ICCJ. Decizia nr. 2882/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2882/2010
Dosar nr. 4421/2/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 15 august 2002 reclamanţii G.E., J.D.M. şi Q.R. au chemat în judecată pârâtele SC M. SA, A.V.A.S. şi SC V.C. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: preluarea abuzivă, fără titlu a imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 381,28 mp situat în Bucureşti, sector 2; nulitatea absolută a actului de privatizare a pârâtei SC M. SA şi a actului de înstrăinare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA şi SC V.C. SRL; să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2 compus din suprafaţa de 381,28 mp şi construcţia edificată pe acesta având parter şi etajul 1.
Printr-o cerere completatoare şi precizatoare, formulată la data de 14 februarie 2002, reclamantele au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare a imobilului menţionat în acţiunea introductivă.
La data de 23 februarie 2004 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamanţilor, intervenienţii M.Z. şi M.R.M. prin care s-a solicitat să se constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către statul român, a imobilului - construcţie şi teren - situat în Bucureşti, sector 2, compus din demisol, parter şi etaj şi să se constate lipsa de valabilitate a titlului SC M. SA asupra imobilului obţinut în cadrul privatizării; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, nr. 3986 din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 şi nr. 2425 din 07 august 2002; să fie obligate pârâta A.L.A.S.R. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea, constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul, motivându-se în esenţă că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce face ca titlul statului să nu fie valabil, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credinţă, căci reclamanţii au notificat SC M. şi A.P.A.P.S. să resituie imobilul încă din anul 1953, iar în contractele de vânzare-cumpărare se menţionează preluarea imobilului de către stat conform deciziei nr. 155/1953 şi privatizarea SC M. SA, iar A.P.A.P.S., conform art. 32 pct. 4 din Legea nr. 99/1999 va despăgubi societăţile comerciale privatizate, care au fost prejudiciate prin restituirea imobilelor către foştii proprietari.
Sentinţa menţionată a fost apelată, prin Decizia civilă nr. 144 din 17 aprilie 2006, a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind admise apelurile, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, iar apoi s-a exercitat recurs, iar prin Decizia nr. 766 din 29 ianuarie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2003/2/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a dispune în acest sens instanţa de recurs a reţinut că, deşi reclamantele au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de privatizare a SC M. SA care poartă nr. 326/1996, totuşi instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere. De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamanţilor potrivit cu care nu ar fi investit instanţa de fond cu soluţionarea acestui capăt de cerere. Totodată, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, în sensul că a dispus trimiterea dosarului la secţia comercială fără să pună in discuţia părţilor natura litigiului.
Instanţa supremă a arătat că se impune clarificarea situaţiei, respectiv natura civilă sau comercială a litigiului, precum şi să se pună în discuţie, cu respectarea principiului disponibilităţii, dacă reclamanţii înţeleg sau nu să renunţe la capătul de cerere referitor la nulitatea actului de privatizare a SC M. SA, cu atât mai mult cu cât din motivele de recurs rezultă că reclamantele nu au solicitat nulitatea contractului de privatizare nr. 326/1996.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. 4421/2/2007.
La termenul din 22 februarie 2008 intimatele-reclamante, prin avocat, au arătat că nu renunţă la capătul doi din cerere, respectiv constatarea nulităţii absolute a actului de privatizare şi anume contractul nr. 326/1996.
De asemenea, s-a susţinut la aceeaşi dată că reprezintă capăt principal de cerere constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA şi SC V.C. SRL, capăt de cerere în raport de care natura litigiului este civilă şi nu comercială, mai ales în condiţiile în care temeiul acţiunii l-a reprezentat art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În fine, a mai arătat că nu solicită anularea contractelor de vânzare de acţiuni, deşi s-a cerut expres să se constate nulitatea actelor de vânzare de acţiuni şi, implicit, a actelor adiţionale, renunţare la care partea adversă s-a opus, motiv pentru care instanţa a constatat că obiectul capătului doi de cerere îl reprezintă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi a actelor adiţionale.
