiind redactate de judecător.
Drept urmare, încheierea de îndreptare eroare materială, pronunţată în Camera de consiliu la 7 martie 2007 este legală, având în vedere că potrivit art. 281 C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
În speţa supusă analizei, îndreptarea erorii materiale strecurată în Decizia recurată a fost îndreptată din oficiu de către instanţă, iar cererile de îndreptare eroare materială, formulate de petenţi pentru aceleaşi motive (lipsa considerentelor) corect au fost respinse ca rămase fără obiect.
În consecinţă, este nefondat şi recursul declarat de recurent împotriva încheierii pronunţate în Camera de consiliu la 19 septembrie 2007.
Referitor la recursul declarat de recurenta S.M. împotriva deciziei civile nr. 595 din 13 decembrie 2006.
Motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii este nefondat având în vedere că lipsa considerentelor hotărârii a fost rezultatul unei erori de imprimare, în realitate considerentele hotărârii erau redactate de judecător.
În situaţia în care recurenta prin acest motiv de recurs a înţeles să aducă critici şi în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., contrar acestor susţineri, hotărârea este amplu motivată, cuprinde motivarea în fapt şi în drept arătând în acelaşi timp şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Se mai susţine prin motivele de recurs că prezenta acţiune în revendicare este inadmisibilă fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, invocându-se în acest sens incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum şi art. 6 alin. (1) din acest act normativ. Aceste susţineri nu au temei legal, întrucât acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Ca urmare, protecţia este acordată proprietarului pentru bunurile sale.
Acţiunea în revendicare (art. 480 C. civ.) este admisibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât legea specială disciplinează raporturile juridice dintre proprietarul deposedat de statul comunist şi unităţile deţinătoare.
Prezenta acţiune în revendicare deduce judecăţii un raport juridic născut între proprietarul deposedat de statul comunist şi posesorul actual, cumpărătorul – deci părţile raportului juridic sunt diferite.
Mai susţine recurenta că acţiunea în revendicare este inadmisibilă şi pentru faptul că intimaţii au uzat de calea legii speciale – Legea nr. 10/2001.
Aceste susţineri nu-şi găsesc suportul explicit în vreun text, nici un text nu consacră prioritatea vreunui titlu în conflictul dintre fostul proprietar şi chiriaşul cumpărător, după cum nu există nici un text care să declare inadmisibile cererile de revendicare de drept comun.
În speţa supusă analizei este situaţia clasică a revendicării în cadrul căreia ambele părţi produc titluri de proprietate, când instanţa acordă preferinţă numai unuia din titluri.
De aceea, menţinerea ca fiind valabil a actului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta S.M. şi Stat nu impune continuarea raţionamentului, în sensul că acest titlu ar fi şi preferat celui opus de intimaţi.
Comparând titlurile de proprietate în mod corect s-a concluzionat că titlul intimaţilor este preferabil celui opus de către recurentă având în vedere că titlul intimaţilor provine de la adevăratul proprietar pe nume I.P., iar intimaţii sunt moştenitorii acestora, aspect necontestat de părţi – titlul datează din anul 1930.
Titlul de proprietate al recurentei în reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu un neproprietar, având în vedere că s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că Decretul nr. 92/1950 (în baza căruia imobilul în litigiu a fost preluat de Statul vânzător) venea în contradicţie cu prevederile Constituţiei din anul 1948.
Drept urmare, chiar şi în situaţia în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în analizarea titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, nu poate fi preferabil un titlu de proprietate care provine de la un neproprietar.
În cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, buna credinţă, pe care o susţine constant recurenta, se analizează doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie în care se dă câştig de cauză părţii care are posesia mai bine caracterizată.
Buna credinţă nu duce prin ea însăşi şi în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Regulile aplicabile ale acţiunii în revendicare sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ., care au fost corect interpretate.
În speţa supusă analizei, nu se pune problema autorităţii de lucru judecat şi nici a prescripţiei acţiunii iar intimaţii au calitate procesuală activă, fiind moştenitorii proprietarului imobilului în litigiu.
2. Cu privire la recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Motivul de recurs ce vizează buna credinţă a cumpărătorului, nu va mai fi reluat, fiind deja analizat, aşa cum s-a reţinut mai sus.
Dar, trebuie subliniat că, Statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, contravine Constituţiei din anul 1948.
Drept urmare, Decretul nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către Stat şi ca finalitate imobilul în discuţie nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior naţionalizării şi s-a transmis prin moştenire către intimaţii-reclamanţi.
Faţă de cele sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta S.M. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, nefiind incidente în cauză motivele nelegalităţii invocate de părţi – art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 595 din 13 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi recursul declarat de pârâta S.M. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 7 martie 2007 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2403/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 239/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
