ICCJ. Decizia nr. 2460/2010. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2460/2010
Dosar nr. 6165/2/2003
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 februarie 2001, sub nr. 2779/2001, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanţii S.L.M. şi S.R.V. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor, Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie colecţia „S.V.", compusă din tablouri, tapiserii, cărţi, sculpturi, icoane, grafică, etc., conform celor 6 liste anexe la procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977.
In fapt, reclamanţii au arătat că, în prezent, colecţia revendicată se află în custodia Muzeului Naţional de Artă al României şi că ea a aparţinut tatălui lor, de la care a fost preluată în mod abuziv, conform procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977.
In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000.
In temeiul art. 64 C. proc. civ., pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României au formulat cereri de arătare a titularului dreptului, indicând că are această calitate Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi solicitând introducerea acestuia în cauză, pentru a răspunde la pretenţiile reclamanţilor (cererile se află la filele 59-61, respectiv 62 dosar).
Soluţionând pricina, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 8542 din 04 septembrie 2001, prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea pentru acest motiv, reţinând că reclamanţii nu au titlu pentru bunurile revendicate, întrucât procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 nu a fost semnat de autorul lor, ci de Ministerul Afacerilor Externe.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, astfel că instanţa învestită cu judecarea apelului, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, a pronunţat Decizia nr. 1152 din 12 iunie 2002, prin care a dispus următoarele:
A admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, ca instanţă de fond, invocată de apelanţii-reclamanţi.
A admis apelul reclamanţilor.
A anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă.
A admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, cu consecinţa respingerii acţiunii principale faţă de pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, invocată de acesta, cu consecinţa respingerii faţă de el a acţiunii principale ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A respins cererea de intervenţie forţată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.
In motivarea soluţiei, s-a reţinut că, din punct de vedere material, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalului şi nu judecătoriei, deoarece valoarea obiectului pricinii depăşeşte suma de 2 miliarde lei.
Evocând fondul, tribunalul a apreciat că în cauză există autoritate de lucru judecat, faţă de faptul că acţiunea în revendicare cu acelaşi obiect, formulată de aceeaşi reclamanţi în contra pârâţilor Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă, a fost soluţionată anterior, cu caracter definitiv şi irevocabil, prin Decizia civilă nr. 50/A din 25 septembrie 1995, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
In ceea ce îl priveşte pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, s-a reţinut că acesta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu deţine bunurile care compun colecţia revendicată.
Faţă de împrejurarea că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de pârât, pentru că reclamanţii nu au solicitat chemarea lui în judecată în această calitate şi nici nu au fost incidente prevederile art. 66 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice nu este întemeiată.
Ca o consecinţă a neanalizării fondului revendicării, respectiv a calităţii de titular al dreptului de proprietate, s-a reţinut că cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cererea de intervenţie forţată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă, au rămas fără obiect.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamanţi.
Prin Decizia nr. 368 din 12 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza tribunalului pentru judecată în primă instanţă, în compunerea prevăzută de lege pentru această fază procesuală, sens în care a reţinut că în mod nelegal tribunalul, după anularea sentinţei judecătoriei pentru necompetenţă materială, a evocat fondul în compunerea prevăzută de lege pentru instanţa de apel, încălcând astfel dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
In rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a pronunţat prin sentinţa nr. 286 din 25 aprilie 2003, după cum urmează:
A admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi a respins acţiunea principală precizată, formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României, constatând autoritatea de lucru judecat.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, invocată de acesta şi a respins faţă de el acţiunea principală precizată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A respins cererea de intervenţie forţată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a apreciat că există autoritate de lucru judecat potrivit art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., pentru existenţa triplei identităţi - de obiect, părţi şi cauză, întrucât prin sentinţa civilă nr. 5 din 20 ianuarie 1995 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 544/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a respins ca prescrisă acţiunea în revendicare pentru bunurile în cauză.
Urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-a apreciat că cercetarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a devenit inutilă.
S-a reţinut lipsa de calitate procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Externe, întrucât din probe a rezultat că bunurile sunt în posesia Muzeului Naţional de Artă al României, iar acţiunea în revendicare constă în acţiunea îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
S-a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, şi anume revendicarea unor bunuri de patrimoniu aflate în custodia Muzeului Naţional de Artă, muzeul fiind administrator al bunurilor pe care le deţine.
Faţă de împrejurarea că nu s-a analizat fondul revendicării, s-a reţinut că au rămas fără obiect cererea de arătare a titularului dreptului şi cererea de intervenţie forţată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Investită cu soluţionarea apelului reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 286 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 541/A din 17 noiembrie 2003, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, şi a fixat termen pentru evocarea fondului.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, în vigoare începând cu 27 ianuarie 2001, consacră noul cadru juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil impus administratorilor, respectiv deţinătorilor lor.
Faţă de dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, rezultă că foştii proprietari sunt repuşi de drept în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru revendicarea bunurilor culturale mobile, preluate de stat în orice mod.
Acţiunea fiind promovată la data de 27 februarie 2001, la o lună de la intrarea în vigoare a legii (27 ianuarie 2001), ea este astfel formulată în termenul legal de prescripţie.
In împrejurările arătate, acţiunea în revendicare are un nou temei juridic - Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ., aşa încât în mod greşit s-a reţinut autoritatea de lucru judecat prin sentinţa apelată.
Pe cale de consecinţă, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul, s-a anulat în tot sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Cât priveşte excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Externe, reiterată în apel, curtea a respins-o cu următoarea motivare:
Din prevederile art. 80 ale Legii nr. 182/2000 rezultă că bunurile se restituie de instituţiile deţinătoare, or în speţă acestea nu au fost stabilite cu certitudine pentru toate bunurile revendicate, urmând ca în acest sens să fie administrate probe, inclusiv expertize.
În strânsă legătură cu rezolvarea excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Externe şi probele ce vor fi administrate se află şi soluţionarea excepţiei lipsei de calitate proces activă a reclamanţilor, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, aşa încât s-a stabilit ca, în evocarea fondului, să se clarifice pe bază de probe ambele excepţii, ca şi temeinicia acţiunii şi a celorlalte cereri formulate în cauza.
In evocarea fondului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia nr. 308/A din 15 mai 2009, conform căreia:
A respins cererea de înscriere în fals, formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, ca nefondată.
A admis în parte cererile de arătare a titularului dreptului, formulate de pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României.
A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă al României, ca nefondate.
A admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea precizată faţă de aceşti pârâţi, ca urmare a lipsei calităţii procesuale pasive.
A admis acţiunea precizată.
A obligat pe pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să restituie reclamanţilor bunurile aparţinând colecţiei V.S., regăsite în procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 însoţit de 6 liste anexă, bunuri identificate conform raportului de expertiză Colecţia V.S., expert coordonator M.M.C., întregit cu răspunsurile la obiecţiuni, aflate la filele 951-1027, 1072-1075 şi 1322-1329 dosar, raport omologat prin prezenta decizie şi care face parte din ea, bunuri pe care le-a enumerat în continuare.
A obligat pe pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în solidar, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 39.300 lei, reprezentând onorariu experţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, după anularea sentinţei de fond, prin Decizia nr. 541/2003, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat cerere de înscriere în fals, contestând adăugirile făcute cu pixul negru pe listele depuse de reclamanţi la poziţiile 26,28,29,30.
