ICCJ. Decizia nr. 250/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 250/2010
Dosar nr. 19788/3/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul S.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.300.000 Euro, în echivalent la data plăţii, reprezentând daune materiale şi morale.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin Decizia penală nr. 887/R din 12 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 1266 din 17 noiembrie 2004 prin care a fost achitat pentru infracţiunile reţinute în rechizitoriul nr. 203/P/1997 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (denumit aşa la acea vreme), şi că datorită cercetărilor penale şi a afirmaţiilor din presă, la care a fost supus tip de 10 ani i s-a creat atât un prejudiciu material cât şi moral ce a condus la distrugerea sa pe plan profesional, fizic şi psihic.
Prin sentinţa civilă nr. 736 din 22 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Municipiul Finanţelor Publice, obligându-l pe acesta din urmă la plata sumei de 369.919,6 RON reprezentând prejudiciul suferit de la data arestării (23 aprilie 1997) şi până la data introducerii acţiunii şi la plata sumei de 1.000.000 Euro echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ce priveşte prejudiciul material suferit de reclamant, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert M.I., prejudiciu ce reprezintă veniturile cuvenite care nu au fost obţinute de către reclamant ca urmare a arestării nelegale, acestea fiind în cuantum de 396.919,6 lei.
Referitor la daunele morale, prima instanţă a reţinut din actele dosarului, respectiv acte medicale, articole din presă, că reclamantul a suferit fizic şi psihic, pe plan profesional, social, familial, pierzând poziţia socială pe care şi-a câştigat-o prin activitatea desfăşurată în calitate de director la SC B.T. S.A. înainte de a fi arestat.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 Euro în echivalent lei, reprezentând daune morale, este justificată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul S.C.
Prin critica formulată, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a arătat că acordarea sumei de 1.000.000 Euro reclamantului, cu titlu de daune morale ca echivalent al prejudiciului moral este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit, şi conduce la o îmbogăţire fără just temei.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin apelul său a criticat sentinţa primei instanţe pe nesocotirea dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nefiind vorba de o eroare judiciară comisă, astfel încât acţiunea formulată de reclamant trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Cât priveşte daunele materiale şi morale acordate intimatului-reclamant apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că acestea nu sunt dovedite, deoarece nu au fost administrate probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului material şi moral efectiv suportat de reclamant.
Reclamantul S.C. prin apelul declarat a solicitat modificarea parţială a sentinţei, în sensul recalculării cuantumului daunelor materiale, prin actualizarea la zi a sumei stabilite cu indicele de inflaţie şi menţinerea cuantumului daunelor morale.
Prin Decizia civilă nr. 143 din 2 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul S.C., au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial al Băncii Naţionale a României, reprezentând daune morale.
A respins celelalte pretenţii (privind daunele materiale) ca nefondate şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1316 din 20 august 2001 pronunţată de Judecătoria Buftea, s-a dispus, între altele, condamnarea reclamantului S.C. la două pedepse a câte 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de folosire cu rea credinţă a creditului societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia şi pentru a favoriza o altă societate, fapte prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990.
În baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 pedepsele aplicate de câte 1 (un) an închisoare au fost graţiate.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive a reclamantului de la 23 aprilie 1997 la 29 aprilie 1997.
Prin Decizia penală nr. 876/A din 13 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, au fost respinse apelurile declarate de părţile civile R.A. A.P.P.S. SRL Snagov şi D.G.F.P. Bucureşti.
Întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelurile declarate de inculpaţii M.V., T.S., S.C. şi de partea civilă S.R.F.T., această din urmă decizie a fost casată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, prin Decizia nr. 853/A din 6 iunie 2003, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi rejudecând cauza a dispus, între altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetarea procesului penal împotriva inculpatului S.C. pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1930 ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Recursul declarat de inculpaţi împotriva acestei din urmă decizii a fost admis prin Decizia penală nr. 2260 din 22 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost casată Decizia şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţi şi de părţile civile.
Prin Decizia penală nr. 1266/A din 17 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, între altele, au fost admise apelurile declarate de inculpaţi, a desfiinţat sentinţa penală şi rejudecând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul S.C. a fost achitat pentru săvârşirea celor două infracţiuni prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Această din urmă hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 887/R din 25 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală.
Curtea de apel a analizat, pe larg situaţia de fapt rezultată din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, starea de sănătate a reclamantului anterior începerii urmăririi penale şi după începerea urmăririi penale, aşa cum a rezultat din actele medicale aflate la dosar, ajungând la concluzia că dintre faptele ilicite imputate statului prin cererea de chemare în judecată, există temeiuri juridice pentru angajarea răspunderii civile a acestuia numai pentru reţinerea şi arestarea sa preventivă, în contextul în care a fost achitat ulterior definitiv pentru faptele reţinute şi pentru durata excesivă a proceselor penale.