Prin Decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2009 s-a respins apelul formulat de pârâta A.V.A.S.; s-au admis apelurile formulate de pârâţii SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.G. şi M.D.; a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 590 din 11 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 5807/2002, în sensul că s-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive şi fără titlu a imobilului, s-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001 încheiat între SC M. SA şi SC V.C. SRL, nr. 3986 din 8 noiembrie 2001 încheiat între SC V.C. SRL şi T.V.I., nr. 774 din 20 mai 2002 încheiat între T.V.I. şi M.G. şi M.D. şi nr. 2424 din 7 august 2002 încheiat între M.G. şi M.D. şi A.L.A.S.R., pe care s-a pronunţat instanţa de fond şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, având în vedere paragraful ultim al deciziei nr. 766/2007 a I.C.C.J. şi dispoziţiile art. 246 alin. (4) a reţinut că cererea de chemare în judecată, pe capătul doi, se referea la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 326/1996 şi a actelor adiţionale şi că instanţa a fost legal investită cu acest capăt de cerere situaţie în care, faţă de opunerea părţilor, nu se mai poate renunţa la acest capăt de cerere, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului încă de la prima instanţă. Cu privire la acest capăt de cerere prima instanţă nu s-a pronunţat, iar, cât timp nu a fost solicitată completarea hotărârii în temeiul art. 2812 C. proc. civ. de către persoana interesată, nu există nici un temei legal pentru ca această critică să fie invocată pe calea apelului.
În ce priveşte indicaţiile instanţei supreme prin calificarea actelor juridice şi ale efectelor sale şi competenţa de soluţionare (art. 315 C. proc. civ.) s-a reţinut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale – imobilul teren şi construcţie din Bucureşti, sector2 a devenit proprietatea S.C . M. S.A. în baza art. 645 C. civ.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 emis de Ministerul Industriilor se constată dreptul recunoscut prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiţionale şi contractul nr. 426 din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la SC M. SA
Legea nr. 10/2001, invocată de reclamante, reglementează restituirea sau acordarea de reparaţii pentru imobilele preluate abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1998. Art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 reglementează acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare a imobilelor.
Rezultă că Legea nr. 10/2001 nu reglementează sancţiuni în ce priveşte actele de înstrăinare de bunuri mobile cum este cazul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 şi a actelor adiţionale, precum şi a contractului nr. 426 din 23 mai 1996.
În consecinţă, acţiunea cu privire la aceste acte este reglementată de Legea nr. 137/2001 care, la art. 39-40, arată că anularea acestor acte este de competenţa secţiei comerciale, astfel că aceste contracte intrau în capătul doi de cerere respectiv nulitatea actelor de privatizare, cu privire la care nu se pot formula motive de apel în absenţa unei cereri de completare a dispozitivului pe acest capăt de cerere în temeiul art. 2812 C. proc. civ.
S-a apreciat că există raport de accesorialitate numai între capetele de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului şi contractele de vânzare-cumpărare subsecvente prin care acelaşi imobil a fost vândut, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni fiind extern acestui raport de cauzalitate deoarece se referă la bunuri mobile incorporale.
În ce priveşte motivele de apel formulate de pârâta SC M. SA şi apărările intimaţilor, instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate de reclamante, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a imobilului de către stat.
Cu toate acestea, la fel, fără nici un echivoc, este faptul că SC M. SA a devenit proprietarul bunului prin efectul legii, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 (art. 645 C. civ.), că vânzarea-cumpărarea s-a făcut prin licitaţie publică, conform procesului-verbal din 28 septembrie 2000 (pag.314 dosar fond), iar contractul a fost încheiat la data de 21 martie 2001, în condiţiile în care notificarea s-a făcut la 06 august 2001, că, atât la data încheierii procesului-verbal de licitaţie, cât şi la data încheierii contractului nr. 913 din 21 martie 2001, SC M. SA nu numai că s-a considerat a fi proprietară, dar era şi proprietara bunului şi că situaţia de fapt, în raport de care se formează buna-credinţă, a coincis cu situaţia de drept.
