ICCJ. Decizia nr. 2747/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2747/2010
Dosar nr. 22575/3/2008
Şedinţa publică din 5 mai2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamanţii P.S. şi D.R. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al dispoziţiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea acestuia să emită dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în natură pentru cele nevândute, în temeiul Legii nr. 10/2001, din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, precum şi obligarea pârâtului la daune cominatorii de 1000 lei pe zi de întârziere.
În motivare s-a arătat că, deşi termenul de soluţionare a notificării era de 60 de zile de la data înregistrării notificării, pârâtul nu a soluţionat cererea.
Prin sentinţa civilă nr. 990 din 2 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să emită dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să dispună restituirea în natură a apartamentului nr. 3 situat la mansarda imobilului din Bucureşti, sector 2, compus din cameră - 11,90 mp, vestibul - 19,70 mp, wc - 0,85 mp, boxă, cu cotă indiviză din părţile de folosinţă comune ale imobilului; a terenului curte şi terenul de sub construcţie, fără terenul de sub construcţie în cotă indiviză de 45,65 mp, ce s-a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3609 din 15 septembrie 1997 şi de 143,46 mp, ce s-a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3608 din 07 octombrie 1997.
A obligat pârâtul să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3609 din 15 septembrie 1997 şi nr. 3608 din 07 octombrie 1997, şi a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, act normativ de preluare abuzivă, iar reclamanţii, în urma înscrisurilor depuse la dosar, au făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3608 din 07 octombrie 1997 şi nr. 3609 din 15 septembrie 1997 au fost înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către numitele T.L. şi S.E., spaţiile deţinute anterior de acestea în calitate de chiriaşe.
Referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii, instanţa de fond a constatat cererea inadmisibilă, reţinând că, potrivit art. 5803 C. proc. civ., dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei de a face, creditorul poate cere obligarea debitorului la plata de daune interese.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că în mod greşit s-a admis acţiunea reclamanţilor şi a fost obligat apelantul să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, având în vedere că termenul de 60 de zile reglementat de această lege pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată decât cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
Apelantul a mai arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ legal la acea dată.
Prin Decizia civilă nr. 515/A din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, iar lipsa unei sancţiuni specifice pentru nerespectarea acestuia nu atrage dreptul entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea într-un termen stabilit unilateral de ea şi fără nici un control legal judiciar.
Cu privire la validitatea titlului statului, instanţa de apel a reţinut că legea specială de reparaţie prevede în mod expres că imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate în mod abuziv, actul normativ arătat încălcând atât norma constituţională de la acea vreme, cât şi dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul, arătând că Decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită legii, reluând, în esenţă, criticile formulate în apel, privind natura termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, ca fiind un termen de recomandare şi valabilitatea Decretului nr. 92/1950, ca titlu de preluare al statului asupra imobilului în litigiu.
Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire se raportează fie la data depunerii notificării, fie la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, dacă persoana îndreptăţită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care înţelege să se prevaleze în dovedirea cererii de restituire, termenul va curge de la data depunerii notificării, iar dacă actele doveditoare nu au fost depuse odată cu notificarea, termenul va curge de la data depunerii acestora.
Prorogarea termenului de 60 de zile se realizează cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite şi numai dacă unitatea deţinătoare comunică în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective, are semnificaţia acceptării prorogării termenului respectiv, ipoteză în care termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Dispoziţiile art. 25 trebuie interpretate în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ de reparaţie, legiuitorul considerând că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu de recomandare, cum greşit susţine recurentul.
Dacă s-ar aprecia că termenul arătat este unul de recomandare s-ar încălca indirect şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, şi pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.
Prevederile legale anterior citate ilustrează că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul, i se oferă restituirea prin echivalent, ori chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate prin notificare, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
O interpretare contrară ar conduce la situaţia absurdă în care atunci când cei notificaţi nu doresc să restituie bunurile, să nu răspundă la notificare, astfel devenind ineficient dreptul la reparaţie recunoscut persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referinţă prevăzută de lege.
Raportând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 la dispoziţiile constituţionale şi comunitare privind accesul la justiţie şi dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei, rezultă că lipsa răspunsului entităţii deţinătoare la notificarea cu care a fost sesizată reprezintă un refuz tacit de restituire, ce urmează a fi sancţionat ca atare de instanţa de control judiciar, prin obligarea de emitere a dispoziţiei respective.
Din probele existente la dosar nu a rezultat că pârâtul ar fi cerut reclamantei să completeze documentele pe care şi-a întemeiat cererea de restituire, pentru a opera prorogarea termenului în discuţie, iar atitudinea sa culpabilă, în sensul eludării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei/dispoziţiei, îndreptăţeşte instanţa ca, în virtutea limitelor în care a fost învestită şi a rolului activ, să impună acestuia să răspundă notificării.
Lipsa unei sancţiuni pecuniare pentru nerespectarea termenului de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde la notificarea care i s-a adresat, nu dă dreptul acesteia de a amâna, în afara cadrului legal şi fără nici o justificare, rezolvarea cererii de restituire, întrucât o asemenea abordare echivalează cu încălcarea dreptului la reparaţie, motiv pentru care critica recurentului sub acest aspect va fi înlăturată.
Referitor la problema valabilităţii titlului statului, Legea nr. 10/2001 statuează, în art. 1 alin. (1) că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi".
Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în intervalul de referinţă menţionat şi se raportează la exigenţele art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional".
Dispoziţiile art. 2 lit. a) din legea de reparaţie stabilesc că prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege „imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare".
Astfel, însăşi Legea nr. 10/2001 stabileşte că imobilele preluate prin acest act normativ de putere se înscriu în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, act normativ ce contravenea atât dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, cât şi dispoziţiilor art. 480-481 C. civ.
Potrivit Legii nr. 213/1998, valabilitatea dreptului de proprietate al statului este subordonată conformităţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului.
În speţă, instanţele de judecată în mod corect au apreciat că decretul de naţionalizare în discuţie a fost aplicat cu încălcarea condiţiilor sus-menţionate, astfel încât nu poate fi reţinut ca act de preluare valabil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei nr. 515/A din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2751/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 2594/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