A mai reţinut curtea de apel că în cauză sunt întrunite condiţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., astfel încât excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte durata excesivă a proceselor curtea a apreciat că în dosarele penale nr. 203/P/1997 şi nr. 275/P/1997 în privinţa cărora urmărirea penală a început la 15 aprilie 1997 şi respectiv 14 aprilie 1997, referatul de terminare a urmăririi penale a fost întocmit la 21 august 1997, rechizitoriul la 5 decembrie 1997, cauza a fost înregistrată pe rolul instanţelor în anul 1997, iar reclamantul a fost achitat la 25 mai 2005, întârzierile în derularea proceselor nu au un caracter rezonabil.
Pronunţarea sentinţei penale nr. 1316 din 20 august 2001 de către Judecătoria Buftea în dosarul nr. 7840/1997 după patru ani, chiar scăzând perioadele în care dosarul a fost suspendat pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, invocate de părţi, constituie o depăşire a duratei normale a procedurii.
Cel mai important element care demonstrează depăşirea termenului rezonabil este însă acela că s-a dispus de două ori de către instanţa de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare, în urma constatării unor erori de judecată ale instanţelor inferioare, care constituie întârzieri provocate de comportamentul autorităţilor.
Desfăşurarea cercetărilor penale finalizate cu constatarea nevinovăţiei reclamantului nu au un caracter ilicit, după cum nici tracasările permanente prin chemările la organele de poliţie şi de parchet la care s-a referit reclamantul în cererea de judecată, şi care de altfel nici nu au fost dovedite, nu au nimic ilicit prin ele însele, ţinând de normala desfăşurare a procesului penal.
Pe baza probatoriului administrat în cauză nu se poate reţine că autorităţile statului au acţionat abuziv împotriva reclamantului ca membru al vreunui partid care se afla în opoziţie la acea dată, la comandă politică, sau că s-ar fi opus privatizării Hotelului Bucureşti.
A mai reţinut curtea de apel, că nici campania denigratoare de presă nu poate fi pusă în sarcina statului.
Statul va răspunde indirect pentru informaţiile publicate în presă şi care corespund adevărului şi privesc unul din faptele ce atrag răspunderea sa, respectiv cele referitoare la arestarea reclamantului.
În schimb, statul nu este ţinut să răspundă pentru aspectele prezentate de ziarişti care depăşesc aceste limite, cum sunt aprecierile personale ale acestora.
Prin reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997, legate de săvârşirea a două infracţiuni pentru care ulterior a fost achitat i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial rezultat din încălcarea dreptului personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare – reputaţie, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală îndurată de victimă.
Dacă este neîndoielnic că lipsirea de libertate a produs consecinţe în planul vieţii private şi a celei sociale a reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectată viaţa sa profesională în urma reţinerii şi arestării nelegale.
Din probele administrate, rezultă că neexercitarea funcţiei de director comercial al SC B.T. SA, ulterior datei de 23 decembrie 2007 nu s-a datorat reţinerii sau arestării sale, nu s-a stabilit o relaţie între lipsirea de libertate şi emiterea deciziei de pensionare a reclamantului, nefiind probată nici legătura de cauzalitate între lipsirea de libertate şi consecinţele de ordin patrimonial ale neexercitării funcţiei de director general ulterior datei de 23 decembrie 2007, constând în diminuarea veniturilor.
Prin urmare, curtea de apel a reţinut că motivul de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este întemeiat.
În aceste condiţii, a apreciat ca nefondat apelul declarat de reclamant cu privire la actualizarea sumei acordate de către prima instanţă cu titlu de daune materiale.
Reţinând că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onorarea, libertatea individuală, curtea de apel a cuantificat acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare. Sub acest aspect, a analizat cauzele Dragotoniu şi Militaru – Pidhorni împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); Cârstea şi Grecu împotriva României (hotărârea din 15 iunie 2006); Stoianova şi Nedelcu împotriva României (hotărârea din 4 august 2005); Crăciun împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunei 2003) şi cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998).
În consecinţă, curtea de apel a apreciat cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 Euro, constituind o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul C.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său reclamantul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
- în cauză, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi în acelaşi timp cuprinde motive contradictorii.
Sub acest aspect, recurentul a arătat că apelul pe care l-a declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, nu a fost analizat sub toate motivele, instanţa mulţumindu-se să adauge o serie de argumente care nu oferă răspuns criticilor sale.