Soluţionând cererea de înscriere în fals în condiţiile art. 182-184 C. proc. civ., curtea a reţinut că aceasta este nefondată, faţă de împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei cauze au fost depuse mai multe copii de pe procesul-verbal de predare-primire şi cele 6 anexe.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au arătat că procesele-verbale depuse în faţa instanţei fondului reprezintă titlul lor, aşa cum sunt ele depuse la filele 94 - 141, aceste exemplare fiind semnate filă de filă de reprezentantul Muzeului Naţional de Artă al României.
De altfel, în Şedinţa publică din termenul la care au avut loc dezbaterile în evocarea fondului, reprezentantul Muzeului Naţional de Artă al României a arătat că temeiul juridic al cererii sale este dat de dispoziţiile art. 177 C. proc. civ., care reglementează instituţia verificării de scripte, deşi, la momentul formulării cererii - 25 noiembrie 2005, acest pârât a investit instanţa cu o înscriere în fals, în condiţiile art. 180-184 C. proc. civ.
Pe de altă parte, procesul-verbal şi anexele au servit ca bază pentru efectuarea expertizei şi toate bunurile individualizate au fost identificate de experţi, astfel că între conţinutul material al înscrisurilor şi bunurile expertizate a existat o suprapunere perfectă.
Cu privire la cererile de arătare a titularului dreptului, formulate în condiţiile art. 64 C. proc. civ. de pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României, curtea a reţinut că acestea sunt întemeiate, fiind formulate într-o acţiune reală.
Relativ la excepţiile invocate pe parcursul procesului, s-au reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este neîntemeiată, deoarece reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitor a defunctului V.S. cu certificatul de moştenitor nr. 275 din 09 decembrie 1959, emis în urma decesului acestuia - fila 32, şi certificatul de moştenitor nr. 320/1975, emis în urma decesului defunctei S.P. - fila 31 din dosarul de fond.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii apare ca neîntemeiată faţă de dispoziţiile exprese ale alin. (2) al art. 99 din Legea nr. 182/2000, care arată că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţile statului după data 06 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept. Legea nr. 182 a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 octombrie 2000 şi, conform art. 103, a intrat în vigoare la 90 de zile de la data publicării.
Cum cererea introductivă de instanţă a fost promovată la 27 februarie 2001, nici excepţia inadmisibilităţii şi nici excepţia prescripţiei nu au putut fi primite, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 103 din lege.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 99 alin. (2) lin Legea nr. 182/2000 şi faţă de dovezile administrate de reclamanţi.
Astfel, din procesul-verbal depus la fila 94 din dosarul de fond rezultă ă întreaga colecţie V.S. a fost predată în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.
De altfel, în 1980 acest pârât elibera o adeverinţă la cererea reclamanţilor, din care rezulta că la 24 iulie 1980 era custodele colecţiei V.S. - fila 1334 din dosar.
Dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 arată că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de instituţiile care le deţin, or, la acest moment, întreaga colecţie revendicată este în posesia pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, experţii individualizând bunurile aflate în posesia acestei părţi.
Pe cale de consecinţă, apare ca întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, introdus în cauză la data de 24 aprilie 2001, la cererea reclamanţilor.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este întemeiată, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, care reglementează calitatea procesuală pasivă în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
In prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 182/2000, lege care stabileşte în mod expres că în litigiile privitoare la restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal au calitate procesuală pasivă instituţiile care le deţin - art. 99 alin. (2), şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, care reprezintă statul român în relaţiile interne ce au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil - art. 6 alin. (3).
Pe fond, curtea a apreciat că, faţă de aceşti doi paraţi, acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi că se impune obligarea lor la restituirea bunurilor culturale mobile revendicate, aşa cum au fost individualizate prin expertiza efectuată în cauză şi completată cu răspunsurile la obiecţiuni, pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă, promovată la 27 februarie 2001, reclamanţii au solicitat restituirea Colecţiei S., formată din bunurile cuprinse în procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 şi cele 6 anexe, aşa cum au fost depuse în dosarul de fond, la filele 94-141.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctului V.S., proprietarul colecţiei, şi că bunurile menţionate în procesul-verbal au aparţinut autorului lor.
In dovedirea acţiunii, reclamanţii au solicitat, şi instanţa le-a încuviinţat, efectuarea unei expertize de un colectiv de experţi, expertiză care reprezintă volumul IV al prezentului dosar şi care a fost completată cu răspunsurile la obiecţiuni - filele 951-1027, 1072-1075 şi 1332-1329. De asemenea, a fost încuviinţată proba cu martori, declaraţiile acestora fiind ataşate la dosar - B.G., L.A., fila 913, H.D., fila 1104, respectiv proba cu înscrisuri, iar pentru a se lămuri dacă reclamanţii au primit despăgubiri pentru bunurile revendicate, instanţa s-a adresat Bibliotecii Centrale Universitare - fila 1085, Ministerului de Interne, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale - fila 1088, şi reclamanţii au dat declaraţii autentice, prin care au arătat că nu au primit nicio sumă de bani sau alte servicii prin echivalent în contul colecţiei de artă în litigiu - filele 1091 şi 1094.
Curtea a reţinut că bunurile mobile revendicate de reclamanţi se subscriu noţiunii de „bunuri culturale mobile depuse în custodie", aşa cum este definită de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 182/2000.
Din înscrisurile depuse la fila 94 din dosar rezultă că Muzeul Naţional de Artă al României a devenit custodele Colecţiei S. la 14 aprilie 1977.
Pentru reclamanţi, titlul asupra bunurilor ce formează colecţia este reprezentat de procesul-verbal din 1977 şi cele şase anexe care sunt semnate pe fiecare filă de custode.
De altfel, în procesul-verbal este menţionat expres „Colecţia V.S." a fost primită în custodie.
Statul nu poate opune în prezenta cauză un titlu legal, prin care să facă dovada că este proprietarul acestor bunuri.
Întreaga Colecţie S., aşa cum a fost individualizată în raportul de expertiză, cu completările sale, este în custodia Muzeului Naţional de Arta al României fără titlu.
Deşi instanţa a făcut adresă pentru a lămuri modul de preluare al acestei colecţii, nu s-a făcut dovada că s-a plătit vreo sumă de bani ca echivalent al colecţiei.
La fila 1119 au fost depuse acte din care rezultă că s-au plătit bani pentru depozitarea colecţiei, onorariile avocaţilor, s-a achitat transportul în ţară al bunurilor, dar nu s-a plătit moştenitorilor contravaloarea colecţiei.
Astfel, statul nu a opus un titlu valabil pentru bunurile ce formează colecţia S.
De altfel, Statul prin Muzeul Naţional de Artă al României a precizat că este custode al colecţiei, aspect ce rezultă atât din procesul-verbal de preluare din 1977, cât şi din actele ulterioare, fiind de menţionat adeverinţa nr. 2149 din 24 iulie 1980, aflată la fila 1334, prin care această parte confirmă acelaşi statut.
In concluzie, s-a reţinut că bunurile litigioase au fost preluate ilegal, aşa încât se justifică restituirea lor moştenitorilor, care au obligaţia garantării în scris a respectării dispoziţiilor legii speciale, conform alin. (3) al art. 99.
In baza art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ce au fost dovedite în cauză, respectiv onorariul experţilor, în cuantum de 39.300 lei.
La data de 20 august 2009, intimatul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat cerere de îndreptare, lămurire, completare a dispozitivului deciziei civile nr. 308 A din 15 mai 2009.