Rezultă deci că nu a fost în niciun fel răsturnată prezumţia bunei-credinţe a apelantei-pârâte SC M. SA, iar în speţă nu sunt aplicabile niciuna din dispoziţiile la care face trimitere art. 1080 alin. (2) C. civ.
Astfel, în consecinţă, SC M. SA nu era ţinută legal de nicio dispoziţie de a face diligenţe pentru a verifica valabilitatea titlului statului.
Referitor la apelul formulat de pârâta SC V.C. SRL şi la apărările intimaţilor-reclamanţi şi intervenienţi, instanţa de apel a apreciat că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că sarcina probei bunei-credinţe ar fi în persoana pârâtei, încălcând dispoziţiile art. 1898 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte invocarea de către apelanţi a textului art. 20 din Legea nr. 55/1995, se constată că la data ţinerii procesului-verbal de licitaţie, 28 septembrie 2000, această lege era abrogată prin OUG nr. 88/1997, vânzarea de active fiind deci reglementată de dispoziţiile acestei ordonanţe, respectiv art. 24. Or, în această situaţie nu se poate reţine reaua-credinţă a apelantei pârâte, atâta timp cât nu s-a atacat actul de adjudecare.
În fine, faptul că ulterior, prin Legea nr. 10/2001 s-a reţinut caracterul abuziv al preluării, dar şi faptul că reclamantele au solicitat anterior licitaţiei anularea deciziei de preluare a imobilului şi constatarea inexistenţei titlului statului, face ca situaţia de fapt în raport de care s-a format convingerea apelantei să determine buna-credinţă a acesteia şi, pe cale de consecinţă, existenta erorii cu privire la calitatea de proprietar a statului, dar nu şi a SC M. SA, aceasta fiind proprietar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
În ce priveşte motivele de apel formulate de A.L.A.S.R. şi M.G. şi M.D. şi apărările intimaţilor, s-a considerat că primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, este inadmisibil, conform art. 111 C. proc. civ., însă lipsa răspunsului la notificare timp de 8 ani face ca acţiunea în revendicare să fie admisibilă.
S-a apreciat ca fondată critica potrivit cu care s-a încălcat principiu „accesoriul urmează principalul" deoarece, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi cât art. 20 din Legea nr. 15/1990 a produs şi produce efecte, nu se pot anula actele subsecvente, câtă vreme actele principale nu sunt anulate.
Critica privind greşita aplicare a Legii nr. 112/1995 este întemeiată, deoarece imobilul a făcut obiectul altor legi, începând cu Legea nr. 15/1990 şi OUG nr.88/1997, astfel că, în aceste condiţii şi ale efectelor produse de Legea nr. 15/1990, imobilul nu mai putea fi restituit reclamantelor şi intervenienţilor. Demersurile anterioare Legii nr. 10/2001 făcute de reclamanţi nu au fost aduse la cunoştinţa pârâtei, iar minimele diligenţe la care se referă art. 1080 C. civ. sunt de strictă interpretare.
De asemenea, s-a constatat deja că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, care, nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii, instanţa reţinând greşit faptul că pârâţii trebuiau să-şi dovedească buna-credinţă.
Pe de altă parte, situaţia de fapt rezultată, respectiv recunoaşterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin lege, coincide cu situaţia de drept. În aceste condiţii reprezentarea calităţii de proprietar al SC M. SA a corespuns realităţii juridice.
Referitor la apelul formulat de A.V.A.S. şi la apărările intimaţilor-reclamanţi-intervenienţi, s-a reţinut faptul că există o omisiune cu privire la nepronunţarea asupra unei cereri, respectiv, calităţii procesual pasive a apelanţilor-pârâţi care putea fi îndreptată pe procedura specială reglementată de art. 2812 C. proc. civ. În aceste condiţii, nefiind exercitată calea specială reglementată de art. 2812 C. proc. civ., critica este nelegală, nefiind admis să se invoce practic propria culpă prin neutilizarea acestei căi speciale.
