ICCJ. Decizia nr. 2465/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2465/2010
Dosar nr. 3387/91/2007
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamanţii A.V. şi I.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Focşani repunerea în termen privind notificarea nr. 123 din 8 octombrie 2007 promovată prin executorul judecătoresc B.F.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au avut în proprietate imobilul din Focşani, locuit efectiv până în anul 1982, când prin Decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1983 a fost expropriat.
Nu au formulat notificarea în termenul legal, deoarece reclamantul A.V. avea o vârstă înaintată (60 de ani în anul 2001) şi lipsit de discernământ, având maladia dupuyutreh cu anchiloză, aşa cum rezultă din certificatul de încadrare în gradul de handicap, nr. 2345 din 19 mai 2004.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 731 din 18 decembrie 2007 a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din probele administrate nu a rezultat că reclamanţii au fost într-o imposibilitate mai presus de voinţa lor, care să-i fi împiedicat să depună notificare în termenul legal, respectiv până în 14 februarie 2002.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita respingere a cererii de repunere în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării.
În susţinere au arătat că prin actele eliberate de conducerea spitalului unde a fost internat reclamantul A.V. pot dovedi starea de fapt care a condus la nedepunerea în timp a notificării.
În această fază procesuală a decedat reclamantul A.V., cauza fiind continuată de moştenitoarea sa B.D.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 94A din 10 martie 2009 a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a apreciat că termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 este unul de decădere, iar reclamanţii nu au putut proba existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa lor care să-i împiedice să formuleze notificarea.
Curtea a reţinut că din actele medicale depuse la dosar a rezultat că reclamantul a fost internat în spital ulterior expirării termenului impus de Legea nr. 10/200, astfel încât în mod corect tribunalul a făcut aplicarea art. 103 pct. 1 teza II C. proc. civ.
Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanţii susţinând că instanţele de fond au apreciat greşit probele şi au făcut o incorectă aplicare a legii.
Susţin că certificatul de handicap a fost eliberat abia în anul 2004 deoarece anterior acestei date nu se eliberau astfel de documente, reclamantul fiind internat periodic în anii 2001, 2002 şi fiind în imposibilitate de a întreprinde demersurile administrative cerute de procedura Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat.
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanţi în scopul valorificării pretenţiei de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care entitatea deţinătoare era învestită cu analizarea pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Termenul analizat este astfel, prin voinţa legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare, neoperând, în consecinţă, nici instituţia repunerii în termen.
Sancţiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată, dar chiar în ipoteza în care ar opera repunerea în termen, această măsură nu poate fi dispusă întrucât din probele administrate de reclamanţi nu se justifică o astfel de măsură.
Se reţine astfel că certificatul depus de reclamant şi care face dovada încadrării sale într-un grad de handicap este emis ulterior expirării termenului de notificare.
Actele medicale exhibate de reclamanţi, precum şi adeverinţa eliberată de Spitalul Nifon, judeţul Buzău, nr. 73 din 16 aprilie 2008 (fila 3 dosar recurs), atestă perioadele de spitalizare a reclamantului, dar care nu acoperă integral toată perioada în care reclamantul putea depune notificarea, acesta fiind internat în perioada de referinţă numai în intervalul 8 iunie 2001 - 29 iunie 2001.
Deci nu se poate susţine o continuitatea a acestei stări, de natură a-l împiedica obiectiv să depună notificare de-a lungul întregii perioade în care legea permitea acest lucru.
În etapa următoare acestei perioade de spitalizare recurentul nu a întreprins niciun demers, până la data la care se împlinea termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.
În ceea ce priveşte celelalte perioade de spitalizare a acestuia, fiind ulterioare termenului limită al notificării, nu pot fi luate în calcul.
Argumentele invocate de către reclamanţi în susţinerea cererii de repunere în termenul de notificare nu au sustenabilitate şi din perspectiva faptului că fosta soţie I.V., deşi are calitatea de reclamantă, pretinzând aceleaşi drepturi ca şi A.V., nu a invocat şi probat nicio împrejurare mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat să iniţieze procedura legii speciale de reparaţie şi să-şi valorifice dreptul pretins.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele ce preced, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D. şi I.V. împotriva deciziei nr. 94A din 10 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2477/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2446/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