Soluţionând această cerere prin Decizia nr. 483 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis-o în parte, respectiv a dispus rectificarea dispozitivului deciziei civile nr. 308/2009 în sensul că la fila 17 din decizie, poziţiile 396, 397, 398, 399 vor fi în mod corect numerotate 296, 297, 298, 299 şi a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, curtea a apreciat că numai capătul de cerere privind rectificarea erorilor strecurate în numerotarea bunurilor restituite este întemeiat, fiind vorba despre erori materiale ce se încadrează în dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Celelalte capete de cerere, privitoare la interpretarea dispozitivului şi completarea acestuia, nu au fost primite, cu motivarea că ele reprezintă în fapt critici aduse deciziei pronunţate pe fond, care urmăresc modificarea acesteia, aşa încât ele nu pot fi analizate în procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., ci doar în căile de atac.
În termen legal, pârâtul Muzeul Naţional de Arta al României a declarat recurs atât împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009, cât şi a deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009, iar pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor numai împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009.
I. In recursul împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009, recurentul-pârât Muzeul Naţional de Arta al României a formulat următoarele critici:
1. Decizia nu cuprinde o motivare completă, iar motivarea pe care o cuprinde este contradictorie şi străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Motivarea instanţei de apel este incompletă, deoarece nu are în vedere problemele de drept şi de fapt deduse judecăţii, ci problematica generală a restituirilor.
Pe de altă parte, o atentă analiză a motivării hotărârii din apel prin raportare la probatoriul administrat conduce la concluzia că motivarea este contradictorie.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că bunurile au aparţinut ambasadorului V.S.
Din depoziţia martorului G.B. rezultă că bunurile - prin cantitate şi volum - nu puteau aparţine ambasadorului V.S.
Reclamanţii nu au produs probe din care să reiasă că bunurile - bun cu bun - au fost ale autorului lor.
Prezumţiile simple, în temeiul art. 1199 C. civ., ar fi trebuit să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece „colecţia", prin cantitatea sa, nu putea fi transportată uşor de V.S. prin diverse ţări, în timp de război. De reţinut că Statul Român a pus la dispoziţie pentru aducerea în ţară a colecţiei un întreg avion TAROM, aşa încât pentru scoaterea din ţară a aceleaşi colecţii ar fi trebuit să fi existat tot un avion sau alte mijloace, dar nu s-a făcut nici o dovadă.
In consecinţă, recurentul-pârât solicită reanalizarea materialului probator şi în urma reevaluării acestuia, în funcţie de motivarea instanţei, să se constate că hotărârea din apel este lipsită de fundament juridic.
2. Instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, interpretând actul juridic în mod greşit (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că întreaga colecţie a fost repatriată prin efortul Statului Roman, care a achitat cu titlu de taxe de magazinaj, de transport şi de încărcare-descărcare, etc, o sumă importantă de bani, iar instanţa de apel, cu toate că afirmă că s-au achitat aceşti bani, reţine că statul nu a opus un titlu valabil.
Or, în cadrul unei revendicări, cel care opune un titlu valabil este revendicatorul.
In cauză este vorba despre bunuri mobile, iar art. 1909 C. civ. este nesocotit.
Reclamanţii nu au făcut dovada, bun cu bun, că ceea ce au solicitat a aparţinut în proprietate autorului lor.
3. Hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
In mod nelegal s-a reţinut că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu are calitate procesuală pasivă în cauză, soluţie la care s-a ajuns prin nesocotirea împrejurărilor particulare ale speţei.
Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile litigioase şi le-a predat Muzeului Naţional de Artă, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă.
Cel care predă bunurile într-o custodie are calitate procesuală şi trebuie să stea în justiţie când se judecă dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, putând avea asupra respectivelor bunuri pretenţii proprii. Hotărârea de predare a bunurilor trebuie să-i fie şi acestuia opozabilă, deoarece oricând ar putea cere restituirea bunurilor.
Art. 1591 şi urm. C. civ. reglementează depozitul, iar din analiza acestui Titlu rezultă că deponentul are unele obligaţii.
Din interpretarea şi analiza Titlului XII C. civ. rezultă obligaţiile deponentului şi ale depozitarului, care dau calitate procesuală acestor două părţi.
Prin urmare, Ministerul Afacerilor Externe are calitate procesuală pasivă.
Cât priveşte problema calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, aceasta trebuie privită prin prisma plăţilor efectuate pentru aşa-zisa Colecţie S., la repatrierea ei.
4. Instanţa de apel, rejudecând cauza, a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Reclamanţii nu au precizat niciodată, sub propria lor semnătură, ce bunuri solicită, ci au arătat generic că solicită bunurile din nişte liste pe care le aveau dintr-un alt dosar.
Instanţa de judecată, cu toate că face referire de mai multe ori la unele modificări ale listelor cu bunuri, prin adăugire cu scris de mană, nu a verificat veridicitatea listelor prin confruntare între lista de la depunător (Ministerul Afacerilor Externe) cu cea de la Muzeul Naţional de Artă (depozitar).
Muzeul Naţional de Artă a depus în termen legal obiecţiuni, contestări şi observaţii la raportul de expertiză, dar instanţa nu le-a încuviinţat în întregime, aşa încât în concluziile raportului de expertiză nu s-a specificat, acolo unde era cazul, că bunul respectiv este copie, replică sau fals.
Este evident că în lista bunurilor din dispozitiv trebuie să apară menţiunea că bunurile în cauză sunt, după caz, copie, replică sau fals, astfel că absenţa unei asemenea menţiuni echivalează cu acordarea de către instanţă a mai mult decât s-a solicitat.
Menţionarea în dispozitivul hotărârii a observaţiilor, contestărilor şi obiecţiunilor făcute cu privire la situaţia concretă a fiecărui bun, respectiv dacă acesta este copie, replică sau fals, este obligatorie, pentru ca în cazul unei eventuale restituiri să nu fie necesară o contestaţie la executare sau o altă cerere ori acţiune pentru a stabili datele bunurilor.
5. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre străină de natura pricinii, cu aplicarea greşită a legii şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 7, 9 şi 4 C. proc. civ.).
Intr-un litigiu anterior dintre părţi, vizând revendicarea aceloraşi bunuri, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, ceea ce, de principiu, ca problemă de drept, a dezlegat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.055 din 09 octombrie 2008.
In consecinţă, fiind stabilit într-o primă judecată între aceleaşi părţi, pentru aceleaşi bunuri, lipsa calităţii procesuale active şi pasive, într-o nouă judecată nu se mai poate stabili că Muzeul Naţional de Artă al României are calitate procesuală pasivă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.055 din 09 octombrie 2008, a statuat că efectele unei hotărâri irevocabile nu pot fi răsturnate ulterior, prin apariţia unei alte legi, decât înfrângându-se principiul neretroactivităţii.
In prezenta cauză, prin Decizia recurată se recunoaşte că anterior, în mod irevocabil, s-a respins acţiunea reclamanţilor, stabilindu-se o anumită situaţie, astfel că după apariţia Legii nr. 182/2000 nu se poate înfrânge principiul puterii lucrului judecat, de care instanţa de apel nu a ţinut seama, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, corelativ cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Instanţa de apel, în analiza pe care o face prin raportare la Legea nr. 182/2000, numind-o „noul cadru juridic", stabileşte o altă situaţie decât cea din litigiile anterioare dintre părţi, ceea ce încalcă principiul puterii lucrului judecat.
Cu privire la aceleaşi bunuri au existat mai multe procese, care au fost deja soluţionate în mod irevocabil, astfel că hotărârile pronunţate nu pot fi golite de conţinut printr-o nouă cerere de chemare în judecată, chiar dacă ulterior a apărut o lege nouă.