Faţă de toate aceste considerente şi de efectele pe care le produce menţinerea actelor de vânzare-cumpărare, rezultă că, în prezent, reclamantele nu mai pot invoca un drept de proprietate asupra imobilului şi pe cale de consecinţă şi acţiunea în revendicare va fi respinsă ca nefondată.
Împotriva menţionatei decizii, au formulat şi motivat recurs, în termen legal, atât pârâta A.V.A.S., cât şi reclamanţii G.E., J.D.M. şi Q.R., pentru motive de nelegalitate întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea acestora, recurenta-pârâtă A.V.A.S. arată că instanţa a făcut o confuzie aplicând greşit dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., deşi în speţă trebuiau aplicate dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza finală, având în vedere şi caracterul devolutiv al apelului, instanţa, rejudecând sub toate aspectele cauza, putea pronunţa o hotărâre prin care să fie soluţionată cauza sub toate aspectele, inclusiv prin pronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., cu scoaterea instituţiei din cauză.
De asemenea, aspectul asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, reprezintă o excepţie de ordine publică, lipsa calităţii procesuale pasive, poate fi invocată în orice cale procedurală, motiv pentru care asupra sa instanţa de fond trebuia să se pronunţe.
Hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi urm. din Legea nr. 10/2001 modificată, căci notificarea se comunica instituţiei publice implicată în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă nu pentru restituire in natură sau acordarea de despăgubiri băneşti.
Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, respectiv în art. 13 alin. (1) capitolul III, se precizează că "Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor.
Aşadar, din analiza acestor texte legale, rezultă în mod evident că A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor.
2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi G.E., J.D.M. şi Q.R. se arată că instanţa de apel a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere al acţiunii reclamantelor prin care se solicita să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului.
Întrucât reclamantele au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 913/2001 în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar una din condiţiile impuse de lege pentru anularea contractului, este ca preluarea imobilului de stat să fie fără titlu, se impunea ca instanţa să verifice îndeplinirea acestei condiţii.
Respingând ca inadmisibil capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului la preluarea imobilului, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998.
Chiar dacă a respins, ca inadmisibil, ca şi capăt de cerere distinct din petitul acţiunii, constatarea lipsei valabilităţii titlului statului, reţinând însă că preluarea fără titlu este o condiţie cerută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel avea obligaţia impusă de chiar textul de lege invocat, să analizeze şi să clarifice această problemă. Simpla menţiune din considerentele deciziei că "din probele administrate, rezultă fără echivoc, preluarea abuzivă a imobilului de către stat", nu înseamnă şi că a răspuns cerinţelor textului de lege citat.
Se mai arată că societatea comercială privatizată, deţinătoare a bunului în litigiu, nu poate avea un drept de proprietate asupra imobilului, întrucât nu există un act de proprietate obţinut în temeiul acestei legi, Legea nr. 15/1990 nu constituie prin ea însăşi un titlu de proprietate, atâta timp cât pârâta-intimată nu a produs şi actul de proprietate obţinut în temeiul ei. SC M. SA s-a privatizat prin vânzarea de acţiuni, însă contractul de cumpărare de acţiuni nu constituie transmitere de drept de proprietate.
În aceste condiţii, cum imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare către SC M. SA, instanţa de apel a făcut confuzie între capital social, acţiuni şi elemente de activ ale patrimoniului, sub aspectul naturii şi efectelor juridice ale acestora, pronunţând din acest motiv o hotărâre nelegală, căci art. 24 din OUG nr. 88/1997 nu este incident în cauză.
