ICCJ. Decizia nr. 2418/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2418/2010
Dosar nr. 33274/3/2008
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 33274/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, reclamantul I.N. a formulat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., contestaţie împotriva deciziei nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 1771 din 10 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă şi a modificat în parte Decizia menţionată, în sensul că la art. 2 s-a propus acordarea de despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (în loc de măsuri reparatorii), menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, în condiţiile art. 274 C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de A.V.A.S. s-a respins cererea de restituire în natură formulată de reclamant, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 29 din lege, întrucât imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilul – construcţie magazie (depozit) şi teren, în suprafaţă de 692,63 mp situat în Brăila, evidenţiat în patrimoniul SC D. SA Galaţi, care face obiectul notificării nr. 47/2001. De asemenea, s-a înaintat Decizia către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Interpretând sistematic dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, prima instanţă a reţinut că legea reglementează, ca şi regulă generală, posibilitatea acordării, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, de măsuri reparatorii în echivalent care pot fi ori acordarea de bunuri în compensare, ori acordarea de despăgubiri băneşti.
În ceea ce priveşte cauza de faţă, prima instanţă a reţinut că ne aflăm într-o ipoteză specială a Legii nr. 10/2001, respectiv în cazul unui imobil evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate [care nu se încadrează la art. 21 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege], situaţie în care legea prevede în mod expres numai acordarea de despăgubiri, ca formă de reparare prin echivalent. Ca atare, instanţa a considerat că în mod greşit, în Decizia atacată cu contestaţie, pârâta a menţionat doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în mod generic, fără a specifica în mod concret dreptul la despăgubiri.
Pentru aceste considerente, apreciind cererea ca fiind întemeiată, tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a admis contestaţia, a modificat în parte Decizia nr. 197 din 23 iulie 2008 emisă de A.V.A.S., în sensul că la art. 2 să se propună acordarea de despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (în loc de măsuri reparatorii), menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Împotriva sentinţei civile nr. 1771 din 10 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, a declarat apel pârâta A.V.A.S.
În motivarea apelului se arată că sentinţa este dată cu încălcarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, text potrivit căruia instituţia publică care a efectuat privatizarea trebuie să propună măsuri reparatorii în echivalent, individualizarea acestora revenind în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Apelanta mai arată că, pe lângă categoriile de măsuri reparatorii enumerate în sentinţa atacată (bunuri în compensare sau despăgubiri băneşti), măsurile reparatorii mai pot consta şi în titluri de despăgubire, conform art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. De asemenea, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se referă la despăgubiri băneşti, ci la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar A.V.A.S. nu are competenţa de a emite o decizie cu propunerea acordării de despăgubiri băneşti, ci de a emite decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Apelanta critică sentinţa şi sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, susţinând că acestea au fost stabilite în mod arbitrar, nefiind depuse dovezi justificative.
Prin Decizia civilă nr. 376 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1771 din 10 decembrie 2008 pronunţat de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, obligând pe apelantă la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a considerat următoarele: astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, categoriile de măsuri reparatorii prin echivalent sunt stabilite de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv: compensarea cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Susţinerea apelantei, în sensul că ar mai exista o a treia categorie de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, titlurile de despăgubire, conform art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi primită, deoarece aceste titluri reprezintă doar forma care încorporează dreptul la despăgubiri, nicidecum o modalitate de reparaţie distinctă de cele două, prevăzute expres şi limitativ de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prima instanţă nu a impus apelantei obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri băneşti, astfel încât apelanta porneşte de la o premisă eronată atunci când susţine că nu are competenţa de a emite o decizie cu propunerea acordării de despăgubiri băneşti. În realitate, prima instanţă a înlocuit sintagma „măsuri reparatorii", din art. 2 al deciziei contestate, cu sintagma „despăgubiri în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată", pentru a se da eficienţă prevederilor art. 29 alin. (1) din lege, potrivit cărora, în cazul imobilelor evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Ca atare, în ipoteza prevăzută de acest text legal, persoana îndreptăţită poate obţine doar despăgubiri, nu măsuri reparatorii în general, care ar include şi acordarea de bunuri sau servicii în compensare. În mod corelativ, în ipoteza prevăzută de art. 29 alin. (1) din lege, persoana juridică învestită cu soluţionarea notificării nu poate să propună acordarea altor măsuri reparatorii, decât despăgubiri.
Soluţia dată de prima instanţă nu este de natură să încalce competenţele stabilite de lege în ceea ce priveşte stabilire şi plata despăgubirilor. A.V.A.S. are competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aşa cum prevede art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată (potrivit acestui text de aplicaţie generală, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării), iar Comisia Centrală are competenţa de a evalua despăgubirile şi de a emite titlul de despăgubire, în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Nici critica referitoare la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită. La fila 35 din dosarul de fond se găseşte chitanţa privind onorariul avocaţial de 2.500 lei pe care reclamantul l-a plătit avocatului său pentru redactarea şi susţinerea acţiunii în faţa instanţei. Ca atare, nu se poate susţine că instanţa ar fi acordat cheltuieli de judecată nedovedite.
Din acest onorariu, prima instanţă a acordat reclamantului, sub forma cheltuielilor de judecată, doar suma de 1.000 lei, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi reţinând că aceasta este suma care s-ar cuveni în raport de durata scurtă a procesului şi gradul de complexitate al cauzei. Această soluţie nu a fost atacată de reclamant, însă acest aspect nu împiedică instanţa de apel să constate că gradul în care instanţa de fond a redus cheltuielile de judecată este excesiv (deoarece avocatul a redactat acţiunea, s-a prezentat la cele două termene de judecată ale cauzei şi a pus concluzii asupra probelor şi pe fondul cauzei, neexistând o justificare rezonabilă pentru reducerea onorariului cu 60%). Nu înseamnă că instanţa va agrava situaţia apelantei în propria cale de atac, însă această constatare justifică aprecierea instanţei de apel în sensul că apelanta nu este îndreptăţită să impute primei instanţe arbitrariul în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, soluţia sub acest aspect fiindu-i, în mod evident, favorabilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs A.V.A.S., succesoarea legală a A.P.A.P.S., care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Instanţele de judecată au pronunţat hotărâri nelegale, cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi implicit a competenţei A.V.A.S. conform acestor prevederi legale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; instanţa de apel nu a analizat motivele de apel prin care A.V.A.S. a invocat prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/001. Se mai susţine că A.V.A.S. nu are competenţa de a individualiza măsurile reparatorii prin echivalent, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Ultima critică vizează greşita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată care sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare, conforme cu costurile reale ale procesului.
Se invocă în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 29 din Legea nr. 10/2001, considerând că prima instanţă, pentru a da eficienţă prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a înlocuit sintagma „măsuri reparatorii" cu „despăgubiri în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001".
Nu sunt justificate susţinerile recurentei în sensul că se încalcă competenţele A.V.A.S., reglementate prin lege, deoarece conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. are competenţa de a propune stabilirea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de studiu şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor are competenţa de a evalua despăgubirile şi de a emite titlul de despăgubiri, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea a analizat motivele de apel invocate, inclusiv incidenţa prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în baza cărora A.V.A.S. este obligată să emită o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Nici critica privind greşita obligare a pârâtei A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică, instanţa de apel a aplicat în mod just dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., indicând în considerentele deciziei motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea sa în admiterea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată a apelantei – pârâte A.V.A.S.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi dovada achitării onorariului de apărător depusă în faza procesuală a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga pe recurenta – pârâtă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 376 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Obligă pe recurentul - pârât să plătească intimatului - reclamant I.N. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2421/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2414/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