In condiţiile în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă se statuează irevocabil o anumită situaţie, o lege nouă nu poate constitui temei de a nu se ţine cont de vechea hotărâre, pentru că s-ar înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat.
II. In recursul împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009, recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a formulat următoarele critici.
1. Decizia nu cuprinde o motivare completă, iar cea existentă este contradictorie şi străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., hotărârea recurată nu se întemeiază pe o analiză clară a cererii formulate în temeiul art. 2811 C. proc. civ., care era singura cale prin care, procedural, se putea cere ca dispozitivul să fie clar şi complet.
In consecinţă, recurentul a solicitat reanalizarea materialului probator şi în urma reevaluării acestuia, în funcţie de motivarea instanţei, să se constate că hotărârea recurată este lipsită de fundament juridic.
2. Instanţa de judecată a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, interpretând actul juridic în mod greşit (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că cererea dedusă judecăţii este întemeiată, iar opiniile experţilor, specialişti în domeniu, trebuie să fie avute in vedere.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de apel în mod greşit considera că aspectele care au făcut obiectul cererii Muzeului Naţional de Artă pot fi analizate doar în căile d.
Scopul în care legiuitorul a edictat dispoziţiile art. 281 - 2813C. proc. civ. este acela de degrevare a instanţelor de control judiciar de căi de atac, atunci când este posibilă îndreptarea, lămurirea şi completarea dispozitivului.
III. Recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Cultelor a criticat Decizia nr. 308 A din 15 mai 2009 pentru următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa de apel s-a pronunţat extra petita atunci când a soluţionat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu experţi, în cuantum de 39.300 lei.
Astfel, evocând fondul, în mod greşit şi în absenţa oricărei motivări raportate la constatarea şi localizarea culpei procesuale în sarcina pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor, instanţa de apel a stabilit în sarcina ambilor pârâţi, Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, obligaţia de plată, în solidar, a cheltuielilor de judecată, fără nicio referire la culpa procesuală şi la limitele acestei culpe, punctual în sarcina fiecăruia dintre pârâţi, prin aceasta încălcându-se flagrant dispoziţiile art. 276-277 C. proc. civ.
Soluţia pronunţată pe fondul cauzei vizează în principal, într-o proporţie covârşitoare, poziţia procesuală a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, recunoscut de către instanţă ca fiind custodele care a preluat în numele Statului Român colecţia V.S., cât şi actualul deţinător în posesia căruia se află în prezent întreaga colecţie.
Devreme ce instanţa a reţinut că doar pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României este custodele bunurilor mobile revendicate, aflate în prezent în posesia acestuia, se naşte prezumţia că şi interesul acestui pârât prevalează în stabilirea cheltuielilor de judecată, calculate proporţional cu acest interes şi nu prin obligarea solidară cu pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat extra petita, săvârşind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., referitor la culpa procesuală a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional „căzut în pretenţii", fără să invoce în această motivare superficială nici un element de probaţiune de natură a-i susţine temeinicia.
2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - motivarea hotărârii recurate este insuficientă şi contradictorie.
Faţă de materialul probator administrat în cauză, reprezentat în proporţie covârşitoare de raportul de expertiză, la care constant se raportează instanţa de apel, motivarea deciziei recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, dar care nu se regăseşte întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.
Hotărârea cuprinde, pe de o parte, soluţii de admitere a cererilor de arătare a titularului dreptului, a unora dintre excepţiile invocate în cauză şi a acţiunii precizate, iar pe de altă parte are omisiuni privind efectele acestor soluţii, fapt de natură a crea dificultăţi la executarea hotărârii şi chiar imposibilitatea punerii ei în executare.
Astfel, în dispozitivul hotărârii sunt cuprinse deopotrivă măsuri de admitere în parte a cererilor de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulate de pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României, cât şi de admitere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerului Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii precizate faţă de aceşti doi pârâţi.
In ceea ce priveşte motivarea instanţei, aceasta se referă doar la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi la respingerea acţiunii faţă de acest pârât, fără însă a se motiva în nici un fel soluţia de admitere privind cererile de arătare a titularului dreptului, formulate în condiţiile art. 64 C. proc. civ.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a recunoscut în mod nelegal calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.
Deşi instanţa de apel califică obiectul acţiunii ca fiind restituire bunuri mobile în temeiul Legii nr. 182/2000, aceasta nu numai că nu a menţinut în cauză exclusiv Muzeul Naţional de Artă al României ca unic deţinător al colecţiei V.S., având calitate procesuală pasivă în calitatea sa de administrator al bunurilor pe care le deţine, aşa cum stipulează dispoziţiile Legii nr. 182/2000, dar, mărginindu-se la a considera ca unic material probator pertinent şi unic temei legal raportul de expertiză efectuat în cauză, a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, constatând că bunurile au fost preluate ilegal şi urmează a fi restituite moştenitorilor, fără însă a preciza cine anume este autorul punctual al preluării ilegale.
In aceste condiţii, obligarea în solidar a Ministerului Culturii şi Cultelor, alături de celălalt copârât, la restituirea în natură a bunurilor aparţinând Colecţiei V.S., este vădit nelegală, întrucât oricare ar fi temeiul de drept aplicabil în speţă - dreptul comun reprezentat de art. 480 şi urm. C. civ. sau Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii şi Cultelor rămâne în afara cadrului procesual. Acestui pârât nu îi sunt opozabile efectele raportului juridic obligaţional privind restituirea în natură - în cazul în care această măsură ar fi pusă în aplicare, devreme ce, potrivit principiului „nemo quod non habet", nimeni nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional neputând fi calificat nici ca posesor neproprietar conform dreptului comun (art. 480 C. civ.) şi, cu atât mai puţin ca deţinător, conform Legii nr. 182/2000, care stabileşte expres în art. 99 alin. (2) că „Bunurile culturale mobile, preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive".
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare la recursurile ambilor pârâţi, solicitând admiterea în parte a acestora, mai puţin a motivului de recurs prin care se contestă admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe. Pe acest aspect, intimatul-pârât a arătat că soluţia instanţei de apel este legală în raport de dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, care conferă calitate procesuală pasivă în cauză Muzeului Naţional de Artă al României şi Ministerului Culturii şi Cultelor.
Totodată, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a precizat că afirmaţiile recurentului-pârât Muzeul Naţional de Artă al României privind pretenţiile Ministerului Afacerilor Externe asupra Colecţiei S. sunt nefondate, Ministerul Afacerilor Externe urmând să respecte întocmai ceea ce se va dispune, cu caracter definitiv şi irevocabil, în prezentul dosar.
La recursul pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor a mai formulat întâmpinare şi recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României, care a solicitat admiterea criticilor din acest recurs, cu excepţia celor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Cultelor, cu privire la care a susţinut că sunt neîntemeiate în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.
Examinând deciziile atacate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti este nefondat.
1. Deşi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., primul motiv de recurs nu vizează nici una dintre ipotezele acestui caz de modificare - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, deoarece din dezvoltarea lui nu rezultă nici o critică care să se circumscrie acestor ipoteze.
Astfel, recurentul a invocat generic că motivarea instanţei de apel este incompletă, deoarece nu are în vedere problemele de drept şi de fapt deduse judecăţii, ci problematica generală a restituirilor, fără a arăta, însă, în concret, care sunt acele probleme de drept şi de fapt din speţă, la care instanţa nu a răspuns în motivarea hotărârii pronunţate.