Reaua-credinţă a pârâtilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, rezidă şi din încălcarea cu bună-ştiinţă a dispoziţiilor legale existente în vigoare la acea dată, întrucât Legea nr. 10/2001 intrase în vigoare încă din data de 14 februarie 2001, iar imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 29 decembrie 1989, erau indisponibilizate, nemaiputând fi înstrăinate. Din art. 20.1 din Normele metodologie ale Legii nr. 10/2001 rezultă că indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 02 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior vânzării.
Mai mult, în clauzele contractului nr. 326/1995, la pct. 7.3 lit. b), se menţionează că SC M. avea interdicţie de vânzare timp de 10 ani, astfel că la data licitaţiei acesta nu avea dreptul să vândă.
Cât priveşte reţinerea de către instanţa de apel a bunei-credinţe a SC V.C. SRL, la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, motivarea făcută în sensul că doar o eventuală atacare a actului de adjudecare ar fi putut răsturna buna sa credinţă, încalcă dispoziţiile legale potrivit cărora prezumţia bunei credinţe poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, precum şi prin minimele diligenţe ce trebuia să facă, în raport de menţiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001 de unde rezultă că nu exista un titlu de proprietate al SC M. SA, ci doar adrese sau acte administrative.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, după cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia 830 din 8 iulie 2008, pentru eliminarea discriminării (creată de Legea nr. 247/2005 care modifica art. 27 ) între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil şi care fac obiectul notificărilor, imobilele preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, se restituie în natură persoanei îndreptăţite.
Întrucât imobilul ce face obiectul cauzei, este supus reglementărilor Legea nr. 10/2001 - fiind preluat de stat, abuziv şi fără titlu (naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, deşi proprietarii lui erau exceptaţi de la naţionalizare) şi evidenţiat la momentul apariţiei Legea nr. 10/2001 în patrimonial SC M. SA - societate înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 şi privatizată integral prin vânzare de acţiuni, devin incidente dispoziţiile art. 29 fost art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Considerând drept titlu de proprietate al SC M. SA asupra imobilului, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 şi Legea nr. 15/1990 şi că, atâta timp cât nu a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi cât, art. 20 din Legea nr. 15/1990 a produs efecte, nu se pot anula actele subsecvente, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii.
Aceasta deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 nu poate fi reţinut drept titlu de proprietate al societăţii pârâte asupra imobilul ce face obiectul litigiului, în primul rând pentru că, aşa cum rezultă din chiar denumirea lui, nu se referă la construcţie (ci doar la teren) şi în al doilea rând conform menţiunilor din certificat, se referă la alt imobil.
Lipsită de temei legal este şi concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că, "imobilul nu putea fi restituit în natură", întrucât a făcut obiectul Legii nr. 15/1990 si OUG nr. 88/1997, precum şi că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 întrucât nu mai are destinaţia de locuinţa, cu toate că, la momentul preluării de către stat, imobilul servea ca locuinţă pentru familia reclamantelor.
Cât priveşte reaua-credinţă a SC M. SA şi a subdobânditorilor (prin contracte de vânzare cumpărare încheiate succesiv, la intervale de timp incredibil de scurte, cu scopul evident de a se pierde urma ultimului proprietar), încălcând legea cu privire la diligenţele minime pe care aceştia trebuia să le facă.
Deşi reţine că reclamanţii au făcut demersuri pentru obţinerea restituirii imobilului, în considerentele hotărârii s-a consemnat că "nu rezultă din probe că acestea ar fi fost cunoscute de subdobânditori şi, întrucât legea nu le impunea să verifice demersurile reclamanţilor, nu se putea retine că subdobânditorii au fost de rea-credinţă", în consecinţă SC M. SA nu era ţinută legal de nicio dispoziţie de a face diligenţe pentru a verifica valabilitatea statului".
Motivarea făcută de instanţă, în sensul că "recunoaşterea dreptului de proprietate a SC M. SA prin lege, coincide cu situaţia de drept" este lipsită de temei legal, întrucât dovada dreptului de proprietate se face cu un titlu de proprietate, care in speţă nu există.
