ICCJ. Decizia nr. 254/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 254/2010
Dosar nr. 2509/3/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 8 august 2006 reclamantul N.M. a chemat în judecată pe pârâţii N.E., N.D., N.A.M., N.I. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, cota din părţile de folosinţă comună şi terenul situat sub construcţii au fost preluate de stat fără titlu; în situaţia în care pârâtul Municipiul Bucureşti va prezenta un titlu să se constate nevalabilitatea acestuia iar în urma comparării titlurilor să se constate că titlul său este preferabil celui deţinut de pârâţii N. şi să fie obligaţi aceştia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că este moştenitorul lui C.I.B. care a dobândit proprietatea imobilului prin Ordonanţa de adjudecare nr. 12943/1938, învestită cu formulă executorie la nr. 816/1938, imobilul fiind predat prin procesul-verbal încheiat la data de 13 august 1938, autorul său fiind şi cel care a edificat construcţia.
A mai arătat reclamantul că în anul 1946, urmare decesului lui C.I.B. a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 631 prin care imobilele, au fost împărţite între moştenitori.
Anterior acestei date, respectiv la 24 octombrie 1945, prin actul de donaţie autentificat sub nr. 53415 şi transcris sub nr. 18726 de Tribunalul Ilfov, C.I.B. a donat fiicei sale L. dr. M.N., bunica reclamantului, tot etajul I al imobilului , imobil ce a fost naţionalizat pe numele acesteia, astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 8921 din 17 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti sub nr. 2509/3/2007.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.M.I. în contradictoriu cu pârâţii N.E. şi N.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a constatat că apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, a fost preluat de stat fără titlu valabil; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul general pe capătul de cerere privind revendicarea şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtelor N.E. şi N.A.M. ca nefondată; s-a luat act că reclamantul a renunţat la judecată în contradictoriu cu pârâtele M.D. (fostă N.) şi C.I. (fostă N.).
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud nici expres, nici implicit acţiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, întrucât nu conţin dispoziţii substanţiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acţiunii în revendicare.
Cu privire la primul capăt de cerere formulat de reclamant şi în contextul prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 11 din Constituţia României din anul 1948, instanţa de fond a constatat că fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu şi-a păstrat calitatea şi după primirea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti de restituire potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat în cadrul procesului de privatizare, sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce consacră in terminis un principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună credinţă, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul validităţii aparenţei de drept.
Pentru a opera ca o excepţie de la principiile quad nullum est nullum producit effectum şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis principiul validităţii aparenţei în drept presupune întrunirea concomitentă a condiţiei bunei credinţe a cumpărătorului şi a condiţiei ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă, elemente a căror întrunire duce la păstrarea bunului de către cumpărător.
Vânzarea realizată de stat către chiriaşul de bună credinţă, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate a reclamantului, deoarece, urmare a acestei vânzări, reclamantul nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta.
O astfel de interpretare a fost dată şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin).
A mai reţinut prima instanţă că statul nu avea un titlu la momentul vânzării imobilului revendicat de reclamant, astfel că ingerinţa produsă prin vânzarea acestuia către chiriaşi era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu prevedea decât vânzarea bunurilor cu titlu.
În ceea ce îl priveşte pe cumpărător, reaua credinţă a acestuia trebuie dovedită, sarcina probei revenind reclamantului, fost proprietar, conform art. 1169 raportat la art. 1899 alin. (2) C. civ.
În cauză o astfel de dovadă nu a fost făcută, ceea ce conduce la menţinerea actului de înstrăinare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul N.M.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin apelul declarat reclamantul N.M.I. a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică susţinând că, deşi prima instanţă a constatat că apartamentul nr. 4, a fost preluat fără titlu, în mod paradoxal a respins acţiunea în revendicare.
Că, deşi nu a fost învestită cu verificarea legalităţii contractului de vânzare-cumpărare, a aspectelor referitoare la buna sau reaua credinţă a pârâţilor, procedând la analiza lor, instanţa a depăşit cadrul procesual, încălcând principiul disponibilităţii.
A mai arătat apelantul că buna-credinţă nu produce efecte în cadrul acţiunii în revendicare, că în mod greşit s-a reţinut că cele două titluri de proprietate exhibate de părţi se află într-o strânsă legătură, bazată pe existenţa unui autor comun cu consecinţa constatării absenţei ipotezei cerute probaţiunii prin comparare de titluri, că dispoziţiile art. 45 alin. (2) [fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză şi că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâţi, fusese pronunţată o solicitare de restituire în natură a imobilului în litigiu.
Apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanţei întrucât în mod greşit s-a reţinut că reclamantul justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 552/A din 4 martie 2008 a admis apelul declarat de reclamantul N.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa; a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pe intimatele N.E. şi N.A.M. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apelantului – reclamant, apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Construcţia juridică a primei instanţe potrivit căreia titlul de proprietate al pârâtelor N. este valabil prin aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept este greşită şi conduce la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului.