Or, în absenţa unor asemenea elemente nu este posibilă declanşarea controlului judiciar în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru ipoteza nemotivării hotărârii, deoarece pentru aceasta partea care a formulat recurs este obligată să individualizeze în cererea sa, în mod punctual, aspectele asupra cărora nu poartă motivarea instanţei de apel, după cum rezultă din interpretarea art. 3021 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, recurentul a invocat că motivarea instanţei de apel este contradictorie prin raportare la probatoriul administrat în cauză, sens în care a susţinut că acesta a fost interpretat greşit de instanţă şi a solicitat reanalizarea lui.
Criticile subsumate ipotezei motivării contradictorii nu se circumscriu, însă, cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., devreme ce prin ele recurentul pretinde că, raportat la probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra bunurilor mobile revendicate.
Modul în care instanţa de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a stabilit o anumită situaţie de fapt nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 15 mai 2009.
Aşa fiind, reevaluarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt pe aspectul invocat de recurent nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra nici în cazul de modificare indicat în cererea de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - şi nici în alt caz de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.
In actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile subsumate primului motiv de recurs, formulate pe aspectul situaţiei de fapt, nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Pentru a atrage încadrarea în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă critici prin care să se indice care este actul juridic dedus judecăţii greşit interpretat de instanţă şi să se argumenteze de ce acest act a fost interpretat greşit prin raportare la clauzele lui. Actul juridic la care se referă textul nu se confundă cu înscrisurile probatorii administrate în cauză, fiind vorba despre act juridic în sensul de operaţiune juridică constând într-o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret (de exemplu un testament, un contract etc).
Or, în speţă, prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu indică care este actul juridic greşit interpretat de instanţa de apel, ci reia din nou problema interpretării probelor, susţinând că, în raport de acestea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut în favoarea reclamanţilor - care nu ar fi făcut dovada, bun cu bun, că ceea ce au solicitat a aparţinut în proprietate autorului lor - un titlu valabil asupra bunurilor mobile revendicate, nesocotind astfel dispoziţiile art. 1909 C. civ., care ar opera în favoarea sa.
Rezultă că nici una din criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurent - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Criticile prin care se aduc în discuţie probele administrate, tinzând la reaprecierea acestora în vederea determinării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel pe aspectul titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, nu se încadrează nici în cazul de modificare indicat de recurent, dar nici în celelalte cazuri de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs. Ca atare, ele nu pot fi analizate în recurs în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., situaţia de fapt stabilită pe bază de probe nemaiputând fi cenzurată în această cale extraordinară de atac după abrogarea pct. 11 al art. 304, prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
In ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 1909 C. civ., care ar opera în favoarea recurentului - deţinător al bunurilor mobile revendicate, aceasta se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar ea nu este fondată.
Astfel, în speţă, este definitiv stabilit de instanţa de apel, ca situaţie de fapt rezultând din probele administrate, că pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a primit în custodie bunurile mobile în litigiu, ceea ce înseamnă că acest pârât este un simplu detentor precar al respectivelor bunuri, neavând calitatea de posesor.
In consecinţă, raportat la această situaţie de fapt, nu se poate reţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1909 C. civ. prin aceea că nu a recunoscut în favoarea pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate. Aceasta deoarece, neavând calitatea de posesor al bunurilor, pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României nu i se poate aplica regula înscrisă în art. 1909 C. civ., în conformitate cu care, în materie de bunuri mobile, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate.
3. Stabilind că pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, astfel că motivul de recurs formulat pe acest aspect nu este fondat, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Fiind învestită cu o acţiune în revendicare mobiliară întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice nu se legitimează procesual pasiv în acest raport juridic, faţă de dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil cuprinde dispoziţii exprese în materia restituirii bunurilor culturale mobile de patrimoniu. Ca lege specială în materia acestor bunuri, din care fac parte şi bunurile mobile în litigiu, Legea nr. 182/2000 se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogam.
Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, reţinând pe temeiul acestora că pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate procesuală pasivă.
Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.
Rezultă că, în accepţiunea legii speciale, raportul juridic privind revendicarea bunurilor culturale mobile trebuie opus instituţiilor care deţin aceste bunuri şi Ministerului Culturii şi Cultelor, ca reprezentant al statului român, care astfel dobândesc calitate procesuală pasivă.
Or, în speţă, pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Finanţelor Publice nu sunt nici deţinători ai bunurilor culturale mobile revendicate de reclamanţi - calitate stabilită în persoana Muzeului Naţional de Artă al României - şi nici reprezentaţi ai statului român, recunoscuţi ca atare de legea specială în privinţa raporturilor având ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, aşa încât ei nu se pot legitima procesual pasiv în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii.
Faptul că Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile litigioase şi le-a predat Muzeului Naţional de Artă, putând eventual să aibă asupra acestor bunuri pretenţii proprii, nu este de natură să-i confere calitate procesuală pasivă în cauză, cum greşit pretinde recurentul.
Aceasta deoarece, calitatea procesuală se apreciază prin raportare la obiectul concret al învestirii instanţei, iar nu prin raportare la eventuale alte pretenţii pe care părţile în judecată le-ar putea avea unele faţă de altele, dar cu care nu au învestit instanţa.
Cum, în speţă, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu a învestit instanţa cu o cerere proprie întemeiată pe contractul de depozit ce ar fi intervenit între el şi recurent cu privire la bunurile litigioase, invocarea de către recurent a dispoziţiilor legale din materia contractului de depozit pentru a justifica legitimarea procesuală în cauză a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe este ineficientă pe acest aspect.
De altfel, este de observat că prin întâmpinarea depusă la recursul Muzeului Naţional de Artă al României, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a precizat că nu are pretenţii asupra Colecţiei S. şi că va respecta întocmai ceea ce se va dispune, cu caracter definitiv şi irevocabil, în prezentul dosar.
Relativ la problema calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în mod greşit recurentul susţine că aceasta trebuie privită prin prisma plăţilor efectuate la repatrierea Colecţiei S.
Litigiul dedus judecăţii nu poartă asupra acestor cheltuieli, ci asupra revendicării Colecţiei S., or faţă de limitele legalei învestiri a instanţei, de care aceasta este ţinută, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă în cauză este subordonată dispoziţiilor Legii nr. 182/2000, care exclud participarea în proces a Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al statului român, conform celor deja arătate.
4. Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că, în evocarea fondului, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pe de o parte pentru că a dispus restituirea unor bunuri pe care reclamanţii nu le-au precizat expres în cererea lor de restituire, în care s-au rezumat să arate generic că solicită bunurile din nişte liste, iar pe de altă parte pentru că nu a menţionat în dispozitivul hotărârii pronunţate, acolo unde era cazul, dacă bunul este copie, replică sau fals, ceea ce s-a datorat neîncuviinţării, în întregime, a obiecţiunilor la raportul de expertiză ce tindeau la stabilirea acestor împrejurări.
Relativ la listele de bunuri depuse de reclamanţi, recurentul a imputat instanţei de apel că nu a verificat veridicitatea acestor înscrisuri, contestate de el în privinţa adăugirilor cu scris de mână.
Este adevărat că în cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au enumerat bunurile ce alcătuiesc Colecţia V.S. revendicată, dar pentru individualizarea acestora, ei au făcut trimitere la listele anexate acţiunii. Mai mult decât atât, prin cererea precizatoare formulată la data de 26 iunie 2001 (fila 93 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sectorului 1), reclamanţii au arătat expres că obiectul acţiunii îl constituie toate obiectele din cele 6 liste anexe ale procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977, care poartă pe fiecare pagină semnătura de primire a acestor bunuri de către reprezentantul Muzeului Naţional de Artă, liste depuse la dosar împreună cu procesul-verbal, la termenul la care s-a precizat acţiunea (filele 94-141 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sectorului 1).