Nelegală este hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte menţinerea contractulului de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, cu motivarea că ar exista raport de accesorialitate între certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0537 din 25 octombrie 1993 şi contractual de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, motiv pentru care, nefiind anulat certificatul de atestare, instanţa fondului nu putea să anuleze contractul. În speţă, aşa cum s-a mai arătat, sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, certificatul de atestare - mod de dobândire a terenului cu titlu gratuit, nu este protejat de prezumţia bunei credinţe şi deci nu poate constitui un titlu valabil pentru SC M. SA.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Raportat la recursul declarat de A.V.A.S., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, deoarece, sub aspectul calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. în prezenta cauză, această persoană juridică nu poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii faţă de împrejurarea că nu este parte în nici unul dintre contractele a căror nulitate se solicită a fi constatată, iar în cauză nu s-a cerut emiterea unei dispoziţii pentru acordarea de despăgubiri, singura dintre atribuţiile pe care Legea nr. 10/2001, prin art. 29 alin. (3), le instituie în sarcina A.V.A.S., ca entitate implicată în privatizare.
Instanţa de apel în mod greşit nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în acea fază procesuală, cu motivarea că recurenta ar fi trebuit să facă uz de prevederile art. 2812 C. proc. civ., privind completarea hotărârii, ignorând împrejurarea că lipsa calităţii procesuale pasive reprezintă o excepţie de ordine publică, putând să fie invocată în orice fază a procesului, deoarece antamează aspecte care ţin de îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii de exerciţiu a acţiunii civile şi care au consecinţe asupra stabilirii corecte a cadrului procesual, care trebuie să reflecte în mod corespunzător conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.
Astfel, cât timp obiectul cauzei îl constituie constatarea neîndeplinirii condiţiilor de valabilitate a unui act juridic sinalagmatic, invocarea de către una dintre părţile din cauză, citată în calitate de pârâtă, a faptului că nu are îndreptăţirea de a figura în proces în această calitate, deoarece nu este parte în actele supuse controlului de legalitate, constituie un aspect de ordine publică, căci tinde la respectarea unei norme imperative, aceea de a interzice chemarea în proces a unor persoane care nu au legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.
Pentru aceste considerente se impune a se respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
2. Analizând recursul formulat de recurenţii-reclamanţi G.E., J.D.M. şi Q.R., Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca fiind fondat, luând în considerare argumentele următoare:
Prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 326 din 26 iunie 1995 cu actele adiţionale şi contractul nr. 426 din 23 mai 1996 are loc înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la SC M. SA, astfel că această societate era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societate integral privatizată, ceea ce determină incidenţa în cauză a art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma iniţială, potrivit căruia pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
Din interpretarea per a contrario a acestui text legal rezultă că imobilele preluate fără titlu valabil, pot fi restituite în natură, iar imobilul în litigiu fusese naţionalizat în temeiul Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea dispoziţiilor acestui decret, deoarece erau muncitori, deci fără titlu.
Modificările aduse art. 27 al Legii nr. 10/2001 sub acest aspect, în sensul înlăturării precizării „cu titlu"- ceea ce presupunea că nu se mai putea dispune restituirea în natură a acestor imobile, indiferent de modul în care fuseseră naţionalizate- au format obiect al verificării constituţionalităţii, fiind pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 880 din 8 iulie 2008, prin care s-a constatat existenţa unei discriminări, creată de Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 27 în acest sens, discriminare realizată între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil, care au primit în natură bunul şi cele care, urmare a acestei modificări legislative, nu mai pot beneficia de restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate in patrimoniul societăţilor comerciale privatizate.
Prin urmare, în raport de constatarea existenţei neconcordanţei acestei legi cu Constituţia, subzistă în prezent posibilitatea de restituire în natură a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, bunuri care se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral.
