ICCJ. Decizia nr. 2498/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2498/2010
Dosar nr. 44265/3/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii I.F. şi I.C. au chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 422,44 mp, situat în Bucureşti, sector 4 şi să-i despăgubească pentru construcţiile ce existau pe teren şi care în prezent sunt demolate.
S-a mai arătat că imobilul, teren şi construcţii, a trecut în proprietatea statului abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.
In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol al CEDO.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând în susţinerea acesteia că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Prin sentinţa civilă nr. 152 din 2 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins, pe calea acestei excepţii, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au indicat ca temei al acţiunii în restituire formulate, art. 480-481 C. civ., iar la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2009 au arătat expres că au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condiţiile în care nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, s-a apreciat că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, care, şi în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, este pe deplin aplicabilă în speţă, astfel încât incidenţa dreptului comun este exclusă, iar acţiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autorităţile publice, este inadmisibilă.
Prima instanţă a mai constatat că această interpretare a textelor menţionate a fost dată şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 53/2007, pronunţată în interesul legii, decizie care, deşi privea altă materie (respectiv, a aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile şi în speţa de faţă.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun rigid şi conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-1 totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii I.F. şi I.C. care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 473 din 8 octombrie 2009.
In motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că prin soluţia primei instanţe au fost încălcate dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ale art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, dar şi art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi principiul neretroactivităţii legii.
Totodată, apelanţii au arătat că tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la instanţele judecătoreşti, deşi Legea nr. 10/2001 a avut drept scop perfecţionarea sistemului reparator, iar nu diminuarea accesului la justiţie.
S-a menţionat şi că procedura Legii nr. 10/2001 nu a putut fi urmată de apelanţi, cât timp dreptul lor de proprietate a fost stabilit ulterior datei până la care puteau solicita restabilirea dreptului.
Pentru a confirma soluţia primei instanţe, curtea de apel a apreciat, la rândul său, că ulterior datei de 14 februarie.2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare cu privire la imobilele ce intră în domeniu său de aplicare nu mai este posibilă, fiind obligatorie parcurgerea procedurii administrative, prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Aşadar, după adoptarea legii speciale, fostul proprietar nu mai poate formula o acţiune în revendicare direct la instanţele judecătoreşti, ci este obligat să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de acest act normativ. Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri, este supus controlului judecătoresc, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu se poate susţine şi aprecia că se încalcă principiului constituţional al liberului acces la justiţie.
Pe de altă parte, instanţa de apel a mai apreciat că acest principiu nu se aplică în mod arbitrar, calea acţiunii în justiţie fiind deschisă, cu respectarea condiţiilor şi termenelor reglementate de legea specială.
Prin urmare, foştii proprietari sau moştenitorii acestora, pot să obţină apărarea dreptului lor de proprietate, numai în formele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute prin legea de reparaţie.
Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Curtea de apel a înlăturat şi critica formulată prin motivele de apel cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, întrucât în mod corect s-a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au prioritate, cât timp prevederile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei al acţiunilor în restituirea imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a concluzionat că, de vreme ce reclamanţii nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, şi astfel nu au respectat dispoziţiile legii de reparaţie, aceştia nu mai pot opta pentru alte căi juridice.
In termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au susţinut că ambele instanţe au încălcat dispoziţiile art. II din Decretul 92/1950, ale art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ambele instanţe au considerat inadmisibilă acţiunea şi au respins-o în consecinţă, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se mai poate recurge la formularea unei acţiuni în justiţie, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
Totodată, s-au reţinut şi cele stabilite în recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, omiţându-se însă faptul că, prin alin. (3) din dispozitivul deciziei, s-a stabilit:
„In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Cele anterior menţionate sunt în corelaţie directă cu principiile enunţate în art. 21 alin. (3), art. 44 şi art. 124 din Constituţia României.
Recurenţii mai susţin că, în aceste condiţii, este evident ca acţiunea formulată pentru restabilirea dreptului lor de proprietate, se încadrează în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru rezolvarea conflictului dintre normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cererea promovată de recurenţi, se mai arată, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, dreptul lor de moştenire asupra proprietăţii s-a stabilit prin certificatul de moştenitor nr. 239 din 29 octombrie 2008, aşadar, după expirarea termenului până la care se putea depune notificare conform Legii nr. 10/2001, iar singura cale de a-şi recupera bunul este calea justiţiei.
In consecinţă, recurenţii solicită instanţei de recurs reconsiderarea modului de interpretare a principiilor fundamentale ale Constituţiei României care să fie în concordanţă cu principiile internaţionale având ca obiect drepturile omului.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând cauza dedusă judecăţii, examinând soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, având în vedere normele de drept incidente şi verificând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii reclamanţi se află în situaţia de a solicita direct în instanţă prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 422,44 mp, situat în Bucureşti, sector 4 şi să-i despăgubească pentru construcţiile ce existau pe teren, în prezent demolate, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorul lor, în baza Decretului nr. 92/1950.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurenţi, vizează dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar şi art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 124, art. 6 paragr. 1 din Convenţie, în ce priveşte îngrădirea accesului lor la instanţă, prin respingerea acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Fără a se nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, recurenţii pretind că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de recurenţi, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, recurenţii reclamanţi nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem [imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenţi fiind legatari cu titlu particular ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege], după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Obţinerii certificatului de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239 din 29 octombrie 2008 eliberat de BNP Asociaţi C. & C., la o dată mult ulterioară expirării termenului prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001 pentru formularea notificării, nu i se poate recunoaşte o asemenea valoare, întrucât, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptăţită, în contextul Legii 10/2001 se poate dovedi în cadrul procedurii administrative, chiar în absenţa unui certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, iar pe de altă parte, nimic nu se opunea ca recurenţii să fi procedat la obţinerea certificatului înăuntrul termenului de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, de vreme ce autorul lor este decedat din 21 martie 1956.
In plus, certificatul de calitate de moştenitor (legatari cu titlu particular, în acest caz), nu constituie dovada dreptului de proprietate pretins, astfel cum nefondat susţin recurenţii, respectiv, că recunoaşterea dreptului lor de proprietate a avut loc după expirarea termenului prevăzut de art. 22 din lege, dovada dreptului fiind actul juridic translativ sau constitutiv al autorului lor, după cum legea specială conţine norme ce reglementează, în privinţa dreptului de proprietate, importante facilităţi de probaţiune, cu referire la dispoziţiile art. 24.
Totodată, recurenţii au învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurenţii invocă dispoziţiile art. 6 paragr. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Adt Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
In acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglmentează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, recurenţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitori testamentari, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
In fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenţi, norma convenţională, garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Gonstandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.
Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.F. şi I.C., împotriva deciziei nr. 473 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2536/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2477/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