Prin urmare, obiectul revendicării a fost cert individualizat de reclamanţi în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, prin trimitere expresă la bunurile din cele 6 liste anexe ale procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977, ceea ce echivalează cu legala învestire a instanţei cu revendicarea bunurilor din respectivele liste anexe.
In atare condiţii, dispunând restituirea către reclamanţi a bunurilor din listele la care aceştia au făcut trimitere în acţiunea precizată, instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limita obiectului cererii deduse judecăţii, astfel că din această perspectivă nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte veridicitatea listelor de bunuri depuse de reclamanţi, contrar susţinerilor recurentului, aceasta a fost verificată de instanţa de apel, care a reţinut netemeinicia contestării de către Muzeul Naţional de Artă al României a adăugirilor cu pixul de la poziţiile 26, 28, 29 şi 30 din listele de bunuri depuse de reclamanţi, faţă de împrejurarea că toate bunurile individualizate în liste au fost identificate de experţii care au efectuat expertiza dispusă în cauză, existând astfel o suprapunere perfectă între conţinutul material al înscrisurilor şi bunurile expertizate.
Pe de altă parte, faptul că instanţa nu a menţionat în dispozitivul hotărârii care din bunurile restituite sunt copii, replici sau falsuri, nu echivalează cu o pronunţare plus petita în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum greşit pretinde recurentul.
Cât timp prin hotărârea recurată s-a dispus restituirea Colecţiei V.S. în componenţa în care aceasta a fost preluată şi deţinută de Muzeul Naţional de Artă al României, identificată ca atare prin raportul de expertiză efectuat în cauză, întregită cu răspunsurile la obiecţiuni, nu are nicio relevanţă faptul că în dispozitivul respectivei hotărâri nu s-a menţionat care bunuri sunt copii, replici sau falsuri, fiind evident că restituirea nu a vizat alte bunuri decât cele revendicate.
Identificarea bunurilor restituite, făcută de instanţa de apel, în dispozitivul hotărârii pronunţate în evocarea fondului, prin trimitere la raportul de expertiză, care a identificat bunurile ce intră în componenţa Colecţiei V.S., regăsite ca atare la Muzeul Naţional de Artă al României, nu lasă nici un dubiu că bunurile restituite sunt cele revendicate, deţinute în Colecţia V.S. de Muzeul Naţional de Artă al României, aşa cum ele au existat în Colecţie la data preluării, situaţie faţă de care nu se poate reţine că, nemenţionând în dispozitivul hotărârii care din bunurile restituite sunt copii, replici sau falsuri, instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
Argumentul adus de recurent în justificarea necesităţii unei asemenea menţiuni în dispozitivul hotărârii de restituire, acela de a se evita eventualele piedici la executare, nu poate fi astfel primit, cu atât mai mult cu cât hotărârea a fost deja executată. Reprezentanţii intimaţilor-reclamanţi au declarat în Şedinţa publică din termenul de dezbatere pe fond a recursului că hotărârea de restituire a fost executată, sens în care au depus la dosar, în copie, procesele-verbale de executare încheiate la 12 noiembrie 2009 şi respectiv 16 noiembrie 2009.
5. In cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul a imputat instanţei de apel faptul că nu a avut în vedere hotărârile judecătoreşti anterioare, prin care s-a stabilit în mod irevocabil, în primul litigiu dintre părţi privind revendicarea aceloraşi bunuri, lipsa calităţii procesuale active şi pasive, susţinând că, faţă de aceste hotărâri, în prezenta cauză nu se putea stabili că reclamanţii au calitate procesuală activă şi că pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României are calitate procesuală pasivă, decât prin nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, care se opune la stabilirea într-o nouă judecată a altei situaţii decât cea stabilită anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Sub aspect formal, raportat la criticile care i se subsumează, privitoare la pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat, acest motiv de recurs se încadrează exclusiv în cazul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., iar nu şi în cele prevăzute de pct. 4 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ., indicate greşit în cererea de recurs.
Motivul în discuţie nu este, însă, întemeiat şi nu face astfel operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:
Este adevărat că între părţi a mai existat o judecată privind revendicarea aceloraşi bunuri, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 182/2000, dar aceasta nu a dezlegat problema calităţii procesuale active şi pasive, spre a se putea reţine că, pe aceste aspecte, judecata anterioară se impune în prezentul litigiu cu forţa prezumţiei de lucru judecat.
Contrar susţinerilor recurentului, judecata anterioară dintre părţi s-a făcut pe excepţia de prescripţie, iar nu pe excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, fapt ce rezultă în mod neîndoielnic din verificarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat în mod irevocabil primul litigiu dintre părţi.
Este vorba despre Decizia civilă nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 544 din 11 februarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, hotărâre pe care deşi partea nu a indicat-o expres în cererea sa, în dezvoltarea ultimului motiv de recurs, este cea pe care a avut-o în vedere în susţinerea acestuia, după cum a confirmat reprezentantul său în Şedinţa publică din termenul de dezbatere pe fond a recursului, la interpelarea instanţei.
Prin Decizia nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti (filele 85-86 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sector 1), s-a admis excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune şi s-a respins ca prescrisă acţiunea în revendicarea Colecţiei V.S., formulată de reclamanţii S.L.M. şi S.R.V. împotriva pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României.
Decizia nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a rămas irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamanţi împotriva ei, conform deciziei nr. 544 din 1 februarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie (filele 87-91 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sector 1).
Susţinând că cele stabilite prin această hotărâre irevocabilă, pe aspectul calităţii procesuale active şi pasive, nu pot fi contrazise în noua judecată dintre părţi privind revendicarea aceloraşi bunuri, chiar întemeiată pe o lege nouă, recurentul invocă, practic, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat face, într-adevăr, ca ceea ce a fost dezlegat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să nu mai poată fi repus în discuţie într-o nouă judecată, chiar dacă între cele două litigii există anumite diferenţe în ce priveşte părţile, obiectul sau cauza, deoarece constatarea făcută prin hotărâre judecătorească irevocabilă este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Altfel spus, ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional în mod irevocabil nu mai poate fi combătut, impunându-se ca un „dat" judecătorului în virtutea prezumţiei de lucru judecat, prevăzută de art. 1200 pct. 4 C. civ., prezumţie ce reprezintă manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat.
Faptul că în prezenta cauză s-a recunoscut calitate procesuală activă reclamanţilor şi calitate procesuală pasivă pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României nu poate, însă, avea semnificaţia nesocotirii efectului pozitiv al puterii lucrului judecat prin raportare la hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în litigiul anterior dintre părţi, cât timp prin respectiva hotărâre, acţiunea în revendicare de drept comun privind aceleaşi bunuri mobile, formulată de aceeaşi reclamanţi împotriva pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, nu a fost soluţionată pe calitate procesuală, ci pe prescripţie.
Cu atât mai puţin hotărârea judecătorească irevocabilă din litigiul anterior dintre părţi nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în cel pendinte, întemeiat pe o altă cauză, respectiv Legea nr. 182/2000, care nu exista la data primei judecăţi, întrucât autoritatea de lucru judecat, care vizează exclusivitatea hotărârii, presupune o triplă identitate între cele două litigii - de părţi, obiect şi cauză, conform art. 1201 C. civ.