În acest context, SC M. SA, în calitate de societate comercială integral privatizată care deţinea în patrimoniu un imobil naţionalizat în perioada comunistă, avea obligaţia, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, să nu înstrăineze acest bun, pentru ca persoanele îndreptăţite la restituirea lui în natură, care au formulat notificări în termenul menţionat în Legea nr. 10/2001 şi prelungit ulterior, să poată să beneficieze de restituirea în natură a bunului lor, în situaţia în care s-ar fi constatat în procedura Legii nr. 10/2001 că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Acest fapt presupunea ca, de la intrarea în vigoare a legii, nici o vânzare să nu se realizeze de către societăţile comerciale privatizate care deţineau în patrimoniu bunuri care făceau obiect al Legii nr. 10/2001.
Această interpretare a fost consacrată şi expres în art. 20.1 din HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform cărora indisponibilizarea operează retroactiv din data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior vânzării.
Prevederi legale menţionate, care se referă la obligaţia de restituire în natură a acelor imobile care se mai aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul statului sau la care statul era acţionar majoritar, sunt aplicabile, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, şi imobilelor care au fost preluate de stat fără titlu valabil şi care se aflau la acel moment în patrimoniul unor societăţi integral privatizate, deci prezentei cauze, căci, din art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 forma iniţială, rezultă că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent se realizează numai pentru „imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale", or în cauză imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Înalta Curte apreciază că dobândirea dreptului de proprietate de către SC M. SA s-a realizat în temeiul Legii nr. 15/1990, iar momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului către SC V.C. SRL nu este momentul încheierii procesului-verbal de licitaţie, respectiv 28 septembrie 2000, ci cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 913 din 21 martie 2001, astfel cum se menţionează în chiar în cuprinsul procesului-verbal de licitaţie în care se face vorbire de necesitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare până la data de 6 octombrie 2000.
Prin urmare, chiar dacă la momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, 21 martie 2001, nu fusese formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, căci notificarea a fost depusă la data de 6 august 2001, societatea privatizată SC M. SA avea interdicţia legală de a nu înstrăina bunuri care intrau sub incidenţa Legii nr. 10/2001, interdicţie pe care aveau obligaţia de a o cunoaşte atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii, deoarece nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
Vânzările realizate în aceste condiţii nu se pot bucura de prezumţia de bună credinţă, atât în privinţa vânzătorilor, cât şi a cumpărătorilor, câtă vreme art. 29 (fost art. 27) al Legii nr. 10/2001 făcea distincţia între imobile preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a bunurilor care urmau a fi restituite foştilor proprietari, după epuizarea termenului în care puteau formula notificări.
Astfel fiind, apariţia unei legi care prevedea posibilitatea restituirii în natură a bunului aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate către fostul proprietar, impunea respectarea urmării procedurii Legii nr. 10/2001 şi, numai în măsura în care bunul nu ar fi fost revendicat de fostul proprietar în termenul limită prevăzut de lege pentru depunerea notificării sau s-ar fi stabilit că preluarea s-a realizat în temeiul unui titlu valabil, societatea avea îndreptăţirea legală de a-l vinde, căci numai la acel moment era clarificată situaţia sa juridică.
Această interpretare rezultă fără echivoc atât din cuprinsul art. 27 al Legii nr. 10/2001 în forma iniţială, în vigoare la data perfectării primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul nr. 913 din 21martie 2001, cât şi a contractelor ulterioare, nr. 3986 din 08 noiembrie 2001, nr. 774 din 20 mai 2002 şi nr. 2425 din 07 august 2002 fiind mai apoi introdusă în mod expres în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în art. 21 alin. (5), potrivit cu care, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001, era interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii, notificate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.