Preluarea de către stat a imobilului în litigiu prin Decretul nr. 92/1950, acesta neconstituind în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate încălca flagrant Constituţia României în vigoare la acea dată.
Este greşită concluzia primei instanţe, potrivit căreia, în speţă, nu este aplicabilă procedura comparării de titluri întrucât actele de proprietate invocate de părţi sunt într-o strânsă legătură, bazată pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar apoi prin intervenţia legii de naţionalizare. A mai reţinut curtea de apel, că în speţă, buna – credinţă nu are relevanţă juridică şi nici dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Reţinând că în speţă titlurile părţilor provin de la autorii diferiţi, curtea a apreciat că este mai bine caracterizat titlul de proprietate al reclamantului întrucât provine de la adevăratul proprietar, că acesta din urmă deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care s-a recunoscut de prima instanţă nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului.
În continuare, curtea de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauzele: Străin contra României şi Păduraru contra României.
Referitor la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Curtea a reţinut că interesul reclamantului în promovarea şi susţinerea capătului de cerere privind constatarea preluării de către stat, fără titlu valabil, a apartamentului în litigiu este actual şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, deoarece Legea nr. 10/2001, stabileşte că toate preluările de imobile au fost abuzive însă menţine distincţia cu titlu valabil şi fără titlu valabil.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâţii N.E., N.A.M. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, următoarele:
Spre deosebire de instanţa de fond, care a interpretat corect că speţa de faţă se află în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, prevalentă faţă de normele dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul neaplicării legii speciale.
Astfel, pe parcursul aceleiaşi judecăţi, se confirmă în cele două grade de jurisdicţie parcurse până acum, că practica judiciară din România este neunitară, contradictorie, incoerentă, conducând la dezlegări imprevizibile, nedrepte şi neconvingătoare.
În materia acestui caz, caracterul neuniform al jurisprudenţei a fost înlăturat prin Decizia din 9 – 10 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Greşit instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 se aplică numai raporturilor juridice dintre persoanele îndreptăţite şi unitatea deţinătoare nu şi raporturilor dintre persoanele fizice.
Asemănătoare acestei greşeli este şi interpretarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că acestea nu sunt aplicabile decât în rezolvarea acţiunilor de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare.
Prin această greşită restrângere, hotărârea conduce la o concluzie bizară.
Conform acesteia, soarta actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar depinde de calea procesuală pe care o alege vechiul proprietar.
Recurentele-pârâte au mai susţinut că întreaga construcţie a hotărârii atacate se bazează pe sofisme.
O altă critică vizează modul greşit în care instanţa de apel a înlăturat prezumţia legală a dobânditorului de bună credinţă.
Instanţa de apel a refuzat să accepte raportul Legea nr. 10/2001 – C. civ. ca fiind un raport între legea specială şi legea generală, considerând prevederile art. 45 alin. (2) ca fiind ale dreptului comun, a absolutizat înţelesul art. 2 alin. (2) din legea specială (în prezent abrogat) şi a ajuns la o viziune cu totul nerealistă că problema aparenţei de drept nu trebuie pusă.
Au mai arătat recurentele-pârâte, că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 166 C. proc. civ., în raport de sentinţa nr. 6477 din 30 octombrie 2003, că instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate referitoare la lipsa de identitate dintre reclamant şi persoana care a notificat, nu au fost omologate criteriile privind preferabilitatea titlurilor de proprietate.
În fine, au mai susţinut că trimiterile instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene nu îşi găsesc aplicabilitate în speţa de faţă.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat hotărârea instanţei de apel, ca nelegală, întrucât preluarea imobilului din litigiu de către Statul Român s-a făcut printr-un act valabil, respectiv Decretul nr. 92/1950.
La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind competenţa de soluţionare a cauzei în fond şi în apel, faţă de litigiu la data introducerii acţiunii.
Analizând motivul de recurs invocat din oficiu, s-a constatat că este fondat.
În speţă, reclamantul N.M.I. a investit instanţa la data de 18 august 2006 cu judecarea acţiunii în revendicarea imobilului situat în Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin legi în competenţa altor instanţe.
În art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 se prevede că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materia comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competenţa materială, ca primă instanţă, a tribunalului intră procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect ori o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare".
Din adresa nr. 5147 din 15 ianuarie 2010 (f. 16 dosar recurs) emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, rezultă că în evidenţele fiscale, titular de rol fiscal pentru imobilul situat în sector 2, Bucureşti, apartamentul 4, figurează N.E. imobil cu valoare de impunere de 142.202 lei, la nivelul anului 2006 şi teren în suprafaţă de 32,24 mp.
În aceste condiţii competenţa materială de soluţionare a cauzei de faţă în primă instanţă revine Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi nu Tribunalului Bucureşti.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 C. proc. civ., astfel că recursurile declarate pârâţii N.E., N.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General vor fi admise, cu consecinţa casării deciziei nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a sentinţei civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Va trimite cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii N.E. şi N.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Casează Decizia nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi sentinţa nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Trimite cauza spre judecare judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 253/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