Autoritatea de lucru judecat garantează imposibilitatea rediscutării aceluiaşi litigiu după rezolvarea lui pe fond prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi nicio lege modificatoare, abrogativă sau interpretativă nu poate înfrânge această interdicţie.
O lege nouă, prin care se creează un nou drept subiectiv, poate însă justifica un nou demers judiciar, fără posibilitatea de a fi paralizat prin invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, inoperantă în absenţa identităţii unuia din elementele la care se referă art. 1201 C. civ., şi anume cauza.
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, pe care reclamanţii şi-au întemeiat cea de-a doua acţiune în revendicarea aceloraşi bunuri şi care nu exista la data primei judecăţi dintre ei, reglementează un nou cadru juridic pentru restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de stat după data de 6 septembrie 1940, inexistent anterior, astfel că nu se poate reţine identitatea de cauză între cele două litigii dintre părţi şi, pe cale de consecinţă, nici autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârea dată în primul proces.
De altfel, chiar de ar fi existat identitate de cauză, excepţia autorităţii de lucru judecat nu ar fi fost operantă în speţă, în condiţiile în care hotărârea din primul proces nu a dezlegat fondul raporturilor juridice dintre părţi.
In condiţiile în care prima cerere în revendicare formulată de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil fără a se intra în cercetarea fondului, admiterea celei de-a doua cereri în revendicarea aceloraşi bunuri, întemeiată pe o lege nouă, nu încalcă principiul autorităţii de lucru judecat şi, prin urmare, nu intră în conflict cu raţionamentul pentru care Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.055/2008, a declarat neconstituţionalitatea art. 47 din Legea nr. 10/2001, cum greşit pretinde recurentul.
Astfel, în declararea neconstituţionalităţii art. 47 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituţională a plecat de la faptul că acest text de lege se referă la persoanele îndreptăţite care au formulat acţiuni în justiţie, pe calea dreptului comun, având ca obiect bunuri imobile preluate abuziv de stat şi care au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dându-le acestor persoane posibilitatea de a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, indiferent dacă respingerea acţiunii a fost făcută prin pronunţarea asupra fondului cauzei sau pe cale de excepţie - „indiferent de natura soluţiilor pronunţate".
In contextul în care textul criticat deschidea calea legii noi, indiferent de natura soluţiei date anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acţiunii având ca obiect acelaşi bun, Curtea Constituţională a reţinut că el retroactivează numai în măsura în care lipseşte de autoritate de lucru judecat hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară, caz în care legea nouă nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea altei acţiuni de restituire a aceluiaşi bun, întrucât legiuitorul nu poate dispune nici chiar prin lege asupra unui drept câştigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Raţionamentul Curţii Constituţionale are, deci, în vedere, exclusiv situaţia în care, anterior intrării în vigoare a legii noi, s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti irevocabile pe fondul cererii de restituire a aceluiaşi bun, acestea fiind cele care se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce nu este cazul în speţă, unde hotărârea irevocabilă din primul litigiu a fost pronunţată pe excepţie şi nu pe fond.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul analizat nu este fondat şi îl va respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti este nefondat.
1. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de lămurire şi completare a dispozitivul deciziei date în evocarea fondului, sens în care a reţinut că prin această cerere s-au formulat, în fapt, critici care urmăresc modificarea deciziei date în evocarea fondului, or acestea nu pot fi analizate în procedura prevăzută de Secţiunea a VI - a din Capitolul IV, Titlul III, Cartea II C. proc. civ., ci numai în căile de atac.
Argumentul instanţei răspunde, în fapt şi în drept, cererii formulate de parte, prin raportare la pretenţiile concrete deduse judecăţii pe această cale, respectându-se astfel exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării hotărârii.
Celelalte ipoteze ale aceluiaşi caz de modificare - motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii, au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică prin care să se releve argumentele contradictorii şi străine de natura pricinii ce s-ar regăsi în considerentele hotărârii recurate.
In ceea ce priveşte solicitarea din finalul primului motiv de recurs, în sensul de a se reanaliza materialul probator şi, în urma reevaluării acestuia, de a se constata că hotărârea recurată este lipsită de fundament juridic, aceasta nu se încadrează în nici una dintre ipotezele cazului de modificare invocat de recurent - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi nici în celelalte cazuri de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ., ce pot fi valorificate în recurs.
Reanalizarea probelor administrate nu mai intră în competenţa instanţei de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, aşa încât solicitarea făcută de recurent în acest sens este incompatibilă cu actuala structură a recursului.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost şi el indicat formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Singura aserţiune făcută de parte în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs este cea potrivit căreia din actele şi lucrările dosarului ar rezulta că cererea dedusă judecăţii era întemeiată, iar opiniile experţilor, specialişti în domeniu, trebuiau avute in vedere. Aceasta nu relevă, însă, nici un element de natură a permite încadrarea în cazul de modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ca de altfel nici în celelalte cazuri de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
3. Respingând cererea de lămurire şi completare a dispozitivului deciziei nr. 308/A din 15 mai 2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a prevederilor art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ., aşa încât motivul de recurs formulat pe acest aspect este neîntemeiat, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, argumentul pentru care pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat instanţei de apel lămurirea şi completarea deciziei date în evocarea fondului a fost acela că nu şi-a însuşit răspunsurile la toate obiecţiunile formulate la raportul de expertiză şi contestările sale privind identificarea bunurilor litigioase, nepreluându-le în dispozitivul hotărârii, spre a se evita orice problemă de executare.
In felul acesta, pârâtul a adus în discuţie aspecte ce ţin de fondul raportului juridic dintre părţi, or aspectele de fond nu intră sub incidenţa procedurii prevăzute de art. 2811 C. proc. civ., putând fi valorificate numai prin intermediul căilor de atac.
De altfel, ele au şi fost valorificate de parte în recursul exercitat împotriva hotărârii date în evocarea fondului, fiind analizate în acel recurs, în cadrul motivului întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., acestea sunt inaplicabile în speţă în raport de pretenţiile concrete deduse judecăţii prin cererea formulată de pârât, care nu vizează nici una din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile legale invocate, respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că acest recurs nu este fondat, urmând a-1 respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Recursul pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti este nefondat.
Recurentul a criticat hotărârea atacată în ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în ce priveşte motivarea hotărârii cu referire la cererile de arătare a titularului dreptului şi la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celui arătat ca titular prin aceste cereri şi, în fine, în ce priveşte stabilirea calităţii sale procesuale pasive în cauză.
Examinarea acestor critici se va face în ordinea pe care desfăşurarea judecăţii o impune, mai întâi critica vizând calitatea procesuală pasivă a pârâtului-recurent, apoi cea vizând motivarea hotărârii pe aspectele contestate şi, în final, cea referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată.
1. Critica prin care recurentul contestă legalitatea recunoaşterii calităţii sale procesuale pasive în cauză este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
Fiind vorba despre o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este şi cazul celor în litigiu, Legea nr. 182/2000 se aplică raportului juridic dedus judecăţii, înlăturând aplicarea dispoziţiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogam.
Or, potrivit legii speciale, nu doar deţinătorul bunurilor culturale mobile este chemat să răspundă în raportul juridic de restituire având ca obiect asemenea bunuri, ci şi statul român reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor, ambii legitimându-se procesual pasiv în acest raport juridic.