Situaţia vătămărilor fizice şi psihice cauzate acestuia în anul 1997, faptul că a fost internat imediat după arestare aflându-se în stare gravă multă vreme, stare pentru care a depus la dosarul cauzei documente medicale din care rezultă că s-a aflat în concediu medical până la finele anului 1997 şi cu toate acestea instanţa a motivat contradictoriu că nu există dovezi care să ateste legătura între măsura arestării preventive decisă de un procuror care nu avea calitatea de magistrat în sensul acceptat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai arătat recurentul că o atare situaţie este de neacceptat, în condiţiile în care a fost respinsă proba cu expertiză medico-legală pentru a se determina legătura cauzală dintre suferinţele cauzate de arestarea preventivă şi urmările suferite în cursul anului 1997.
- interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că, deşi a cerut reparaţii materiale şi morale pentru anul 1997 şi anii următori, instanţa a calificat acţiunea sa ca fiind o cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru perioada arestării (cele 6 zile).
- în cauză, recurentul a invocat şi incidenţa motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că deşi a indicat în mod detaliat o mulţime de elemente probatorii, instanţa de apel nu a făcut trimiteri la niciuna dintre ele, ignorându-le.
Distinct de aceasta, instanţa de apel a interpretat greşit legea naţională atunci când a reţinut că nu are dreptul la despăgubiri materiale, a încălcat legea internaţională atunci când arăta că nu are dreptul la despăgubiri materiale şi nici la cele morale, pentru motivul că ceea ce trebuia evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare.
Recurentul-reclamant a mai arătat că, instanţa nu face diferenţa între noţiunea de prejudiciu material şi prejudiciu moral şi nici între procedura desfăşurată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi caracterul reparatoriu al despăgubirilor acordate în acea procedură, care se referă doar la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte prin inechitatea procedurii interne şi necesitatea accesării justiţiei supranaţionale.
Un alt aspect invocat de către recurent, îl constituie necunoaşterea temeinică a caracterului jurisprudenţei CEDO, confuzia dintre cele două norme ce se pot acorda, confuzia şi ignoranţa cu care este aplicată cauza Buzescu împotriva României ca şi alte decizii similare, în sensul în care se refuză prin omisiune recunoaşterea atingerii aduse onoarei şi reputaţiei profesionale, şi evident necesitatea stabilirii întinderii prejudiciului.
În raport cu cele expuse, recurentul – reclamant a solicitat în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completa stabilire a situaţiei de fapt.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, după cum urmează:
- în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv şi nici nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar că măsura arestării preventive ar fi fost constatată nelegală printr-un act din cele prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.;
- cu privire la daunele morale recurentul-pârât a susţinut că hotărârea este de asemenea nelegală, întrucât nu sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru determinarea cuantumului acestora nu au fost administrate probe pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral efectiv suportat de reclamant.
Pentru aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursul, modificarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de probele administrate în primă instanţă şi în apel, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed:
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (2), C. proc. pen., privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantul S.C. critică formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondată.
Reglementarea legală, ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Scopul legii este, aşadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângerii de libertate din cursul procesului penal, finalizat în speţă, cu achitarea reclamantului [art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1991].
În acest context, legea internă este în deplină concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate şi legile interne potrivit art. 20 din Constituţie.
Prin prisma acestor considerente, instanţele au reţinut corect că este admisibilă acţiunea reclamantului S.C.
Critica formulată de recurentul-reclamant S.C. întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii este nefondată.
Se constată că, dimpotrivă, Decizia este amplu motivată, (fapt recunoscut, de altfel şi de reclamant) răspunzând motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt începând cu anul 1997.
Aşadar, hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea modificării sentinţei primei instanţe, precum şi cele pentru care a înlăturat argumentele recurentului – reclamant, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de reclamantul-recurent, nu sunt incidente în cauza de faţă, nefiind vorba despre vreun act juridic care să fi fost denaturat de instanţă.
Recurentul-reclamant nu menţionează care este actul juridic denaturat de instanţă, limitându-se să afirme că cererea dedusă judecăţii a fost calificată ca o cerere de despăgubiri pentru perioada arestării (cele 6 zile), ceea ce nu corespunde cu situaţia de fapt şi de drept reţinută şi cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel.
În fine, nici critica recurentului-reclamant întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind aplicarea greşită a legii nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Recurentul – reclamant a fost arestat nelegal în perioada 23 aprilie 1997 – 29 aprilie 1997.
În speţă, legal a apreciat instanţa de apel că arestarea reclamantului a fost susceptibilă de a-i cauza un prejudiciu nepatrimonial, cu consecinţă asupra acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate.
În baza probatoriului administrat în cauză, şi în lipsa unor criterii obiective, stabilirea cuantumului daunelor morale se face de judecător cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
În aceste condiţii, critica formulată de recurentul-reclamant privind întinderea despăgubirii acordate, urmare a reevaluării circumstanţelor cauzei, în raport de prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., este nefondată.
Pentru considerentele expuse mai sus, este neîntemeiată şi critica formulată de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul S.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi familie, vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul S.C. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 143 A din 2 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 253/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 249/2010. Civil → |
|---|