Astfel cum s-a motivat anterior, această obligaţie subzista de la momentul intrării în vigoare a legii, chiar dacă nu se formulase notificare, iar prin încălcarea sa este exclusă buna credinţă a tuturor celor care au înţeles să vândă şi să cumpere în aceste condiţii, ceea ce face inaplicabil art. 46 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Prin vânzarea de către SC M. SA, cât şi prin vânzările ulterioare a imobilului în litigiu, au fost încălcate de către părţile contractante prevederile legale menţionate, ceea ce exclude buna lor credinţă, astfel că se impune constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, astfel cum corect a dispus prima instanţă de fond. Împrejurarea că în art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 326/1995 se menţionează obligaţia SC M. SA de a nu înstrăina nici un imobil din patrimoniul său timp de 10 ani de la momentul încheierii acestui contract, constituie un argument în susţinerea relei credinţe a vânzătorului, astfel cum corect au precizat în cererea de recurs recurentele-reclamante.
Plecând de la premisa că privatizarea s-a realizat în condiţii legale, deoarece în cauză instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de privatizare nr. 326/1996, criticile referitoare incidenţa în cauză a dispoziţiilor aplicabile în materie de privatizare nu pot fi analizate.
Observând importanţa analizării în speţă a modului de preluare a imobilului de către stat- cu titlu sau fără titlu- pentru soluţionarea aspectelor de valabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare, în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) [actual art. 29 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că a fost respins în mod greşit ca inadmisibil primul capăt de cerere al acţiunii, referitor la constatarea preluării abuzive a bunului de către stat, o astfel de verificare de legalitate constituind o condiţie premisă pentru soluţionarea acţiunii pe fondul său.
Astfel cum corect a apreciat prima instanţă de fond, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, naţionalizarea realizându-se cu încălcarea prevederilor acestui act normativ, deoarece cei doi proprietari de la care s-a realizat naţionalizarea, M.P. şi M.E., făceau parte dintr-o categorie de persoane exceptată de la naţionalizare, fiind muncitori, iar nu exploatatori de imobile, astfel încât imobil a fost preluat fără titlu.
În aceste condiţii, reclamanta G.E.(fostă M.) şi celelalte reclamante, precum şi intervenienţii M.Z. şi M.R.M., în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, M.P., conform contract de vânzare-cumpărare nr. 46529/1945, au calitate procesuală activă ca titulari ai dreptului dedus judecăţii la nivelul anului 1945.
De altfel, reclamantele, ca persoane îndreptăţite, în accepţiunea art. 3 al Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, au formulat notificare în termen legal, sub nr. 2268 din 6 august 2001, adresată SC M. SA, prin care solicitau restituirea în natură a imobilului, notificare la care nu au primit nici un răspuns.
Prin constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, bunul revine în patrimoniul SC M. SA, ca efect al repunerii în situaţia anterioară, această societate având obligaţia de a-l restitui în natură foştilor proprietari, care de altfel şi-au exprimat în termenul legal opţiunea de a-l redobândi în natură în proprietate, motiv pentru care se impune restituirea în natură a bunului de către pârâtul care îl deţine în posesie.
Prin urmare, recursul reclamanţilor se dovedeşte a fi fondat, fiind incident în cauză art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căci instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) al Legii nr.10/2001, în al cărui domeniu de aplicare intră imobilul în litigiu care a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, cu nerespectarea dispoziţiilor acestuia, deci fără titlu valabil, ceea ce permite restituirea sa în natură, în considerarea argumentelor aduse în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate care a făcut obiectul deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamantele G.E., J.D.M. şi Q.R. şi de pârâta A.V.A.S., va modifica Decizia recurată în sensul că: va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., va admite apelul A.V.A.S. şi va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va obliga pe intimaţi la 8.000 lei cheltuieli de judecată către recurenţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite ambele recursuri formulate de reclamantele- intimate G.E., J.D.M. şi Q.R.şi de pârâta-apelantă A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică Decizia recurată.
Respinge apelurile formulate de pârâţii SC M. SA, SC V.C. SRL, A.L.A.S.R., M.D., M.G., ca nefondate, împotriva sentinţei civile nr. 590 din 11 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite apelul A.V.A.S., schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă pe intimaţi la 8.000 lei cheltuieli de judecată către recurenţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2989/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2751/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