Astfel, pe lângă dispoziţiile art. 99 alin. (2), pe care recurentul le invocă în justificarea legitimării procesuale pasive în cauză a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, în calitate de deţinător al bunurilor mobile culturale revendicate, Legea nr. 182/2000 mai are o dispoziţie relevantă pe aspectul calităţii procesuale în raporturile juridice ce au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, şi anume art. 6 alin. (3).
Potrivit acestui din urmă text, Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.
Rezultă că, prin voinţa legiuitorului, Ministerul Culturii şi Cultelor trebuie să participe, în calitate de reprezentant al statului român, în orice raport juridic ce are ca obiect bunuri culturale mobile de patrimoniu, astfel că pe acest temei el se legitimează procesual pasiv şi în prezenta cauză.
Statul român fiind cel care a preluat ilegal bunurile revendicate - iar nu Muzeul Naţional de Artă al României, care este doar custodele respectivelor bunuri, primite de la stat prin Ministerul Afacerilor Externe - se justifică obligarea sa la restituire în raportul juridic dedus judecăţii, prin reprezentantul stabilit de lege, şi cum pentru bunurile culturale mobile statul român este reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în mod legal instanţa de apel i-a recunoscut acestei entităţi calitate procesuală pasivă în cauză şi a obligat-o la restituire.
2. Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea atacată pentru nemotivare şi motivare contradictorie.
Astfel, pe de o parte se pretinde că instanţa de apel nu a motivat soluţia de admitere a cererilor de arătare a titularului dreptului, iar pe de altă parte că soluţia de admitere a acestor cereri vine în contradicţie cu cea de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, arătat ca titular al dreptului prin respectivele cereri.
Nici una din cele două critici nu este întemeiată, ceea ce are drept consecinţă inaplicabilitatea în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Pentru a admite cererile de arătare a titularului dreptului cu care a fost învestită de pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României, instanţa a reţinut în considerentele hotărârii recurate că soluţia se impune în raport de dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., întrucât respectivele cereri au fost formulate într-o acţiune reală.
O asemenea motivare, deşi sumară, întruneşte exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa argumentându-şi în fapt şi în drept soluţia, prin indicarea textului de lege care reglementează condiţiile cererii de arătare a titularului dreptului şi, raportat la situaţia de fapt din speţă, a motivului pentru care a apreciat că cererile pârâţilor îndeplinesc condiţiile prevăzute de acest text.
Pe de altă parte, este de observat că soluţia de admitere a cererilor pârâţilor de arătare a titularului dreptului, prin care s-a indicat ca având această calitate statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu vine în contradicţie cu soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice.
Admiterea unei cereri de arătare a titularului dreptului este condiţionată, conform art. 64 C. proc. civ., de formularea ei într-un proces în care reclamantul urmăreşte valorificarea unui drept real, iar pârâtul împotriva căruia s-a îndreptat pretinde că este un simplu detentor al bunului asupra căruia poartă dreptul real invocat de reclamant şi afirmă că titularul dreptului este un terţ.
Prin cererea de arătare a titularului dreptului, pârâtul nu formulează pretenţii împotriva terţului, ci se apără numai faţă de reclamant, urmărind atragerea forţată în proces a persoanei care ar putea să răspundă la pretenţiile reclamantului, scop în care cererea sa are ca efect dobândirea de către terţ a calităţii de parte în proces, conform art. 66 C. proc. civ.
Prin urmare, faptul dacă terţul indicat de pârât ca titular al dreptului asupra bunului cu privire la care reclamantul pretinde un drept real are sau nu această calitate este lipsit de semnificaţie în ceea ce priveşte soluţia pe cererea de arătare a titularului dreptului, condiţionată doar de afirmarea, nu şi de existenţa calităţii de titular al dreptului în persoana terţului. Existenţa unei asemenea calităţi în persoana terţului se verifică în raportul obligaţional în care se pretinde că acesta trebuie să răspundă, născut din cererea de chemare în judecată a reclamantului, şi ridică o problemă de calitate procesuală, care se poate solda cu orice rezultat.
Aşa fiind, soluţia de admitere a cererilor pârâţilor de arătare a titularului dreptului nu este incompatibilă cu aceea de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celui arătat ca titular al dreptului, cu consecinţa că, raportat la aceste soluţii, hotărârea recurată nu cuprinde măsuri contradictorii, cum greşit pretinde recurentul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în primul rând, că instanţa de apel s-a pronunţat extra petita prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Critica nu este întemeiată, deoarece prin admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanţi, instanţa de apel a soluţionat o cerere accesorie cu care a fost legal învestită, neputându-i-se astfel imputa o pronunţare extra petita, spre a fi aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Cât priveşte faptul dacă soluţia dată pe cererea de cheltuieli de judecată a reclamanţilor este sau nu corectă, prin raportare la dispoziţiile art. 274 alin. (1), art. 276 şi art. 277 C. proc. civ., acesta ţine de modul de aplicare a legii, aşa încât toate celelalte critici subsumate motivului de recurs care vizează acest aspect nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurent - art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate în continuare.
Astfel, recurentul a susţinut că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în solidar cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, în absenţa oricărei motivări referitoare la culpa lor procesuală şi la limitele acestei culpe, încalcă dispoziţiile art. 274 alin. (1), art. 276 şi art. 277 C. proc. civ.
Referitor la culpă, recurentul a precizat că întrucât pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a fost recunoscut de instanţă ca fiind custodele ce a preluat în numele statului roman Colecţia V.S. revendicată, pe care o deţine şi în prezent, numai în sarcina acestuia trebuiau stabilite cheltuielile de judecată, iar nu şi în sarcina sa, în solidar cu primul pârât.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când 1-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, condiţia culpei procesuale, pe care acesta o contestă, fiind îndeplinită în persoana sa.
La baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă, într-adevăr, culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii", cuprinsă în dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
A cădea în pretenţii, deci a fi în culpă procesuală, înseamnă a pierde procesul, fiind în această situaţie şi partea care a fost obligată la o anumită prestaţie ca efect al admiterii cererii celeilalte părţi, cum este cazul în speţă în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor.
Astfel, pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a fost chemat în judecată de reclamanţi în calitate de reprezentant al statului român, care a preluat ilegal bunurile revendicate şi, în această calitate, conferită expres de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, el a fost obligat la restituire, soluţie confirmată în recurs.
Culpa procesuală a paratului Ministerul Culturii şi Cultelor este, deci, neîndoielnică, ea rezultând din faptul că această parte a fost obligată să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii.
In ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., aceasta a fost invocată formal, nefiind arătat, în concret, prin raportare la situaţia din speţă, nici un element referitor la problema compensării cheltuielilor de judecată, pe care o reglementează art. 276 C. proc. civ.
Ceea ce pretinde, de fapt, recurentul, este greşita sa obligare, în solidar cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, la plata cheltuielilor de judecată, or această critică aduce în discuţie modul de aplicare la speţă exclusiv a dispoziţiilor art. 277 C. proc. civ.
Critica este, însă, neîntemeiată.
In condiţiile în care pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor este în culpă procesuală, fiind obligat, conform legii, să răspundă pentru stat, care a preluat ilegal bunurile revendicate, alături de deţinătorul actual al respectivelor bunuri, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, situaţie în care nu se poate pune problema inegalităţii între cei doi pârâţi din punctul de vedere al culpei lor procesuale, în mod legal instanţa i-a obligat pe ambii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, acest mod de lichidarea a cheltuielilor de judecată fiind reglementat de art. 277 C. proc. civ. pentru ipoteza coparticipării procesuale.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2440/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
